ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 76 din 11 aprilie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 a Judecătoriei Beclean, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) - (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

În baza art. 96 alin. (4) C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 180/F/2003 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția Penală în Dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 549 din 25 ianuarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2004 și s-a dispus ca inculpatul să execute în întregime această pedeapsă rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare alături de pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin prezenta sentință, deci inculpatul va executa în total 5 ani și 6 luni închisoare.

S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă B. (senior), cu domiciliul în orașul Borșa, jud. Maramureș, împotriva inculpatului A., și în consecință:

A fost obligat inculpatul să plătească părții civile echivalentul în RON la data plății la cursul B.N.R. al sumei de 5.000 euro, cu titlu daune materiale.

A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 1.200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare avansate de stat.

A fost obligat inculpatul să plătească persoanei vătămate B. (senior) suma de 3.100,02 RON, cu titlu cheltuieli judiciare efectuate de persoana vătămată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A. criticând-o pentru netemeinicie, susținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, fiindcă nu a indus în eroare persoanele vătămate.

A arătat că a fost intermediar la SC C. SRL, iar persoanele vătămate au cunoscut că societatea de consultanță pretinde 3 procente din suma totală, ce ar fi obținută din fondurile europene.

A mai precizat că nu a folosit în interesul său personal suma obținută de 5.000 RON de euro, dovadă că cererile de finanțare au fost depuse.

De asemenea, a invocat că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil, pe parcursul derulării caz urmăririi penale, intervenind mai multe neregularități, respectiv a fost lipsit de apărare.

Totodată, a învederat că a intervenit prescripția răspunderii penale, fapta fiind comisă în luna iunie 2009, raportat la Decizia Curții Constituționale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018, în care s-a declarat neconstituțională dispoziția din art. 155 (1) C. pen., potrivit căreia cursul prescripției se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură.

Prin Decizia penală nr. 1078/A din data de 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de Minori în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinței penale nr. 76 din 11 aprilie 2018 a Judecătoriei Beclean.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, la data de 19 noiembrie 2018, inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 8 și s-a fixat termen la data de 13 februarie 2019, cu citarea părților.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 440 alin. (1) Cod procedură este admisibilă, motivele invocate încadrându-se în cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.

Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizează, așadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel legiuitorul prevăzând expres și limitativ în disp. art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cazurile în care poate fi declarat recursul în casație.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat A. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În esență, a arătat că pentru realizarea tipicității obiective a infracțiunii, conform art. 244 alin. (1) C. pen., existența infracțiunii este condiționată de existenta unei pagube injuste, cauzată prin acțiunile de inducere în eroare.

A mai subliniat faptul că, împrejurările prezentate de părțile civile ca fiind adevărate, au constat în aceea că în calitatea sa de reprezentant al firmei SC C. SRL a încasat la datele de 2 iunie 2009 și 8 iunie 2009 suma totală de 7.000 euro, împrejurări care nu sunt reale. În acest sens, a arătat că instanțele de judecată au ignorat probele regăsite la dosarul cauzei și care reflectă o altă stare de fapt.

Astfel, a arătat că relevantă în acest sens este declarația martorului D. - reprezentantul prestatorului SC C. SRL care, a arătat că, începând cu anul 2007 - 2008 între acesta și prestator a intervenit un contract de intermediere, care potrivit art. 2.096 alin. (1) C. civ., "Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract", nefiind necesară încheierea contractului în scris ad valitidatem.

În baza acestui contract a identificat mai multe persoane pentru încheierea unor contracte de consultanță/prestări servicii cu Prestatorul SC C. SRL în vederea obținerii de fonduri nerambursabile, printre care și partea civilă B.

Ca atare, calitatea de reprezentant rezultă și din împrejurarea că la scurt timp de la încasarea sumelor de bani de la B., au fost încheiate contractele de prestări servicii de consultanță nr. 169 din 13 iulie 2009 și Contractul de proiectare nr. x din 13 iulie 2009 între prestatorul SC C. SRL și partea civilă întocmai cum i-am comunicat acestuia din urmă cu prilejul încasării sumelor de bani. Evident în lipsa unei colaborări cu prestatorul acesta nu i-ar fi eliberat cele două contracte și cele două facturi semnate și ștampilate de către prestator pentru a fi duse spre semnare părții civile.

A mai precizat faptul că, tot referitor la tipicitatea infracțiunii, din dispozițiile art. 244 alin. (1) C. pen. reiese faptul că este necesară existența unei pagube în dauna părții civile, reprezentând folosul patrimonial injust obținut de către inculpat, observând că, în speța, de față paguba invocată de către partea civilă B. reprezintă sumele de bani înaintate subsemnatului și implicit prestatorului, temeiul solicitării de restituire a acestor sume de bani conform susținerilor părții civile se regăsește în clauza contractuală regăsită în Contractul de consultanță nr. x din 13 iulie 2009 potrivit căreia în cazul respingerii cererii de finanțare din culpa prestatorului acesta are obligația să restituie sumele de bani încasate în baza acestui contract.

Astfel, a arătat că, respingerea cererii de finanțare (conform adresei nr. x din 27 iunie 2011 eliberată de către finanțator) îi este imputabilă beneficiarului întrucât nu a îndeplinit punctajul minim necesar impus de către finanțator, astfel că în această situație nu este incidentă clauza contractuală potrivit căreia prestatorul trebuie să restituie sumele de bani, întrucât nu are o culpă în respingerea cererii, motiv pentru care prejudiciul invocat de către partea civilă nu există, astfel că în mod implicit nu este realizată tipicitate infracțiunii de înșelăciune în lipsa existenței unui prejudiciu. Chiar dacă ar accepta faptul că îi poate fi reținută și prestatorului o culpă în soluția de respingere a cererii de finanțare, aceasta ar reprezenta o neîndeplinire a obligațiilor contractuale de către acesta din urmă, ceea ce în mod implicit justifică în acest caz și restituirea sumelor de bani încasate în baza contractului de consultanță nr. x din 13 iulie 2009 conform art. 7, însă în această situație este incidentă o răspundere civilă contractuală și nu o răspundere de natură penală.

A mai arătat că, în această ipoteză în care rezultatul negativ îi este imputat prestatorului și nu beneficiarului, prestatorul este obligat la restituirea tuturor sumelor de bani încasate în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 care prevede o clauză expresă în acest sens, însă acesta nu are obligația de a restitui și sumele de bani încasate în baza Contractului de proiectare nr. x din 13 iulie 2009 care nu conține o asemenea clauză.

În atare condiții, a arătat că au fost încasați un total de 7000 euro din care 2000 euro + TVA (2380 euro) în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 (potrivit căruia 1000 euro + TVA urmând a se încasa la momentul semnării contractului și 1.000 euro + TVA la momentul depunerii cererii de finanțare), 2000 euro + TVA (2380 euro) în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 (potrivit căruia 1000 euro + TVA urmând a se încasa la momentul semnării contractului și 1.000 euro + TVA la momentul depunerii cererii de finanțare, cerere care a fost depusă în beneficiul părții civile), rămânând un surplus de 2.240 euro, intenția martorului D. era de a scădea acest surplus din comisionul de succes la care acesta ar fi fost îndreptățit în situația admiterii cererii de finanțare. Întrucât cererea de finanțare a fost respinsă, prestatorul avea obligația să restituie beneficiarului suma de 2.380 euro (2.000 euro + TVA) încasată în baza Contractului nr. x din 13 iulie 2009 și suma de 2.240 euro reprezentând surplusul dintre sumele încasate efectiv (7000 euro) și cele regăsite în cele două contracte (4760 euro), însă nu avea obligația de a restitui și suma de 2.380 euro (2000 euro + TVA) încasată în baza Contractului de proiectare nr. x din 13 iulie 2009 care nu conține o astfel de clauză de restituire.

Pe cale de consecință, a arătat că în situația în care i se poate reține culpa prestatorului pentru soluția de respingere a cererii de finanțare, partea civilă este îndreptățită contractual la restituirea sumei totale de 4.620 euro, sumă pe care la momentul analizării prezentei cereri de recurs în casație aceasta și-a recuperat-o în integralitate, având în vedere că așa cum rezultă din înscrisurile regăsite la dosarul cauzei precum și din declarațiile părții civile, prestatorul SC C. SRL prin reprezentantul său D. i-a restituit părții civile suma de 2.000 euro, iar mai apoi, întrucât reprezentantul prestatorului nu a admis faptul că inculpatul i-a înmânat acestuia întreaga sumă de 7.000 euro, după înregistrarea cereri de recurs în casație, acesta a înmânat părții civile și diferența de 2.620 euro la care era îndreptățită contractual precum și cheltuielile de judecată în sumă de 3.000 RON.

Drept urmare, a apreciat că nu este realizată tipicitatea obiectivă a infracțiunii deoarece nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu în dauna părții civile obținut în mod injust, întrucât sumele de bani încasate au avut ca și efect încheierea contractelor de prestări servicii în vederea obținerii unor fonduri nerambursabile conform angajamentului înaintat părții civile și în baza cărora au fost mai apoi prestate serviciile de formulare și înregistrare a proiectului.

Întrucât nu se poate reține culpa prestatorului pentru rezultatul negativ, nu este incidentă clauza contractuală potrivit căreia acesta din urmă are obligația de restituire a sumelor de bani încasate, motiv pentru care condiția existenței prejudiciului nu este îndeplinită, neexistând obligația contractuală de restituire.

Pe de altă parte, a arătat că dacă instanța va aprecia că rezultatul negativ îi este imputabil prestatorului, consideră că obligația de restituire a sumei de 2.380 euro (2.000 + TVA) încasată în baza Contractului de consultantă nr. x din 13 iulie 2009 și a surplusului de 2.240 euro reprezintă o răspundere civilă contractuală ce urmează să fie stabilită de către o instanță civilă în baza unei acțiuni civile, care ar fi lipsită de obiect, întrucât partea civilă și-a recuperat la acest moment întreg prejudiciul contractual la care era îndreptățită, datorită faptului că prestatorul i-a restituit suma de 2.000 euro iar inculpatul suma de 2.620 euro, cumulând totalul de 4.620 euro.

A arătat că, în același sens s-a statuat și prin Decizia nr. 1279/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se reține faptul că "Din domeniul dreptului civil se trece în cel al dreptului penal doar atunci când fie la încheierea convenției, fie pe parcursul executării ei, acea parte care nu a respectat convenția s-a folosit de mijloace amăgitoare/înșelătoare pentru a convinge cealaltă parte că-și va executa obligațiile la termen, sau, după caz, în condițiile convenite".

În concluzie, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile în vederea admiterii cererii de recurs în casație întrucât fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, nefiind realizată tipicitatea obiectivă și subiectivă a infracțiunii de înșelăciune, astfel că a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, suspendarea sentinței atacate și, pe fond achitarea.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că recursul în casație este nefondat, drept pentru care îl va respinge pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Însă prin hotărârea atacată s-a reținut în sarcina inculpatului A. că, în baza aceleași rezoluții infracționale, cu intenție directă, în data de 2 iunie 2009, respectiv 8 iunie 2009, prin folosirea unei calități mincinoase, aceea de reprezentant al SC, a indus-o în eroare pe persoana vătămată B. (senior) de la care a pretins și primit suma totală de 7.000 euro, în vederea realizării unui proiect pentru accesare de fonduri europene nerambursabile, sumă din care, a obținut pentru sine în mod injust suma de 5.000 euro, pricinuind astfel o pagubă în patrimoniul persoanei vătămate, astfel că actele efectuate de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

Așa cum corect s-a analizat prin hotărârile atacate, analiză pe care Înalta Curte o însușește, forma de vinovăție cu care inculpatul A. a acționat este intenția, întrucât acesta și-a arogat calitatea de reprezentant al SC C. SRL față de persoana vătămată B., primind astfel suma de 4.000 euro cu titlu de avans pentru întocmirea unui proiect pentru obținerea unor fonduri europene, iar în 8 iunie 2009 primind încă 3.000 euro. De asemenea, nu a fost împuternicit să reprezinte ori să oblige prin actele sale juridice societatea de consultanță, ci doar să identifice potențialii clienți ai acesteia. Doar ulterior, la data de 13 iulie 2009 a fost împuternicit de către societatea de consultanță să semneze contractul de consultanță.

Drept urmare, în mod corect, s-a reținut de instanțele inferioare că inculpatul A. s-a prevalat față de persoana vătămată de o calitate pe care nu o avea în acel moment, pentru a obține 7.000 euro, din care pentru 5.000 euro nu i-a dat nici un document justificativ persoanei vătămate și nici nu i-a predat societății de consultanță. Intenția inculpatului de a păstra pentru sine această sumă rezultă și din faptul că i-a spus persoanei vătămate că suma de 5.000 euro va fi inclusă la finalul colaborării.

Înalta Curte mai reține că acțiunea imputată inculpatului A., în sensul că a încălcat dispozițiile legale la care s-a făcut referire anterior, este prevăzută de legea penală ca infracțiune, întrunind elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. Împrejurarea că inculpatul a achitat prejudiciul persoanei vătămate după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate de instanța de apel nu are relevanță sub aspectul existenței elementelor de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, respectiv producerea unui prejudiciu în patrimoniul persoanei vătămate. Acoperirea prejudiciului presupune existența acestuia, deci îndeplinirea cerinței corelative de inducere în eroare astfel cum prevăd disp. art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., iar diligențele depuse de inculpat în acest sens ar fi putut avea influență în aprecierea de către instanță a circumstanțelor personale ale inculpatului și în procesul de individualizare al pedepsei, fără însă a conduce la înlăturarea răspunderii penale motivat de împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin recursul în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor din perspectiva încadrării juridice a faptei, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, solicitarea inculpatului A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situațiilor faptice constatate și reținute de cele două instanțe inferioare, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.

Scopul recursului în casație este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurent cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1078/A din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM