ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 731/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.07.2013, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se aprecieze asupra calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A.

Prin Sentința civilă nr. 558 din 23 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A.

A constatat în privința pârâtului A. calitatea de lucrător al Securității.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs pârâtul A. invocând cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Succint, recurentul a arătat că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 49 alin. (2) din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, pe care le-a preluat trunchiat în hotărârea atacată.

A susținut recurentul că textul real și complet al art. 49 alin. (2) din Pact este următorul: "Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera la el după depunerea celui de al treizeci și cincilea instrument de ratificare sau de aderare, pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare."

Recurentul arată că Statul Român a depus instrumentele de ratificare la data de 19 decembrie 1974 și a făcut parte din grupul primelor 35 de state care au depus asemenea instrumente, ceea ce face aplicabil în speță textul din art. 49 pct. 1, în sensul că Pactul a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976 pentru primele 35 state care au depus instrumentele de ratificare.

Hotărând în sensul că pentru România a intrat în vigoare la data de 19 martie 1975, recurentul apreciază că prima instanță a aplicat greșit prevederile pct. 2 al art. 49 din Pact și, concomitent, a încălcat grav prevederile pct. 1 ale aceluiași Pact.

Greșeala descrisă este esențială, determinând o hotărâre evident nelegală, deoarece prima instanță a reținut că recurentul ar fi săvârșit faptele imputate după data de 19 martie 1975, îngrădind astfel dreptul la viață privată și dreptul la liberă circulație protejate în România prin intrarea în vigoare a Pactului.

Or, situația de fapt este stabilită cu certitudine pe baza probelor administrate în exclusivitate de reclamant și pe care recurentul arată că nu le-a contestat, și anume că faptele imputate au fost săvârșite în perioada 11 decembrie 1974 - 23 ianuarie 1976.

În consecință, ultimul fapt material analizat a avut loc la 23 ianuarie 1976, adică înainte de data intrării în vigoare a Pactului Internațional privind drepturile civile și politice, respectiv 23 martie 1976, acesta fiind primul și singurul act normativ care, în perioada anterioară anului 1990, a protejat în România dreptul la viață privată și dreptul la liberă circulație, în lipsa oricăror norme de drept intern.

Ca atare, recurentul susține că faptele săvârșite anterior datei intrării în vigoare a Pactului nu îndeplinesc cerința prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cu care "lucrător al Securității este orice persoană care, având calitatea de ofițer (...) al Securității (...) a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului", adică drepturi garantate prin legislația în vigoare la acea dată.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.

Intimatul a susținut că diferențierea propusă de recurentul pârât este doar una teoretică, deoarece drepturile și libertățile fundamentale erau garantate în România atât de Constituția RSR din 1965, cât și de Declarația Universală a Drepturilor Omului și, ulterior de Pactul Internațional privind drepturile civile și politice.

II. Soluția instanței de recurs

Argumentul de nelegalitate al sentinței de fond vizează, în concret, faptul că prin aplicarea greșită a prevederilor legale referitoare la momentul intrării în vigoare a Pactului Internațional privind drepturile civile și politice, prima instanță a analizat defectuos îndeplinirea condiției prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Recurentul, fără a contesta situația de fapt reținută și faptele ce-i sunt imputate, critică sentința atacată din prisma faptului că, în calitate de ofițer al Securității nu a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, deoarece dreptul la viață privată și la liberă circulație nu erau garantate de legislația internă în perioada 11 decembrie 1974 - 23 ianuarie 1976, când sunt atestate faptele sale.

Sub acest aspect, nu pot fi reținute apărările recurentului pârâtul în sensul că nu a desfășurat activități prin care a suprimat sau știrbit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Din lecturarea Constituției Republicii Socialiste România din 1965 (în vigoare la momentul întocmirii dosarelor informative - 11 decembrie 1974 - 23 ianuarie 1976), rezultă următoarele:

Art. 13: "În Republica Socialistă România, întreaga activitate de stat are drept scop dezvoltarea orînduirii și înflorirea națiunii socialiste, creșterea continuă a bunăstării materiale și culturale a poporului, asigurarea libertății și demnității omului, afirmarea multilaterală a personalității umane. Pentru aceasta, statul socialist român: Garantează exercitarea deplină a drepturilor cetățenilor, asigură legalitatea socialistă și apără ordinea de drept;

Art. 28. - "Cetățenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor."

Art. 32. - "Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate pătrunde în locuința unei persoane fără învoirea acesteia, decît în cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege."

Art. 33. - "Secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice este garantat."

Pe de altă parte, trebuie menționat că Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la 14 decembrie 1955, iar printre drepturile garantate de aceasta sunt drepturile civile - dreptul la viață, libertatea și securitatea persoanei, viață privată și de familie, inviolabilitatea locuinței, secretul corespondenței, onoare și demnitate, libera circulație, căsătorie și întemeierea familiei, întrunire pașnică.

Ca atare, chiar în condițiile în care s-ar accepta susținerile recurentului în sensul că Pactul Internațional privind drepturile civile și politice a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976, după data faptelor imputate acestuia, se poate observa că drepturile încălcate de acesta erau garantate în România, cel puțin la nivel teoretic, de instrumentele legale expuse mai sus.

Pe de altă parte, se observă că potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 Înalta Curte constată că lucrătorul Securității a fost definit de legiuitor ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv de ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Din analiza acestei definiții legale, rezultă că pentru a fi întrunită cerința ultimei teze a textului de lege citat este necesar ca persoana vizată să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Prin urmare, legiuitorul a făcut referire la drepturi și libertăți fundamentale ale omului, fără a statua că acestea să fi fost garantate de legislația internă la momentul faptelor imputate, această clauză fiind adăugată de recurent, care și-a construit apărarea pe un atare argument.

Însă, conform principiului "unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, se constată că o atare referire nu a fost avută în vedere la momentul adoptării actului normativ cu aplicabilitate în cauză.

Mai mult, din analiza preambulului și a prevederilor O.U.G. nr. 24/2008 rezultă că rațiunea adoptării acestui act normativ derivă din necesitatea cunoașterii de către membrii unei societăți postcomuniste a fostului regim totalitar, depășirii nivelului organizatoric, intelectual și moral impus de un sistem caracterizat prin structuri și moduri de gândire inadecvate, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, creării unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, verificării a posteriori a comportamentului persoanelor care în prezent candidează pentru sau ocupă demnități ori funcții publice (aflându-se în situația de a fi garanții Constituției și ai democrației) ori dețin titluri care implică o dimensiune morală primordială, legea neavând un scop punitiv și neinstituind o responsabilitate penală a celor în privința cărora se va constata că au fost lucrători sau colaboratori ai Securității.

Sub aspectul care interesează în cauză, Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 24/2008 urmărește scopul de deconspirare, indicat în preambul, a persoanelor care au contribuit la instrumentarea dosarelor întocmite de Securitate sau care au efectuat activitățile prevăzute de actul normativ respectiv, prin consemnarea publică (publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și punerea la dispoziția mijloacelor de informare în masă de către reclamantul C.N.S.A.S.) a celor care ocupă demnitățile sau funcțiile enumerate în art. 3, precum și a celor care își manifestă intenția de a candida pentru alegerea sau numirea în aceste demnități sau funcții publice, actul normativ antrenând doar eventuale consecințe de ordin moral în privința celor care au încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale altora în perioada dictaturii comuniste.

Așadar, în condițiile în care recurentul nu a contestat faptele imputate așa cum ele au fost prezentate de intimatul reclamant, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru a fi constatată calitatea acestuia de lucrător al Securității.

Astfel, este suficientă dovedirea în cauză a desfășurării unor activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale ale omului, respectiv dreptul la viață privată și la liberă circulație, așa cum au fost descrise de instanța de fond.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. împotriva Sentinței civile nr. 558 din 23 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN