ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 244/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 5 octombrie 2015, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Radiodifuziune, a solicitat anularea Ordinului nr. 793 din 7 august 2015 emis de Președintele Director General al Societății Române de Radiodifuziune, precum și anularea art. 2 și art. 1 lit. pct). c și e din Hotărârea nr. 105 din 29 august 2012 a Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune.

Prin Sentința civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Radiodifuziune.

Împotriva Sentinței civile nr. 1 din 6 ianuarie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în principal, rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În susținerea recursului, sunt expuse, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței de fond:

Instanța de fond a reținut în mod greșit rolul Comitetului Director al Societății Române de Radiodifuziune, în sensul că acesta ar avea atribuții legate de studiourile teritoriale, susținere ce contravine dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 41/1994.

Prevederile privind studiourile teritoriale din cuprinsul Legii nr. 41/1994, au caracter special și derogă de la prevederile generale ale legii privind serviciile publice de radio și televiziune.

În ceea ce privește statutul de ordonatori secundari de credite al studiourilor teritoriale, prin conducătorii acestora, instanța de fond a reținut în mod greșit că Legea nr. 500/2002 are caracter de lege specială. În realitate, legea specială este Legea nr. 41/1994, statutul de ordonatori secundari de credite al studiourilor teritoriale fiind confirmată și de adresa nr. x din 19 noiembrie 2015, emisă de Curtea de Conturi a României.

Prima instanță nu a răspuns capătului de cerere privind componența comitetelor directoare, element esențial în aplicarea prevederilor legale referitoare la competența de aprobare și angajare a cheltuielilor studiourilor teritoriale și nu a avut în vedere proba cu înscrisuri, administrată în cauză.

Intimata-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 9 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 ianuarie 2019, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, Ordinul nr. 793 din 7 august 2015, emis de Președintele Director General al Societății Române de Radiodifuziune, precum și Hotărârea nr. 105 din 29 august 2012 a Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune, în ceea ce privește art. 1 pct. c și e și art. 2 din această hotărâre.

Prin Ordinul nr. 793 din 7 august 2015 s-a stabilit că toate contractele în care Societatea Română de Radiodifuziune este parte, vor fi semnate de Președintele Director General, în calitate de reprezentant legal al societății, după ce în prealabil vor fi vizate pentru legalitate și pentru controlul financiar preventiv (art. 1).

La art. 2 al ordinului se prevede că toate contractele având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii, indiferent de valoare, se vor încheia numai prin intermediul Serviciului Achiziții din cadrul Direcției Economice.

Din preambulul ordinului contestat rezultă că la emiterea acestuia s-au avut în vedere prevederile art. 2 din Hotărârea nr. 105/2012 privind limitele de competență pentru angajarea cheltuielilor în cadrul SRR, precum și Ordinul nr. 369/2014 pentru aprobarea Procedurii interne privind achizițiile publice în SRR, constatându-se că art. 1 alin. (1) din ordinul atacat reia în totalitate dispozițiile art. 2 din Hotărârea nr. 105/2012 a Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune.

La art. 1 pct. c și e din Hotărârea nr. 105 din 29 august 2012 se prevede că angajarea cheltuielilor, fără TVA, în cadrul Societății Române de Radiodifuziune, se aprobă de către Comitetele Directoare ale Studiourilor Teritoriale pentru sumele cuprinse între 10.001 - 25.000 EUR și respectiv, de către Redactorii șefi ai posturilor din cadrul SRR, Secretarii Generali, pentru sumele cuprinse între 1 - 10.000 EUR.

În raport de criticile formulate de reclamant prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost modificată, în mod corect judecătorul fondului a reținut că între Comitetul Director al Societății Române de Radiodifuziune și studiourile teritoriale, ca structuri ale societății, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, republicată, există o relație nemijlocită, Comitetul Director fiind organul colectiv cu competențe în activitatea executivă a societății.

Această apreciere a primei instanțe se întemeiază pe interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 32, art. 33 și art. 35 din Legea nr. 41/1994, din care rezultă că limitele de competență pentru studiourile teritoriale, în calitate de structuri interne ale Societății Române de Radiodifuziune, fără personalitate juridică, sunt aprobate de către Consiliul de administrație al societății.

Împrejurarea că potrivit art. 35 alin. (1) din legea menționată, conducerea studiourilor teritoriale este asigurată de comitete directoare proprii, nu este de natură a conferi acestor structuri ale societății o autonomie absolută, ci doar în limitele competențelor care le-au fost delegate de către Consiliul de administrație, studiourile teritoriale nefiind desemnate să acționeze individual în raporturile cu terții, în numele și pe seama Societății Române de Radiodifuziune.

Faptul că studiourile teritoriale nu își desfășoară activitatea în mod independent, rezultă și din prevederile art. 33 din același act normativ, conform cărora "Conducerile unităților funcționale autonome, inclusiv ale studiourilor teritoriale, răspund în fața consiliului de administrație al societății respective de îndeplinirea tuturor atribuțiilor încredințate de acesta prin hotărâri, regulamente și decizii de delegare."

Prin urmare, Comitetul director al societății aprobă angajarea și efectuarea de cheltuieli, inclusiv pentru studiourile teritoriale, în limita sumelor cuprinse între 25.001 - 100.000 EUR, conform art. 1 pct. b din Hotărârea nr. 105/2012, luând în considerare și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 41/1994, referitoare la atribuțiile Consiliului de administrație al societății.

Instanța de control judiciar împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului și în ceea ce privește legalitatea prevederilor art. 2 din Hotărârea nr. 105/2012, reținând competențele prevăzute pentru Președintele Director General de dispozițiile art. 28 lit. b) coroborat cu art. 29 din Legea nr. 41/1994, în sensul că directorul general este persoana care reprezintă societatea în raporturile cu terții și care răspunde de convențiile încheiate de societate.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, dispozițiile referitoare la categoriile de ordonatori de credite din cuprinsul Legii nr. 500/2002, constituie norma specială în raport cu Legea nr. 41/1994, reținându-se că prevederile acestui act normativ nu au fost puse în concordanță cu cele ale Legii privind finanțele publice.

Din conținutul art. 20 din Legea nr. 500/2002 rezultă cu evidență că au calitatea de ordonatori de credite numai conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică, constatându-se, de altfel, că, potrivit art. 80 alin. (2) din legea menționată, la data intrării în vigoare a acestei legi, au fost abrogate prevederile privind calitatea de ordonatori secundari de credite a unităților funcționale autonome, care nu au personalitate juridică, prevăzute la art. 32 alin. (1) al din Legea nr. 41/1994.

În consecință, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii formulate de reclamant, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză, în considerentele sentinței fiind expuse argumentele reținute pentru respingerea tuturor petitelor cererii, aceste argumente raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1 din 6 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM