ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2739/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2016 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Română de Radiodifuziune (SRR), pentru a se dispune anularea Hotărârii Consiliului de Administrație nr. 191/18.03.2015 și suspendarea aplicării acesteia până la soluționarea acțiunii în anulare de către instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea Română de Radiodifuziune, reținând tardivitatea formulării acțiunii.

Împotriva Sentinței civile nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., fără a indica temeiul de drept, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, având în vedere că instanța de fond în mod eronat a încadrat actul atacat în categoria actelor administrative cu caracter individual, ignorând faptul că documentul depus de pârâtă cu noi comitete directoare, numite în baza actului atacat, dovedește caracterul acestuia de act normativ, argument la care prima instanță nu a făcut referire și nici nu l-a combătut, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Consideră că prima instanță s-a contrazis în considerentele hotărârii recurate reținând că actul în discuție se adresează unui număr limitat de subiecți de drept, iar nu unei categorii nelimitate de persoane, referindu-se astfel atât la un număr cât și la o categorie.

Apreciază că potrivit acestui raționament nici Legea nr. 304/2004 nu poate fi considerat un act normativ pentru că se adresează unui număr limitat de subiecți de drept.

Mai arată că prima instanță a ignorat faptul că la art. 7 din actul atacat se vorbește despre concurs pentru a intra în comitetele directoare, ceea ce ar presupune un număr limitat al participanților la concurs, iar la art. 15 se vorbește despre avocat specializat, în condițiile în care serviciile juridice generale se achiziționează prin SEAP.

Recurentul-reclamant face invocă un articol referitor la distincția dintre un act normativ și un act individual, pe care l-a atașat cererii de recurs.

De asemenea, invocă faptul că hotărârea recurată nu conține mențiunea căii de atac aferente, conform art. 425 alin. (3) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) nu a formulat întâmpinare.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 01 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 08 mai 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată cu care reclamantul a înțeles să învestească instanța de fond este reprezentat de anularea Hotărârii Consiliului de Administrație a Societății Române de Radiodifuziune nr. 191/18.03.2015 și suspendarea aplicării acesteia până la soluționarea acțiunii în anulare de către instanța de fond.

Prin Sentința civilă nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea Română, reținând că Hotărârea Consiliului de Administrație a SRR nr. 191/18.03.2015 se adresează unui număr limitat de subiecți de drept, iar nu unei categorii nedeterminate de persoane, astfel încât nu ar putea fi calificat ca act administrativ cu caracter normativ, ci ca act administrativ cu caracter individual.

Se asemenea, s-a mai reținut că în ședința publică din 19.01.2017, reclamantul a învederat faptul că a luat cunoștință despre existența actului în discuție, precum și despre conținutul său, chiar de la data publicării sale pe site-ul oficial al SRR, survenită imediat după data emiterii sale, la 18.03.2015, motiv pentru care prima instanță a reținut că în cursul lunii martie 2015 a început să curgă termenul de decădere reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care s-a împlinit anterior promovării acțiunii, la 25.11.2016.

Deși prin cererea de recurs nu se indică expres motivele de casare pe care aceasta se întemeiază, argumentele formulate de către recurentul-reclamant permit încadrarea acestora în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică adusă hotărârii recurate și circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), recurentul-reclamant a susținut pe de o parte faptul că hotărârea recurată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a reținut toate argumentele sale, iar pe de altă parte invocă contradictorialitatea din considerentele primei instanțe referitoare la persoanele cărora actul atacat se adresează, respectiv unui număr limitat de subiecți de drept în privința actului administrativ unilateral și unei categorii nelimitate de persoane în privința actului administrativ normativ.

Înalta Curte constată că sentința respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră suficientă argumentele ce au stat la baza soluției date.

Cu toate acestea, se impune a se sublinia că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea, nu este fondată nici critica privind presupusa contradictorialitate a argumentelor instanței de fond, prin referirea instanței la un număr limitat de subiecți de drept și la o categorie nelimitată de persoane, aceasta urmărind să argumenteze caracterul de act administrativ individual a hotărârii atacate din perspectiva numărului de persoane vizate de respectivul act.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Critica formulată în recurs de către recurentul-reclamant și subsumată acestui motiv de recurs, se referă la calificarea de act administrativ individual, dată de către instanța de fond actului atacat de către acesta în contencios administrativ.

Înalta Curte constată că Hotărârea Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune nr. 191/18.03.2015 este un act administrativ cu caracter individual, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, deoarece se adresează unui număr limitat de subiecți de drept, iar nu unei categorii nedeterminate de persoane, astfel încât nu ar putea fi calificat ca act administrativ cu caracter normativ.

În consecință, acțiunea în anularea actului este supusă termenului de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia: "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

În speță, acest termen a început să curgă de la data luării la cunoștință de către recurentul-reclamant a hotărârii atacate (luna martie 2015) și s-a împlinit la sfârșitul lunii martie 2016.

Or, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara în noiembrie 2016, cu nerespectarea termenului pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, fiind tardiv formulată.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant că hotărârea recurată nu conține mențiunea căii de atac aferente, Înalta Curte constată că în conformitate cu dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit art. 457 alin. (2) C. proc. civ., mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Astfel fiind, din interpretarea coroborată a celor alineate ale art. 457 C. proc. civ. reiese că lipsa mențiunii privind calea de atac a hotărârii judecătorești nu poate avea nicio înrâurire asupra dreptului părții în exercitarea căilor de atac și, în consecință, nici nu poate conduce la reformarea respectivei hotărâri în calea de atac.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată astfel de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2018.

GGC - GV