ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2991/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 02 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 623/29.10.2014, emisă de pârât și constatarea faptului că reprezintă act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, includerea zilelor de sărbători legale în care nu se lucrează, în durata concediului de odihnă anual pentru polițiști. 1.

Dosarul a fost reînregistrat la data de 27 martie 2015, pe rolul secției a III-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor, sub nr. x/2014*, potrivit Hotărârii Colegiului de Conducere al Tribunalului Bihor nr. 33/11.12.2014. 1.

Prin Sentința civilă nr. 1835/CA/2015 din 17 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014*, Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 31 august 2015, sub nr. x/2015. Prin încheierea de ședință din 26 octombrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Afacerilor Interne. 2. Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 180 din 07 decembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Afacerilor Interne. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 180/07.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea recursului, reclamantul susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că polițiștii nu se află în situație comparabilă cu alte categorii profesionale și că includerea zilelor de sărbătoare legală în concediul de odihnă nu reprezintă o discriminare. Discriminarea există atât în raport de alte categorii de personal contractual, dar și în raport de alți polițiști, care nu se află în concediu de odihnă și beneficiază de zilele de sărbătoare legală. Astfel, aceștia din urmă se bucură atât de zilele de concediu, cât și de zilele de sărbători legale, pe când cei aflați în concediu de odihnă nu au parte de același tratament. Recurentul-reclamant apreciază că instanța de fond a omis să analizeze argumentul potrivit căruia legea este aceeași pentru toți destinatarii ei, luând în considerare doar poziția pârâților. Prin hotărârea de fond nu s-a analizat necesitatea asigurării continuității altor servicii, precum serviciul medical sau serviciile care asigură alimentarea populației cu apă și căldură, situații comparabile în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000. Includerea zilelor de sărbători legale în concediul anual de odihnă, în cazul polițiștilor, are ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unor drepturi recunoscute de lege, cum sunt cele prevăzute de art. 145 alin. (3) din C. muncii. Recurentul-reclamant apreciază că instanța de fond a dat o interpretare restrictivă dispozițiilor art. 145 alin. (3) din C. muncii, apreciind, în mod netemeinic, că acestea sunt aplicabile doar în cazul angajaților contractuali, deși nu există norme derogatorii de la aceste dispoziții și ele produc efecte asupra tuturor categoriilor de angajați. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 ianuarie 2016, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus întâmpinare în cauză, la data de 25 septembrie 2018, calificată drept note scrise de către instanța de recurs.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 01 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 25 aprilie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune îndreptată împotriva Hotărârii nr. 623 din 29.10.2014, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în soluționarea sesizării depuse de reclamant cu privire la existența unei situații discriminatorii, generată de includerea zilelor de sărbători legale în durata concediului de odihnă anual al polițiștilor. Examinând criticile expuse de recurentul-reclamant prin recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acestea pot fi împărțite în două categorii: (i) critici care privesc aplicabilitatea prioritară și generală a dispozițiilor art. 145 alin. (3) din C. muncii; (ii) critici referitoare la existența unei practici discriminatorii, în raport de alte categorii profesionale, comparabile, prin activitatea prestată, cu categoria profesională a polițiștilor. II.1. În ceea ce privește dispozițiile art. 145 alin. (3) din C. muncii, recurentul-reclamant consideră că aceste prevederi au caracter general, sunt aplicabile tuturor categoriilor profesionale și nu există prevederi legale derogatorii, referitoare la activitatea polițiștilor. Această critică este nefondată, Înalta Curte reținând că, potrivit principiului de drept civil specialia generalibus derogant, normele dreptului comun sunt aplicabile doar în cazul în care, pentru o situație specifică, nu sunt emise norme derogatorii. În prezența unor norme derogatorii, dispozițiile dreptului comun vor fi aplicate doar în completarea actului normativ special, dacă acesta omite reglementarea anumitor aspecte și dacă, prin această aplicare, nu este generată o incompatibilitate între normele speciale și normele generale. În cazul de față, Înalta Curte reține că activitatea prestată de categoria profesională a polițiștilor este reglementată de prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, ale H.G. nr. 1578/2002 privind condițiile în baza cărora polițistul are dreptul la concedii de odihnă, concedii de studii și învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament și recuperare și ale Ordinului ministrului internelor și reformei administrative nr. 577/2008 privind programul de lucru al polițiștilor, formele de organizare a acestuia și acordarea repausului săptămânal, astfel cum s-a reținut prin hotărârea instanței de fond. Este necontestat că prin aceste acte normative nu s-a specificat, în mod expres, inaplicabilitatea prevederilor art. 145 alin. (3) din C. muncii în cazul polițiștilor, dar, din ansamblul acestor reglementări, rezultă că legiuitorul a creat un cadru normativ special, derogatoriu, cu privire la activitatea acestei categorii profesionale, determinat de specificul serviciului polițienesc care, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, are un caracter permanent și obligatoriu. Acest caracter al serviciului polițienesc se răsfrânge asupra drepturilor angajatului, astfel cum sunt acestea reglementate de Codul muncii, inclusiv asupra modalității de efectuare a concediului de odihnă, dispozițiile generale prevăzute de art. 145 alin. (3) din C. muncii fiind incompatibile cu specificul activității desfășurate de polițiști. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din C. muncii, dispozițiile acestui act normativ se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, dacă acestea nu cuprind dispoziții derogatorii. Prin urmare, dispozițiile art. 145 alin. (3) din C. muncii sunt înlăturate de la aplicare în prezenta cauză, întrucât ne aflăm în prezența unui regim juridic derogatoriu, stabilit prin legi speciale, considerentele primei instanțe fiind întemeiate, sub acest aspect. II.2. În cadrul celui de-al doilea set de critici, recurentul-reclamant a susținut că există alte servicii, care sunt asigurate cu caracter de continuitate și a căror activitate nu a fost analizată de instanța de fond, indicând, exemplificativ, serviciul medical sau serviciile care asigură alimentarea populației cu apă și căldură, situații pe care le consideră comparabile cu serviciul polițienesc. Înalta Curte constată că acest argument este formulat într-o manieră succintă, exemplificativă, fără indicarea unor acte normative specifice acestor servicii "comparabile", pe care să se fondeze concluzia recurentului cu privire la similitudinea serviciilor prestate de alte categorii profesionale. Totodată, recurentul-reclamant nu a prezentat dovezi, în fața instanței de fond sau de recurs, în sensul că aceste categorii profesionale beneficiază de o altă modalitate de calculare a concediului de odihnă anual, față de categoria profesională a polițiștilor. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, deși este adevărat că serviciile medicale sau cele prin care se asigură utilitățile necesare populației au, la rândul lor, un caracter specific, care implică un anumit grad de continuitate, acest argument nu este suficient pentru a le aprecia drept "comparabile" cu serviciul polițienesc, activitățile prestate ocrotind aspecte diferite ale vieții sociale a comunității. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că activitatea specifică prestată de polițiști, astfel cum a fost reglementată prin legi speciale, conduce la concluzia că modul de calcul al duratei concediului de odihnă anual, prin includerea zilelor de sărbători legale, diferit de cel specificat în dispozițiile art. 145 alin. (3) din C. muncii, nu întrunește condițiile constitutive ale unui act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nefiind făcută dovada unor situații comparabile, din punct de vedere al activității profesionale, în care să fi fost aplicat un tratament diferențiat. Subsumat acestei critici, recurentul-reclamant a invocat existența unui tratament diferențiat al polițiștilor, în raport de alte categorii de personal contractual, dar și în raport de alți polițiști, care nu efectuează concediul de odihnă în perioada sărbătorilor legale și, astfel, beneficiază de aceste zile libere, critică pe care Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată. Astfel, în cazul altor angajați ai Ministerului Afacerilor Interne, care nu dețin statut de polițiști, activitatea acestora nu se circumscrie rigorilor serviciului polițienesc, neexistând, așadar o situație "comparabilă", în sensul O.G. nr. 137/2000, iar în cazul polițiștilor care își efectuează concediul anual de odihnă în afara sărbătorilor legale, ne aflăm în prezența unei decizii personale a fiecărui angajat, referitoare la perioada în care dorește să beneficieze de acest drept, decizie care nu poate fi imputată angajatorului ca practică discriminatorie. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) și art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.