ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4090/2018

Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 151A din data de 15 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3044 din data de 23 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă.

A fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva aceleiași sentințe și a fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâților să cumpere terenul în suprafață de 2923 mp și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București au declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 4 octombrie 2018 și repartizat spre soluționare completului de filtru CF x.

În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la data de 26 septembrie 2018 și comunicat părților la data de 2 - 3 octombrie 2018.

La data de 9 octombrie 2018 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de recurentul-reclamant A., în cuprinsul căruia a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.

La data de 17 octombrie 2018 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității recursurilor.

Analizând cererile de recurs sub aspectul admisibilității, Înalta Curte constată următoarele:

Acțiunea introductivă a fost formulată de reclamantul A. urmare a constatării că, fără nicio încunoștințare, pe întreaga suprafața de teren aflată în proprietatea sa, s-a pătruns ilegal de către CNADNR pentru a se executa lucrările de construcție ale podului care face parte din șoseaua de Centura în zona de Nord a municipiului București. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la cumpărarea imobilului teren în suprafață de 2923 mp, proprietatea reclamantului, situat în comuna Mogoșoaia, județul Ilfov, hotărârea ce se va pronunța urmând a ține loc de contract de vânzare-cumpărare.

Temeiul juridic al acțiunii a fost pus în discuție de către instanța de fond la termenul din data de 10 februarie 2015, în exercitarea rolului activ, acțiunea fiind calificată ca fiind expropriere, instanța reținând că reclamantul a suferit o expropriere de facto, fiind lipsit de o parte importantă a prerogativelor dreptului de proprietate în absența unei despăgubiri.

Având în vedere calificarea dată de instanțe cererii de chemare în judecată și dispozițiile legale reținute ca fiind incidente unei exproprieri de fapt, se apreciază că cererea dedusă judecății se circumscrie instituției exproprierii terenului aflat în proprietatea reclamantului, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Acest aspect a fost, de altfel, reținut și de instanța de apel, care a stabilit că, în speță, se pune problema exproprierii în fapt a terenului reclamantului.

Din perspectiva celor ce preced, față de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu având ca obiect expropriere, se apreciază că pretenția dedusă judecății se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2015 (termen care, prin O.U.G. nr. 62/2015, a fost extins până la data de 31 decembrie 2016, iar prin O.U.G. nr. 95/2016, până la data de 31 decembrie 2018) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materie de expropriere.

Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincție între exproprierile în fapt (cum este cea în speță), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.

Ca atare, în aplicarea principului "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" ("Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"), se apreciază că hotărârile pronunțate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 29 octombrie 2014.

Astfel, coroborând dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materie de expropriere, rezultă că decizia nr. 151 A din data de 15 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta.

Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție reținând că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București împotriva Deciziei civile nr. 151 A din data de 15 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CL