ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1657/2019

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 15.03.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei totale de 144.714,21 RON, reprezentând repararea prejudiciului patrimonial suferit de reclamant ca urmare a evenimentului produs pe DN 7 (Valea Oltului) în data de 01.12.2015, constând în: 4166,92 RON costurile de constatare a avariilor produse autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x, aflat în proprietatea reclamantului A., conform facturii nr. x/16.12.2015 emise de C. SRL; 138.879,29 RON costurile de reparație a avariilor produse autoturismului, conform calculului de reparație din dosarul de daună nr. x, deschis la C. SRL; 1.200 RON costurile transportului autoturismului, după avarierea acestuia, de la locul producerii prejudiciului către București (pe ruta Râmnicu Vâlcea - Bragadiru - București), conform facturii nr. x/11.01.2016 emise de D. SRL; 150 RON costul evaluării psihologice a reclamatului A. ca urmare a traumei suferite în urma incidentului din 01.12.2015, conform facturii nr. x/07.12.2015 și chitanței nr. x/07.12.2015 emise de CIP E.. Obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 400.000 RON, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant (suferința psihică și trauma, cauzate de incidentul produs în data de 01.12.2015). Obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei totale de 150 RON, reprezentând costul evaluării psihologice și tratamentului psihologic urmate de aceasta, ca urmare a traumei suferite în urma incidentului din 01.12.2015. Obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 400.000 RON, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces (onorarii avocațiale achitate, taxe de timbru, alte costuri efectuate în cauză).

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 2759 din 6.07.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată și a obligat pârâta la plata următoarelor sume: către reclamantul A., 4166,92 RON, reprezentând cheltuieli de constatare a avariilor produse autoturismului x, 138.897,29 RON, reprezentând costuri de reparație a avariilor produse autoturismului, 1200 RON, reprezentând costurile transportului autoturismului, 150 RON reprezentând costul evaluării psihologice, precum și 30.000 RON, cu titlu de daune morale; către reclamanta B., 150 RON, reprezentând costul evaluării psihologice, precum și 30.000 RON, cu titlu de daune morale. Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta să plătească statului suma de 7367,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că, la 1 decembrie 2015, autoturismul x cu număr de înmatriculare x care circula pe DN 7, km 200 în direcția Sibiu-București, condus de reclamantul A. și în care se afla ca pasager reclamanta B., a fost surprins de căderea unui volum mare de pietre și anrocamente care au împins autoturismul spre albia râului Olt. Autoturismul a suferit avarii directe de impact și avarii secundare de rulare pe roci. Constatările agentului constatator din cadrul IPJ Vâlcea au fost în sensul că reclamantul A. nu are nicio răspundere în producerea accidentului. Instanța a înlăturat apărarea pârâtei privind forța majoră, reținând că pârâta nu a dovedit caracterul imprevizibil al evenimentului.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Naționala de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin Direcția Regionala Drumuri și Poduri Craiova, solicitând respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 996 A din 15 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul pârâtei, ca nefondat.

Motivele de recurs Împotriva Deciziei civile nr. 996 A din 15 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova. În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de absolut niciun argument adus prin cererea de apel. Cu privire la motivarea deciziei tribunalului, referitoare la faptul că pârâta nu ar fi adus dovezi ale caracterului extraordinar al cantității de precipitații ce au dus la producerea incidentului, se susține, în motivarea recursului, că nici nu era posibilă producerea unei asemenea dovezi, cantitatea imensă de precipitații căzute fiind evidentă, având în vedere dimensiunile mari ale rocilor desprinse de pe versant. Mai mult, modul de ancorare și/sau caracteristicile plaselor de sârmă montate de-a lungul DN 7 nu diferă în funcție de cantitățile de precipitații ce vor cădea ulterior montării. Este imposibil de prevăzut cantitatea exactă de precipitații care ar duce la desprinderea rocilor de pe versant. Imposibil de prevăzut este și locul exact al eventualelor desprinderi. Accidentul s-a produs în urma unei alunecări de teren, care, conform art. 1351 alin. (1) și (2) din C. civ., se înscrie în cazul forței majore, exonerator de răspundere. Așa cum reiese și din procesul-verbal încheiat de agentul F., "conform declarației conducătorului auto, acesta a fost surprins de o cădere mai mare de pietre". Este evident faptul că administratorul drumului nu putea să intervină instantaneu în degajarea părții carosabile, așa cum este stipulată obligația în art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002. Instanța nu a ținut cont nici de faptul că versantul cu pricina avea montată plasă de sârmă, sub forma unei perdele fixate la partea superioară a versantului. Pe parcursul exploatării, această plasă a redus amplitudinea traiectoriei de cădere a fragmentelor desprinse de pe versant, înlăturând, până la anumite dimensiuni, ajungerea acestora pe partea carosabilă. În acest caz, blocurile de dimensiuni mari din componența ebulmentului căzut la 01.12.2015 au smuls ancorele de fixare a plaselor, degradând totodată și plasele ancorate. Cât privește pretențiile materiale solicitate de reclamanți, recurenta susține că acestea sunt vădit exagerate, solicitând cenzurarea lor, pe de o parte, ținând cont de faptul că devizul de reparație nu reprezintă o operațiune efectiv realizată, ci numai estimativă, pe de altă parte, neexistând o evaluare corectă și profundă a stării de anxietate invocate. Două facturi emise fără a ține cont de prevederile art. 319 alin. (20) lit. f).) din Legea nr. 227/2015 nu pot face dovada vreunui prejudiciu. Întregul deviz este de fapt o cotație a reparației, care pe alocuri are prețurile modificate de către utilizatorul programului (a se vedea nota de la finalul devizului, care menționează foarte clar că tot ceea ce este marcat cu * este introdus de către utilizator). Numai prețul parbrizului a fost supraevaluat cu peste 700 de RON. O simplă căutare a codului acestuia pe site-urile cu specific vânzări piese auto duce la aceeași concluzie. Instanța a trecut cu vederea susținerea expertului tehnic auto, potrivit căreia unele prețuri au fost modificate de către utilizatorul programului de estimare a reparației, când programul conține de fapt absolut toate dotările pe care le poate avea autoturismul respectiv. De asemenea, instanța de fond nu a ținut cont de valoarea exagerată a facturii de evaluare a reparațiilor, 4.167 de RON. Reclamanții nu au putut face dovada vreunui prejudiciu cauzat de presupusele daune de ordin psihologic, urmate de o eventuala imposibilitate de a munci sau de a socializa. Sunt vădit exagerate sumele acordate de către instanța de fond cu titlu cheltuieli de constatare și de daune morale. Nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, deoarece nu poate fi vorba sub nicio forma de o inacțiune a administratorului drumului național.

Procedura în fața instanței de recurs Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 7 septembrie 2018 și repartizat completului de filtru CF x. S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a opinat în sensul că recursul formulat este admisibil în principiu, iar criticile se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva invocării de către recurentă a pronunțării hotărârii atacate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1351 alin. (1) și (2) C. civ., care reglementează forța majoră. Prin încheierea din 30 mai 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul formulat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, împotriva Deciziei civile nr. 996 A din 15 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, și a stabilit termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a recursului.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a efectuat o amplă analiză asupra stării de fapt și a motivat în drept soluția pronunțată, reținând, în acord cu cele reținute și de instanța de fond, că, în principiu, cazul de forță majoră se referă și la evenimente naturale precum alunecările de teren, dar în același timp acest eveniment trebuie să aibă un caracter extraordinar, imprevizibil, așa încât împrejurările în care s-a produs să elimine orice suspiciune cu privire la faptul că debitorul nu a putut interveni pentru a preveni și înlătura pericolul producerii consecințelor vătămătoare. În acest context, Curtea de apel a precizat că, în măsura în care din contextul factual ar reieși că debitorul ar fi putut deduce, cu certitudine sau numai probabil, pericolul cauzării unui prejudiciu, în raport de împrejurările concrete ale speței, acesta nu poate invoca, în apărarea sa, forța majoră. În litigiul de față, instanța a constatat, potrivit probelor administrate, că autoturismul a fost surprins de o cădere mare de pietre, chiar în momentul în care traversa zona al cărei administrator este pârâta; partea carosabilă a fost blocată la momentul căderii de rocă ce a lovit autoturismul, cădere care l-a împins în afara zonei de rulare. În aceste condiții, fapta ilicită a pârâtei pentru care instanța a înțeles să îi antreneze răspunderea civilă a constat în inacțiunea legată de administrarea corespunzătoare a drumului național DN 7 și a zonei de siguranță, în scopul desfășurării traficului rutier în condiții de siguranță. Instanța de apel a precizat în mod expres în considerentele deciziei că în speță nu se impută pârâtei omisiunea ori tardivitatea intervenției pentru degajarea părții carosabile, obligație instituită de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, iar în ceea ce privește apărarea acesteia potrivit căreia versantul din zona de impact avea montată o plasă de sârmă, sub forma unei perdele fixate la partea superioară a versantului, curtea de apel a reținut că acest aspect nu înlătură răspunderea, câtă vreme pârâta nu a administrat dovezi din care să rezulte că alunecările de teren au fost consecința unor fenomene meteorologice mai mult decât obișnuite; nu s-a probat că plasa în discuție se afla chiar în perimetrul în care a fost avariat autoturismul și nici faptul că modul în care a fost ancorată plasa ori starea acesteia erau corespunzătoare. Față de această situație, elementele de fapt au determinat concluzia că alunecările nu au avut un caracter neașteptat, insurmontabil, iar în cauza de față nu au fost administrate dovezi ale caracterului de excepție al fenomenului ce a avariat autoturismul. În recurs, pârâta reiterează aceleași critici, susținând că alunecarea de teren care a determinat accidentul se înscrie în cazul de forță majoră, exonerator de răspundere și că nu putea interveni instantaneu în degajarea părții carosabile, așa cum este stipulată obligația la art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002. Critica este nefondată, instanțele de fond și de apel făcând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1351 alin. (1) și (2) din C. civ., dispozițiile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 nefiind incidente în speță, câtă vreme, așa cum s-a reținut în decizia recurată, pârâtei nu i se impută nerespectarea obligației de a degaja partea carosabilă. Potrivit definiției forței majore, cuprinse în art. 1351 alin. (2) C. civ., acest caz exonerator de răspundere civilă reprezintă un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Se includ în această categorie și fenomenele naturale, însă numai dacă acestea au caracter extraordinar, cum ar fi: cutremurele grave, inundațiile catastrofale, trăsnetele, tornadele, etc. Instanțele au constatat că pârâta nu a dovedit caracterul imprevizibil al evenimentului, astfel încât, raportat la probatoriul a cărui evaluarea nu constituie atributul instanței de recurs, în mod corect s-a concluzionat că forța majoră nu poate fi reținută în cauză. Pentru a fi incidentă această cauză exoneratoare de răspundere, este necesar ca imprevizibilitatea să se refere atât la producerea evenimentului, cât și la efectele sau consecințele sale. În lipsa dovedirii caracterului imprevizibil, pârâta este chemată să răspundă, deoarece a săvârșit o faptă culpabilă, respectiv, nu a luat măsurile corespunzătoare desfășurării traficului rutier în condiții de siguranță, pentru a preîntâmpina sau evita urmările unui asemenea eveniment. În ceea ce privește criticile privind cuantumul daunelor materiale acordate, Curtea de apel a arătat că rațiunea legiuitorului a fost aceea de a acoperi și prejudicii viitoare, în cazul de față fiind certă suma care tinde la repararea integrală a urmărilor nemijlocite ale faptei ilicite. Faptul că până la acest moment autoturismul nu a fost reparat nu justifică respingerea cererii de acordare a sumelor reprezentând costul lucrărilor de reparații necesare pentru aducerea autoturismului în starea de dinaintea producerii evenimentului rutier, estimate pe baza unui deviz cenzurat prin expertiza tehnică efectuată în cauză. Curtea a precizat că apelanta pârâtă s-a limitat a relua argumente cuprinse în întâmpinarea depusă la instanța de fond și care au făcut obiectul verificării chiar prin proba cu expertiză tehnică; or, expertul a reținut că toate piesele și manoperele incluse în acest deviz au un corespondent real în constatarea daunelor efectuată de expert și planșele fotografice. S-a răspuns de către expert, punctual, și chestiunii privind pretinsa modificare a prețurilor de către utilizatorul programului în sensul că operarea manuală prin introducerea unor prețuri din alte baze de date sau alte surse de informații s-a justificat în prezentul litigiu din cauza lipsei datelor de preț recomandat din partea fabricantului de piese pentru autoturismul x. S-a mai reținut că apelanta pârâtă nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză și nu a indicat un alt preț al pieselor pe care consideră că partea reclamantă le-a supraevaluat; nu a produs nici în apel o probă care să susțină pretinsa supraevaluare. În aceeași măsură, suportarea costului activităților de stabilire a daunelor și întocmirea devizului a fost probată prin înscrisurile aflate la dosar fond și reprezintă un prejudiciu cert suportat de către intimatul reclamant A.. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, Curtea de apel a arătat că despăgubirile ce pot fi valorificate în cadrul acestei acțiuni vizează prejudiciul cert și real încercat de către persoanele păgubite. În stabilirea întinderii acestor daune s-au avut în vedere criterii precum gravitatea prejudiciului nepatrimonial, vârsta, sexul, împrejurările speciale de viață care fac ca persoana păgubită să dea o apreciere diferită consecințelor psihice ale accidentului. Contrar celor afirmate de apelantă, Curtea a reținut că, în cauză, a fost probată existența unui prejudiciu de această natură, aspect valorificat temeinic de către instanța fondului. Astfel, cei doi reclamanți au fost evaluați de un expert psiholog la scurt timp după producerea incidentului, rapoartele întocmite în cauză susținând starea de depresie, anxietate și stres. Martorul audiat a evidențiat starea de spaimă pe care aceștia au avut-o, mașina fiind împinsă de valul de bolovani către râul Olt. Chiar dacă incidentul în care au fost implicați nu a avut urmări constând în imposibilitatea de a munci sau socializa, aceste consecințe fiind menționate cu titlu exemplificativ de către apelanta pârâtă, totuși Curtea a considerat că, în cauză, nu se justifică diminuarea suplimentară a cuantumului daunelor morale, evaluat în mod judicios de către prima instanță la suma de 30.000 RON. Se constată că, în calea de atac a recursului, pârâta nu formulează critici de nelegalitate cu privire la modul în care instanța de apel a soluționat cauza sub aspectul cuantificării daunelor materiale și morale, ci reia întocmai susținerile din întâmpinarea depusă la instanța de fond și din motivele de apel, făcând abstracție de faptul că instanța de apel a răspuns motivat acestor critici. În speță, recurenta, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ., criticile formulate, în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale și morale, nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu critică însă această hotărâre, rezumându-se la reluarea criticilor din apel. Fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta nesocotește existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. În privința criticilor formulate, Înalta Curte are în vedere și faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi cenzurat cuantumul despăgubirilor care ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de verificare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.