ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1697/2019

Ședința publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 10 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia să plătească reclamantului A. despăgubiri civile în sumă de 13.943,93 RON - valoarea autoturismului x, 10.000 RON - cheltuieli de spitalizare și tratamente/medicamentație, transport către unitățile medicale, alte costuri, 100.000 RON beneficiu nerealizat și 300.000 RON daune morale, precum și obligarea pârâtei să plătească reclamantei B. despăgubiri civile în sumă de 73.921,27 RON - costul reparației autoturismului x, lipsa de folosință, precum și 100.000 RON - daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2224 alin. (2) C. civ., art. 115 alin. (3) și art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din 2 martie 2016, Tribunalul Prahova a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, în ceea ce privește acțiunea promovată de reclamanta B..

Prin sentința nr. 289 din 17 februarie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C. prin corespondent în România S.C. D. S.A..

A obligat pârâta C. AS să plătească reclamantului suma de 55.000 RON reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale și suma de 15.699,17 RON reprezentând despăgubiri civile pentru daune materiale.

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă, respectiv cota de 1/2 din onorariul avocatului, cu cheltuielile făcute de reclamant.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 289 din 17 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. prin corespondent în România S.C. D. S.A. și au fost obligați apelanții să plătească intimatei cheltuieli de judecată reduse, în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta B. a declarat recurs, fiind înregistrat la 9 iulie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea nr. 66 din 10 ianuarie 2019, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției a II-a Civile a Înaltei Curți.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Înaltei Curți la 19 februarie 2019 sub același număr de dosar.

Prin memoriul de recurs, reclamanta B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza să se dispună respingerea excepției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acțiunea promovată de reclamantă și judecarea cauzei, trimițând cauza instanței de fond în vederea pronunțării pe fond a cauzei.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată întrucât aceasta s-a constituit parte civilă în cadrul dosarului penal, chiar dacă nu a fost victimă a accidentului rutier, însă aceasta a suferit prejudicii materiale în urma accidentului prin faptul ca autoturismul său aflat pe platforma tractată de A. a fost grav avariat (fiind în aceeași stare și în prezent față de lipsa disponibilului financiar al lui B. de a-1 repara).

Așadar, prin cererea de constituire ca parte civilă, aceasta a înțeles să solicite la data de 3 februarie 2010 mai multe sume ce au fost menținute ulterior și în celelalte cereri.

În cadrul dosarului de la Judecătoria Lipova, instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a lui B., soluționată prin încheierea de ședință din 6 februarie 2013, iar față de această dată, instanța putea avea în vedere termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea fiind introdusă la Tribunalul Prahova la data de 10 august 2015.

Se susține că nu se poate reține motivarea instanței de apel, în sensul că recurenta nu a suferit leziuni fizice prin fapta penală și astfel nu putea fi întrerupt termenul de prescripție prin depunerea cererii de constituire ca parte civilă în dosarul penal, întrucât cererea respectivă a vizat solicitarea de plată a sumei de 50.000 euro pentru avarierea gravă a autoturismului x, accidentul rutier producând recurentei un prejudiciu, fiind astfel îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale.

Cererea de constituire ca parte civilă îndreptată împotriva cetățeanului turc vinovat de producerea accidentului este o acțiune ce își are temeiul în contractul de asigurare.

Astfel, dreptul la acțiune s-a născut la data la care a cunoscut B. persoana vinovată de producerea accidentului, constituindu-se astfel ca parte civilă în procesul penal, aceasta depunând cereri și la data de 12 octombrie 2010, 15 octombrie 2010 și 16 martie 2011 (în cadrul cărora a descris și pagubele produse și faptul că a fost daună totală).

Este adevărat că prescripția este legată de drepturi, însă dreptul nu poate fi privit distinct de persoana titulară a acestuia, cât timp dreptul subiectiv civil este definit ca posibilitate a subiectului activ de avea o anumită conduită și de a pretinde subiectului-pasiv o conduită corespunzătoare, iar dreptul material la acțiune ca posibilitate a titularului dreptului subiectiv civil de a obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației corelative dau la recunoașterea dreptului subiectiv civil contestat.

Prin urmare, regulile ce guvernează prescripția extinctivă trebuie analizate și prin raportare la persoana titulară a dreptului, neputându-se face abstracție de faptul schimbării titularului dreptului sau de lipsa calității procesual pasive în cadrul procesului penal pentru faptul că nu a suferit leziuni fizice.

Pentru formularea unei cereri având ca temei răspundere civilă delictuală nu era necesar a se stabili caracterul prejudiciului, dacă viza suferință fizică sau morală, ci existența acestui prejudiciu care a avut la bază avariile produse autoturismului recurentei.

Prin admiterea excepției lipsei calității procesual pasive prin încheierea din 6 februarie 2013 s-a întrerupt cursul prescripției extinctive, de la acest moment curgând un nou termen în care putea formula acțiune pe cale separată, conform art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958, prin întreruperea termenului de prescripție se înțelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.

Cauzele de întrerupere sunt recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie și introducerea unei cereri de chemare în judecată. Cele două condiții au fost îndeplinite întrucât nimeni nu a contestat că au fost produse pagube recurentei în urma accidentului rutier, iar aceasta a formulat cerere de chemare în judecată.

Dacă se va trece peste aceste apărări, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că cetățeanul turc nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât termenul de 3 ani poate curge și de la data rămânerii definitive a cauzei penale, respectiv de la data de 26 februarie 2014.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care odată admisă de către instanța de fond a întrerupt cursul judecății în ceea ce o privește pe apelanta B., făcând de prisos soluționarea pe fond a cauzei, acesta fiind motivul pentru care se solicită casarea deciziei atacate și implicit a sentinței civile cu trimiterea cauzei instanței de fond pentru a continua judecata cauzei.

În acest context, recurenta solicită să se constate că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a bazat pe aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 8 raportat la art. 16 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă, la 19 august 2018, intimata-pârâtă C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Intimata-pârâtă a apreciat legalitatea deciziei de apel sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că formularea cererii de constituire de parte civilă în cadrul procesului penal nu poate avea efectul întreruperii cursului prescripției, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă. De asemenea, a apreciat că nu are incidență soluționarea cauzei penale asupra termenului de prescripție al acțiunii în daune delictuale, raportat la faptul că dosarul penal a avut la bază infracțiunea de vătămare corporală, iar nu pe cea de distrugere.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 18 aprilie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 aprilie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-reclamante B. este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă B. susține că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 raportat la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor evocate, aspect ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentei, astfel susținute, sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor:

Astfel, referitor la prescripția extinctivă, în vigoare la data accidentului rutier, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

În speța de față, se constată că la data de 3 februarie 2010, recurenta-reclamantă B. s-a constituit "parte civilă în procesul penal", ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2010 al Judecătoriei Lipova, pentru recuperarea daunelor rezultând din avarierea autovehiculului x.

Totodată, se reține că la Judecătoria Lipova, societatea de asigurare-pârâtă a solicitat să se constate că cererea de constituire de parte civilă a recurentei-reclamante este inadmisibilă în procesul penal, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data accidentului, deoarece art. 14 alin. (1) și (2) din vechiul Cod procesual penal dispuneau că "acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente. Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă".

Or, față de dispozițiile legale evocate, precum și față de împrejurarea că "acțiunea sau inacțiunea ce constituie infracțiunea dedusă judecății" pentru care inculpatul a fost trimis în judecată a fost aceea de vătămare corporală din culpă, iar nu și de distrugere din culpă, iar faptul că recurenta-reclamantă pretinde despăgubiri materiale și morale pentru avarierea autovehiculului x, acesteia nefiindu-i lezată, prin fapta penală și integritatea fizică, se constată că acțiunea sa civilă, respectiv cererea de constituire de parte civilă nu putea fi alăturată acțiunii penale având ca obiect, exclusiv, vătămarea corporală din culpă a persoanelor vătămate în accident, A. și E..

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data cererii de constituire de parte civilă în procesul penal, respectiv 3 februarie 2010, recurenta-reclamantă a cunoscut atât persoana care se făcea vinovată de producerea faptului ilicit prejudiciabil, cât și cuantumul pagubei, astfel că, de la acea dată a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care s-a împlinit la data de 3 februarie 2013, context în care se apreciază că manifestarea sa de voință a fost ineficientă și insuficientă, din punct de vedere legal, pentru a opera întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune.

Nu poate fi reținută critica recurentei-reclamante conform căreia prin formularea cererii de constituire de parte civilă în dosarul penal la data de 3 februarie 2010, cerere soluționată de instanța penală în sensul constatării lipsei calității procesuale active la data de 6 februarie 2013, s-ar fi produs o întrerupere a curgerii termenului de prescripție, cu consecința începerii unui nou termen de prescripție. Se reține sub acest aspect că procesul penal a vizat exclusiv infracțiunea de vătămare corporală din culpă, urmare a unui accident rutier. În acest context devin incidente considerentele Deciziei nr. 1 din 23 februarie 2004, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat expres că doar partea vătămată ce a suferit atât vătămări corporale, cât și distrugerea unor bunuri în urma infracțiunii dedusă judecății are dreptul la acoperirea prejudiciului astfel suferit, sub toate aspectele acestuia. Per a contrario, persoana ce nu a fost implicată nemijlocit în accidentul rutier ce a condus la declanșarea procesului penal, nesuportând leziuni ale integrității fizice și, deci, nefiind subiect pasiv al infracțiunii pentru care a fost sesizată instanța de judecată, nu poate pretinde despăgubiri în cadrul procesului penal. De altfel, acest considerent a fost avut în vedere și de instanța penală la momentul soluționării pe cale de excepție a cererii recurentei-reclamante de constituire ca parte civilă.

Formularea acestei cereri, soluționată de instanța penală la data de 6 februarie 2013 nu poate determina o întrerupere a cursului prescripției, așa cum susține recurenta-reclamantă. Se reține că potrivit dispozițiilor legii penale în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii, acțiunea civilă putea fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Textul legal este extrem de explicit în sensul că permite doar acelei persoane ce a suferit vătămări ale integrității fizice (în contextul infracțiunii cu care a fost sesizată instanța) poate pretinde despăgubirea sa de la autorul faptei penale. Se reține, totodată, că textul legal în baza căruia se poate formula cererea de constituire de parte civilă de către partea vătămată are în vedere urmarea păgubitoare ce decurge, în întregul ei, din acțiunea sau inacțiunea ce constituie infracțiunea dedusă judecății. În speță, așa cum s-a arătat deja, infracțiunea dedusă judecății în dosarul penal a fost exclusiv cea de vătămare corporală din culpă. Or, recurenta-reclamantă invocă doar un prejudiciu ca urmare a distrugerii, neavând legătură cu infracțiunea sesizată instanței, care presupunea doar lezarea integrității fizice. În consecință, recurenta-reclamantă nu poate invoca o necunoaștere a legii care să determine, prin formularea cererii de constituire de parte civilă în procesul penal deși nu era și persoană vătămată, o întrerupere a cursului prescripției. Din aceleași considerente, nu pot fi reținute nici celelalte momente temporale propuse de recurenta-reclamantă ca fiind determinante pentru începerea cursului prescripției.

Relevantă sub aspectul momentul în care a început să curgă termenul de prescripție este stabilirea elementelor obiective care să poată conduce la concluzia că partea a cunoscut sau putea să cunoască pe autorul faptei ilicite. Sub acest aspect se reține legalitatea deciziei de apel care a statuat că la data depunerii cererii de constituire de parte civilă în procesul penal - moment obiectiv - recurenta-reclamantă a cunoscut autorul faptei ilicite, fiind început cursul prescripției.

Nu poate fi reținută susținerea părții în sensul că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, chiar dacă această hotărâre consacră soluția de achitare a inculpatului, cu lăsarea nesoluționată a laturii civile. Se subliniază că în cursul procesului penal recurenta-reclamantă nu a avut nicio calitate procesuală, nefiind subiect pasiv al infracțiunii deduse judecății, astfel încât nesoluționarea laturii penale nu dă dreptul acesteia de a formula o acțiune în justiție în despăgubire în termenul de prescripție de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Se reține, așadar, legalitatea deciziei de apel cu privire la rezolvarea dată căii de atac a recurentei-reclamante ce a vizat modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata sumei de 9.329,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C., prin corespondent S.C. D. S.A. (Mandatarul Asiguratorului RCA Carte Verde), potrivit facturii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimata-pârâtă C., prin corespondent S.C. D. S.A. (MANDATARUL ASIGURATORULUI RCA CARTE VERDE).

Obligă recurenta la plata sumei de 9.329,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C., prin corespondent S.C. D. S.A. (MANDATARUL ASIGURATORULUI RCA CARTE VERDE).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2019.