ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 152/2018

Decizia nr. 152/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 iunie 2009 sub nr. x/3/2009, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru suprafața de teren de 602 m.p., situat în extravilanul satului C., comuna Glina, județul Ilfov, făcând parte din tarlaua 1/1, parcela 137, întabulat în cartea funciară nr. X a comunei Glina cu numărul cadastral 492/2; stabilirea termenului de plată a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, dată de la care pârâtul să fie obligată la plata acestor despăgubiri; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 933 din data de 10 mai 2013, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a admis cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, și a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru imobilul teren expropriat, proprietatea reclamanților, situat în comuna Glina, extravilan sat C., în suprafață de 602 mp, tarlaua 1/1, parcela 137, înscris în cartea funciară nr. X Glina cu nr. cadastral 492/2 la suma de 24.646 euro, echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei. Totodată, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, să achite reclamanților suma de 24.646 euro, în echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței, precum și să achite reclamanților suma de 4.900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru expertize.

În esență, tribunalul a reținut că, față de concluziile expertului topograf, imobilul teren al reclamanților a fost afectat de lucrările de utilitate publică pentru construcția autostrăzii A2, operând o expropriere faptică a acestuia, fără plata despăgubirilor în favoarea proprietarilor expropriați, cu nerespectarea prevederilor legale cuprinse în art. 4 și 5 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale.

Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și a constatat că raportul de expertiză efectuat în cauză, (inclusiv răspunsul la obiecțiunile încuviințate) a avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare pentru imobile similare, contracte depuse la dosarul cauzei. A mai reținut și că ultima valoare stabilită de experți a fost cea mai mică calculată pentru acest teren.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 518 din data de 9 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin aceeași decizie a fost modificată, în parte, sentința pronunțată de tribunal, în sensul că acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată în fața instanței de fond și a fost păstrată sentința cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive. Totodată, au fost obligați intimații-reclamanți la 2.100 lei cheltuieli de judecată în apel către apelantul-pârât, a fost respinsă cererea experților de majorare a onorariului provizoriu, a fost admisă cererea de reexaminare a amenzii formulate de apelantul-pârât și a fost înlăturată sancțiunea amenzii aplicate prin încheierea din data de 11 noiembrie 2014.

Pentru a pronunța această deciziei, Curtea, în esență, pe fondul cauzei, a reținut că din raportul de expertiză întocmit de expertul D. - cu răspuns la obiecțiuni - a rezultat că din suprafața totală de 602 m.p., o parte este ocupată efectiv de carosabil, rigolă și taluz, iar o altă parte de 228 m.p. este afectată de zona de protecție.

Curtea a tratat diferit situația acestor două componente, având în vedere diferența de regim juridic a acestora.

Astfel, referitor la suprafața de teren ocupată efectiv de carosabil, rigolă și taluz (374 m.p.), a constatat că reclamanții au cumpărat terenul ulterior finalizării construcției autostrăzii, dreptul lor nefiind modificat în raport cu data achiziționării, neexistând astfel un prejudiciu care să se impună a fi acoperit. A mai apreciat că reclamanții nu pot invoca în favoarea lor o speranță legitimă în sensul că dreptul cumpărat ar putea avea un alt conținut decât cel de la data cumpărării. În consecință, instanța de apel a arătat că titularul dreptului de creanță în discuție, având ca obiect despăgubirile, nu poate fi decât proprietarul de la data exproprierii, din patrimoniul căruia a fost expropriat imobilul.

Pe de altă parte, din perspectiva contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2009 de reclamanți, prin care au cumpărat terenul în discuție, Curtea a reținut că acesta a avut ca obiect strict dreptul de proprietate, iar nu și acest drept de creanță, drept cu conținut și existență juridică total distinctă, deci reclamanții nu au dobândit prin acesta dreptul de creanță având ca obiect despăgubirile.

În ce privește terenul afectat de zona de protecție (228 m.p.), curtea de apel a considerat că nici pentru această suprafață de teren reclamanții nu pot invoca producerea în patrimoniul lor a unui prejudiciu prin preluarea terenului de către stat (de fapt doar a suprafeței afectată de carosabil, rigolă și taluz) și prin construirea autostrăzii.

A arătat că pentru a putea invoca un prejudiciu rezultat din această expropriere de facto trebuie să se stabilească că prin faptul exproprierii s-a creat o micșorare, o afectare a conținutului dreptului deținut anterior, deci că anterior exproprierii dreptul deținut avea un anumit conținut și corespunzător o anumită valoare, iar ulterior exproprierii și în legătură de cauzalitate cu aceasta, conținutul dreptului și valoarea lui au fost diminuate, prerogativele sale au fost alterate, limitate.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de către reclamanți a fost admis prin Decizia civilă nr. 1114 din data de 24 aprilie 2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă, casându-se hotărârea atacată și dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel București.

Prin decizia de casare s-a reținut că se impune a se stabili suprafața exactă afectată de construirea autostrăzii și destinația acesteia, zonă de protecție sau zonă de siguranță, dacă au fost încasate despăgubiri, beneficiarul acestora și care este suprafața concretă pentru care s-au încasat aceste despăgubiri, delimitarea suprafeței pentru care a operat exproprierea în fapt precum și să se procedeze la interpretarea actului de cumpărare a terenului, în sensul de a se stabili dacă reclamanții au sau nu calitatea de succesori cu titlu particular.

Dosarul a fost reînregistrat, la data de 16 iulie 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009*.

În rejudecare, instanța de apel, prin Decizia civilă nr. 775A din data de 2 octombrie 2017, a admis apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Compania Națională a Infrastructurii Rutiere SA, a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, a menținut dispoziția sentinței referitoare la respingerea excepție lipsei calității procesuale pasive și a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. Totodată, a obligat pe intimați la 1.850 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză tehnică, specialitatea topografie și evaluare imobiliară.

A constatat că potrivit acestor expertize, terenul a fost identificat ca fiind ocupat integral de lucrările de autostradă, valoarea acestuia fiind calculată la momentul ocupării sale, respectiv la începerea lucrărilor în anul 2001, cuantumul despăgubirii fiind de 1702,30 lei.

De asemenea, a apreciat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că E., cea care a vândut reclamanților terenul în litigiu a încasat o despăgubire în cuantum de 16.537 lei ROL în anul 1992 pentru o suprafață de 330,75 m.p. situați în aceeași tarla și parcelă în care este situat și terenul în litigiu.

Instanța de apel a arătat că în anul 2009, reclamanții au cumpărat de la numita E. o suprafață de 602 m.p. situată în extravilanul comunei Glina, județ Ilfov, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 132/2009 la BNP F.

A mai constatat că, potrivit aceluiași act, reclamanții au intrat în posesia și folosința terenului la momentul încheierii actului, anul 2009, deși aceiași reclamanți în chiar acțiunea de față au precizat că terenul este ocupat integral de pârât, pentru construirea autostrăzii A2, lucrările la aceasta începând în anul 2001 și finalizate pe tronsonul pe care se află terenul de față, în anul 2004, cu mult timp anterior tranzacției reclamanților.

Curtea a reținut și că s-a făcut dovada achitării de către pârât în favoarea numitei E. a unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru o suprafață de 330 m.p. A înlăturat susținerea pârâtei în sensul că terenul de mai sus constituia parte din terenul cumpărat de reclamanți în suprafață de 602 m.p. și că în acest context eventuala despăgubire nu poate fi calculată decât pentru diferența dintre cele două suprafețe.

Reținând că nu s-a făcut dovada eventualei suprapuneri între suprafața de 330 m.p., pentru care s-au primit despăgubiri, și cea de 602 m.p., vândută reclamanților, a considerat că din această perspectivă reclamanții sunt îndreptățiți să solicite eventuale drepturi pentru întreaga suprafață cumpărată, de 602 m.p.

Constatând că prin prezenta acțiune reclamanții au solicitat ca pârâtul să le plătească prețul terenului în litigiu, păstrându-și în același timp și calitatea de proprietari ai terenului, Curtea a apreciat că admiterea acțiunii, așa cum a fost aceasta formulată, nu ar constitui o reparare a unui prejudiciu, ci ar reprezenta un act de validare a îmbogățirii fără just temei a reclamanților, într-o procedură ce încalcă regula de bază a exproprierii propriu-zise, cea a preluării în proprietate în drept de către expropriator a unui bun proprietate privată cu obligația unei despăgubiri juste.

A mai arătat instanța de apel că sintagma "expropriere în fapt", acceptată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a fost preluată necritic și în jurisprudența românească, fără a i se contura normativ un domeniu de aplicare, condiții, limite etc, fapt ce a condus la apariția unor situații vădit deformate nu doar din punct de vedere juridic, prin prisma dezechilibrului prejudiciant dintre părți în cadrul unui raport juridic, ci și constituțional.

Reținând că prin dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare referitoare la natura juridică a prezentului demers procesual, acesta a fost inclus în categoria celor generate de Legea nr. 33/1994, curtea de apel nu a mai analiza motivele de apel ce reclamă că prezenta acțiune este o acțiune de drept comun și trebuia timbrată la valoare precum și cel referitor la competența de judecată pe fond a judecătoriei și nu a tribunalului.

Împotriva Deciziei civile nr. 775A din data de 2 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. și făcând trimitere la pagina 16 din decizia atacată, recurenții-reclamanți au susținut că, deși din considerentele acesteia rezultă constatarea instanței în sensul operării exproprierii de fapt, Curtea a respins apelul cu motivarea potrivit căreia din înscrisurile depuse la dosar de Primăria Glina rezultă că autoarea reclamanților ar fi încasat suma de 16.537 lei, semnând în acest sens tabelul anexă la contractul de vânzare din 1992.

Au apreciat că instanța de apel a interpretat greșit înscrisurile întrucât a statuat în considerente că acest contract nu poate avea ca efect transferul de proprietate pentru că expropriatul (autoarea reclamanților) nu a fost parte la perfectarea actului respectiv și nici nu a dat mandat Primăriei Glina pentru a îl reprezenta la încheierea actului, precum și pentru că același contract este afectat de viciul nerespectării formei autentice.

Totodată, au arătat că tabelul despre care instanța susține că a fost semnat de autoarea reclamanților reprezintă o anexă a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1129 din data de 30 noiembrie 1992 și, prin urmare, dacă acel contract este nul, atunci toate anexele sunt, de asemenea, nule, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum.

Au arătat că în cele două extrase de carte funciară pe care le-au invocat în cauză figurează ca fiind proprietari și au susținut completarea declarație cu oferta de preț după emiterea titlului de proprietate, iar transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului ar fi operat în condițiile în care autoarea lor ar fi încasat suma de bani cu titlu de despăgubiri în anul 1992.

De asemenea, au apreciat că nu se poate reține că au fost plătite despăgubirile și, ulterior, nimeni nu a mai fost interesat de transferul dreptului de proprietate, precum și că este greu de conceput că despăgubirile au fost acordate pe un simplu tabel.

Recurenții-reclamanți au considerat că tabelul conține acordul proprietarilor ce urmau a fi expropriați cu privire la cuantumul despăgubirilor, iar în momentul în care aceștia ar fi încasat banii ar fi fost întocmite documente valabile în vederea operării transferului de proprietate. Au subliniat că nu există niciun alt înscris din care să rezulte că au fost încasate sumele respective.

Au susținut că instanța de apel a interpretat greșit acest înscris, prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare - a cărui nulitate a reținut-o - și la celelalte acte invocate în cauză.

Totodată, au apreciat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii: pe de o parte, stabilește că acest contract de vânzare-cumpărare nu poate produce efecte juridice, iar, pe de altă parte, conferă eficiență tabelului care este o anexă a aceluiași contract.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, precum și că, respingând apelul, instanța a lăsat nesoluționată problema dedusă judecății.

Au învederat că, instanța a arătat că cererea de chemare în judecată a fost corect întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, chiar dacă pentru terenul în litigiu nu au fost parcurse integral formalitățile prealabile prevăzute de lege și că, respingând apelul, a fost menținută sentința instanței de fond, prin care le-a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

În aceste condiții, au apreciat că nu mai pot promova o altă cerere întemeiată pe dispozițiile legii speciale în materie de expropriere, întrucât se va invoca autoritatea de lucru judecat și critică referirea instanței de apel la posibilitatea unei acțiuni în revendicare, întrucât aceasta nu a avut în vedere că pierderea bunului este ireversibilă, atât timp cât pe aceste terenuri se va construi o autostradă.

Au susținut recurenții-reclamanți că nu mai au nicio cale legală de a remedia atingerea adusă dreptului lor de proprietate și că terenul rămâne astfel într-o situație nelămurită.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Statul român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, a invocat excepția nulității recursului susținând, în esență, că memoriul de recurs cuprinde motive de nelegalitate străine de cele reținute în considerentele hotărârii atacate. În subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate, având în vedere că singura lucrare de evaluare a cărei omologare ar fi putu fi cerută este cea întocmită în cele de al doilea ciclu procesual, în apel, și prin care s-a stabilit o valoare de 1.702,3 lei pentru terenul în litigiu - sumă necontestată de către părțile adverse.

Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate și a excepției nulității recursului, invocate de intimatul-pârât, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs prin indicarea unuia sau a mai multor motive dintre cele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

Art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod.

Per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității recursului.

Totodată, un recurs nu poate fi considerat a fi motivat decât atunci când motivele sale se află în legătură hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parțială a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei.

Dimpotrivă, atunci când motivele de recurs nu își verifică o asemenea legătură cu hotărârea atacată, fiind străine de aspectele reținute de aceasta și referindu-se la împrejurări ce nu se constituie într-o critică a acelei hotărâri, recursul trebuie considerat nemotivat.

În speță, nu există o corespondență între criticile formulate de către recurenții-reclamanți și cele reținute de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate.

Astfel, recurenții-reclamanți fac trimitere al fila nr. 16 a hotărârii atacate, deși aceasta conține numai 3 pagini, iar pretinsele rețineri ale instanței de apel cu privire la nulitatea și efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. 1129/1992 nu se regăsesc în considerentele acestei decizii.

Curtea de apel a făcut trimitere la acest contract, dar pentru a constata că reclamanții au cumpărat în anul 2009 suprafața de 602 m.p. de la E. și a reține că aceștia au intrat în posesia și folosința terenului în anul 2009, deși terenul este ocupat integral de pârât, iar lucrările pentru construirea autostrăzii A2 au început în anul 2001 și au fost finalizate pe tronsonul pe care se află terenul în litigiu, în anul 2004, anterior tranzacției reclamanților.

Prin urmare, instanța de apel, prin decizia atacată, nu a analizat în niciun fel contractul din punctul de vedere al valabilității sale și nici nu a reținut nulitatea pentru nerespectarea formei autentice, astfel cum au susținut recurenții-reclamanți.

De asemenea, nici criticile formulate cu privire la aspectul vizând plata despăgubirilor către autoarea lor nu își găsesc fundamentul în decizia recurată.

Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a respins calea de atac cu motivarea că din înscrisurile depuse la dosar de Primăria Glina rezultă că autoarea reclamanților ar fi încasat suma de 16.537 lei, semnând în acest sens tabelul anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1992.

Or, din cuprinsul deciziei instanței de apel se observă că aceasta nu cuprinde o asemenea motivare, ci instanța a apreciat că recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți să solicite eventuale despăgubiri pentru întreaga suprafață cumpărată, întrucât nu s-a făcut dovada suprapunerii dintre suprafața pentru care s-au primit despăgubiri și cea de 602 m.p. vândută recurenților-reclamanți.

Totodată, recurenții-reclamanți au arătat că, respingând apelul pe care l-au promovat, Curtea a menținut sentința instanței de fond prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Aceste afirmații nu se verifică în cauză, întrucât, prin sentința pronunțată, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată, iar curtea de apel a admis apelul promovat de către intimatul-pârât și a schimbat, în parte hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii acțiuni, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește celelalte critici formulate, vizând interpretarea greșită a înscrisurilor de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot constitui motive de recurs și nu pot fi încadrate în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reprezentând chestiuni care vizează modul de interpretare a probelor și care nu pot fi supuse analizei instanței de recurs.

În consecință, nefiind posibilă o încadrare a susținerilor din cererea de recurs în cazurile limitative prevăzute de art. 304 C. proc. civ., având în vedere că motivele invocate sunt străine de cele reținute de către instanța de apel în decizia recurată, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, și în lipsa identificării unor motive de ordine publică în condițiile art. 306 alin. (2) din cod, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 775A din data de 2 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - GV