ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2017

Asupra cauzei de față, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 37589/3/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România solicitând stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafață de 430

m.p., situat în comuna Glina, cu număr cadastral A., și pentru imobilul teren în suprafață de 603 m.p., situat în comuna Glina, cu număr cadastral B., în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994; să fie stabilit termenul de plată a acestor despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea acțiunii reclamanta a arătat că imobilele sus enunțate sunt proprietatea sa însă au fost ocupate în mod abuziv de către pârât în vederea realizării Autostrăzii A2 București-Constanța, că toate demersurile efectuate la organele competente în vederea exproprierii și achitării despăgubirilor au rămas fără finalitate practică.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004.

Prin sentința civilă nr. 1849 din 21 octombrie 2013, pronunțatată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea, stabilit cuantumul despăgubirii pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes național a imobilului teren în suprafață de 430 m.p., proprietatea reclamantei situat în comuna Glina, cu număr cadastral A. și a imobilului teren în suprafață de 603 m.p., proprietatea reclamantei situat în comuna Glina, cu număr cadastral B., la suma totală de 25.

970 RON. De asemenea a fost stabilit termenul de plată a sumei sus-menționate la 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 2400 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor menționate în temeiul Titlului de proprietate nr. x/1994, coroborat cu sentința civilă nr. 2687/2005 a Judecătoriei Buftea, județul Ilfov și cu actul de dezmembrare autentificat sub nr. x/2008 la BNP B.

S-a reținut că din raportul de expertiză efectuat de expert topograf C., coroborate cu celelalte înscrisuri administrate rezultă că cele două suprafețe de teren aflate în proprietatea reclamantei sunt afectate în totalitate de autostrada București-Constanța, respectiv au destinația de carosabil, spațiu separator sens, spațiu lateral de protecție, rigole betonate și drum vicinal, motiv pentru care s-a apreciat că suprapunerea totală a imobilului proprietatea reclamantei peste zona de autostradă constituie un impediment în exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului.

În raport de prevederile art. 44 din Constituție și ale art. 480 C. civ. s-a constatat că reclamanta este privată total de exercitarea dreptului de proprietate întrucât nu i-a fost acordată vreo despăgubire pentru utilizarea terenului de către pârât, că lucrările efectuate reprezintă în realitate o expropriere în fapt, fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004.

Prin raportare la hotărârârile CEDO în cauzele Scordino împotriva Italiei și respectiv Belvedere Alberghiera SRI împotriva Italiei, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 20 din Constituția României.

S-a constatat că din expertiza tehnică judiciară efectuată de experții D. și E., și răspunsul la obiecțiuni, ținându-se cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 rezultă că valoarea terenului preluat a fost stabilită la suma de 175.000 RON, echivalentul a 39.393 euro.

Tribunalul a apreciat că nu poate lua în considerare niciuna din valorile imobilului stabilite prin raportul de expertiză efectuat de experți, întrucât acestea nu reprezintă valoarea reală a imobilului, în sensul de "prețul la care se vând în mod obișnuit imobile de același fel situate în aceeași unitate administrativ teritorială".

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care Legea nr. 198/2004 face referire, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Or, față de aceste dispoziții legale, sumele menționate în raportul de expertiză nu au fost luate în considerare, întrucât s-a apreciat că nu reflectă prețul la care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în respectiva unitate administrativ teritorială, fiind prețuri exagerate, cu mult peste valoarea pe care reclamanta ar putea să o obțină pe piața liberă. La aprecierea acestei situații, s-a avut în vedere art. 26 din Legea nr. 33/1994, și că prin sintagma"

imobile de același fel" nu se pot înțelege decât imobilele cu aceiași suprafață și cu aceeași destinație ca cea expropriată, și nicidecum întregul imobil care s-ar afla în proprietatea celui expropriat.

Instanța de fond a conchis că la aprecierea valorii suprafeței totale de 1033 m.p., trebuie luat în considerare prețul pe care reclamanta l-ar putea obține dacă ar vinde o suprafață de 1033 m.p., din terenul său, conform destinației pe care o are acest teren, și anume aceea de teren extravilan arabil.

În raport de aceste considerente, s-a apreciat că valoarea cea mai apropriată de realitate este cea menționată de către expertul F., de 25.970 RON, întrucât aceasta ține cont atât de suprafața efectivă a terenului expropriat, de destinația concretă a acestuia, cât și de valoarea la care se vând efectiv terenurile în zonă.

Din această perspectivă tribunalul a subliniat că la stabilirea valorii de circulație a terenului, trebuie avută în vedere destinația concretă a terenului la data exproprierii, care în speța dedusă judecății, este cea de teren arabil extravilan, fapt ce rezultă din titlul de proprietate al reclamantei, din actul de dezmembrare, din conținutul cererii de chemare în judecată, precum și din conținutul înscrisurilor existente la dosar.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta A. cât și pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, iar prin decizia civilă nr. 254 din 12 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și familie, au fost admise apelurile declarate în cauză dispunându-se anularea sentinței cu trimiterea cauzei spre soluționare pe fond la Judecătoria Sectorului 4 București, pentru următoarele considerente:

S-a reținut în esență ca tribunalul nu avea competența de a soluționa acțiunea întrucât în raport de datele speței și precizarea făcută de reclamantă în sensul că solicită despăgubiri pentru terenul de care a fost deposedată ca urmare a afectării acestuia unei utilități de interes public, obiectul cererii de chemare în judecată vizează o acțiune în pretenții și, nu o cerere de obligare la expropriere, de vreme ce terenurile din litigiu nu au fost expropriate în temeiul unor acte normative incidente în această materie specială a exproprierii. S-a mai constatat că în virtutea aceluiași raționament, o cerere în pretenții îndreptată împotriva pârâtului este admisibilă, că reclamantei nu i se poate îngrădi în temeiul unui formalism excesiv, dreptul de acces la instanță, că temeiul de drept indicat de reclamantă, ca fiind cele două acte normative Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004 a fost menționat doar pentru elucidarea situației juridice, acestea nefiind însă incidente în cauză.

De asemenea s-a conchis că cererea în pretenții izvorâtă dintr-un raport extracontractual, nu poate avea ca temei juridic decât dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1865, astfel încât competența de soluționare a cauzei potrivit dispozițiilor C. proc. civ., care instituie competența generală a instanțelor de judecată în primă instanță, revine judecătoriilor.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și reclamanta A.

Prin decizia civilă nr. 3330 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, au fost admise recursurile declarate dispunându-se trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de recurs a reținut că reclamanta prin cererea de chemare în judecată a sesizat instanțele judecătorești cu pretenția de a fi despăgubită pentru deposedarea, printr-o expropriere de fapt, de suprafața de 430 m.p., teren situat în comuna Glina, cu număr cadastral A, și a imobilului teren în suprafață de 603 m.p., situat în comuna Glina, cu număr cadastral B, (imobile ce au aparținut autorului său G., urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și care au fost transmise, prin dezbaterea succesiunilor, către mama sa H. și, ulterior în proprietatea sa), cărora intimata, în calitate de autoritate a statului, le-a dat o destinație de utilitate publică, ca urmare a construirii Autostrăzii A2, București-Constanța, fără respectarea procedurii de expropriere prevăzute de dispozițiile Legii nr. 33/1994, și în absența unei juste și echitabile despăgubiri.

Cererea a fost încadrată în drept pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004, art. 44 din Constituția României și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Deși realitatea susținerilor reclamantei, în ceea ce privește calitatea acesteia de proprietar al bunului indicat ce a fost afectat unei utilități publice, nu a fost contestată de pârâtul Statul român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, instanța de apel în raport de datele speței și precizările reclamantei, a apreciat, în conformitate cu dispozițiile art. 84 C. proc. civ., că dispozițiile legale invocate ca temei juridic al acțiunii nu sunt incidente în cauză. Astfel, s-a reținut că obiectul cererii nu este acela de stabilire a despăgubirilor în condițiile contestării cuantumului acestora oferit de expropriator în procedura specială a exproprierii, ci se întemeiază pe o pretinsă ocupare în fapt a terenului de către autoritățile statului. Prin urmare, calificând obiectul pricinii ca fiind o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., instanța de apel a stabilit competența în soluționarea cererii potrivit dispozițiilor de drept comun, care instituie competența generală a instanțelor de judecată în primă instanță, în sarcina judecătoriilor, având în vedere și criteriul valoric al pretențiilor deduse judecății.

Din această perspectivă, instanța de recurs a apreciat că sunt întemeiate criticile recurenților relativ la greșita calificare a acțiunii, ca fiind o cerere în pretenții și nu o cerere în materie de expropriere. Este de principiu că pentru caracterizarea corectă a acțiunii, instanța, într-adevăr, nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți de parte, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să îl atribuie acelor termeni și după scopul urmărit prin exercitarea acțiunii. Deoarece obiectul acțiunii rezultă din motivele de fapt invocate de parte în susținerea ei, în speță, instanța de apel a calificat greșit cererea reclamantei ca fiind o acțiune în pretenții de drept comun, izvorâtă dintr-un raport extracontractual, ce nu ar putea avea ca temei juridic decât dispozițiile art. 998-999 C. civ. Reclamanta nu a invocat motive de fapt specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, atât timp cât scopul urmărit prin exercitarea acțiunii privește obținerea de despăgubiri pentru privarea de proprietate ca urmare a deposedării de bunul său de către pârâtă, bun ce a fost afectat unei utilități publice fără ca reclamanta să fie despăgubită, reclamând ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie să aibă consecințe juridice. Din perspectiva acestei analize, s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu o despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanțelor, statuând în art. 4 din Legea nr. 33/1994 faptul că, dacă sunt respectate condițiile de fond și de formă, părțile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca și pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent. Reclamanta a susținut că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea proprietății sale, justificat de faptul că autoritățile au deposedat-o nelegal de terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate, în special asupra prețului sau despăgubirii ce i se cuvin.

Or, ingerința produsă recurentei în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, necontestat în cauză, prin afectarea bunului unei utilități publice, respectiv Autostrada 2 București-Constanța reclamă indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită, acesta constituind obiectul cererii cu care reclamanta a investit instanța de fond. Dreptul la despăgubire reclamant în cauză își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate, cât și în dispozițiile convenționale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora:

"

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Or, în speță, s-a constatat că reclamanta pretinde că a pierdut dispoziția asupra terenului proprietatea sa, situat în comuna Glina, teren care a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimatul Statul român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, fiind ocupat de autostrada A 2 București - Constanța, fără a exista vreun acord asupra condițiilor transferului dreptului de proprietate, în special asupra prețului sau despăgubirilor ce i se cuvin.

S-a apreciat că neemiterea unei hotărâri individuale de stabilire a despăgubirilor, care ar putea fi contestată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, nu poate justifica recalificarea acesteia de către judecător, cu încălcarea principiului disponibilității și depășirea rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În acest context, chiar și în absența unui act formal de expropriere, în situația dedusă judecății, privind acordarea de despăgubiri pentru pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, nu se poate considera că exercițiul unui atare demers judiciar nu s-ar încadra în sfera proceselor și cererilor în materie de expropriere, deoarece exercițiul unui atare drept trebuie realizat în aceleași condiții ca și în cazul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat. Privarea în fapt de proprietate nu este diferită de o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât în privința modului de valorificare a pretențiilor, între persoanele expropriate, în funcție de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere, nu se poate face nicio diferențiere de tratament juridic. Acțiunea reclamantei a fost generată de conduita culpabilă a statului, de îngrădirea exercițiului tuturor prerogativelor dreptului său de proprietate, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea, dar care conturează existența unei exproprieri de fapt, incompatibilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate și condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept. Or, în raport de natura dreptului, și a scopului urmărit prin prezenta acțiune, de faptul că pârâtul nu a negat situația legată de preluarea terenurilor ce au fost afectate unei utilități publice, în lipsa unei despăgubiri acordate proprietarului, s-a constatat că instanța nu putea să schimbe obiectul și temeiul juridic al acțiunii, decât cu încălcarea principiului disponibilității. Chiar dacă, astfel cum însăși partea a indicat, preluarea bunului acesteia se constituie, în raport de datele speței analizate, într-o "expropriere de fapt", noțiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de reclamantă și normele convenționale ce impun exigența legalității unei asemenea măsuri și a proporționalității sale, necesită analizarea cererii de acordare a unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului. În acest context, s-a constatat că demersul judiciar constând în acțiunea în despăgubiri pentru lipsirea nelegală de proprietate cu care reclamanta a învestit instanța de fond se încadrează în sfera proceselor și cererilor în materie de expropriere care cad în competența materială specială a tribunalelor, în primă instanță, potrivit art. 2 lit. f) C. proc. civ. S-a arătat că în acest sens, Curtea Europeană a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura sa, statul are obligația de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său, altfel ar însemna ca statul să își atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie 2007). În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/3/2010*.

Prin decizia nr. 395A din 02 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1849 din 21 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenurile expropriate la suma totală de 8608 euro (plătibilă în lei, la cursul de referință B.N.R. de la data plății). Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței fiind obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 3600 RON. De asemenea a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva aceleiași sentințe, fiind obligat intimatul apelant-pârât să plătească apelantei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 1200 RON. A fost încuviințată cererea de majorare a onorariului de expert cu 1200 RON și a fost obligat apelantul intimat pârât Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata diferenței de onorariu de expertiză în cuantum de 1200 RON. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a constatat că prin decizia de casare s-a dezlegat, odată cu problema referitoare la instanța căreia îi revine competența să judece fondul pricinii și chestiunea cadrului legal în care se impune a fi analizată acțiunea formulată de reclamantă, stabilindu-se că este vorba de un litigiu care trebuie soluționat în raport de reglementările proprii legislației privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Astfel, s-a apreciat ca nefondat motivul de apel prin care pârâtul apelant susține soluționarea greșită a excepției necompetenței materiale a Tribunalului București întrucât această chestiune a fost tranșată prin decizia de casare care se bucură de atributul obligativității în puterea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În condițiile în care argumentele critice susținute de pârât relativ la modalitatea de soluționare - în primă instanță - a excepțiilor privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, și respectiv inadmisibilitatea cererii au ca fundament aceleași chestiuni care privesc inaplicabilitatea, în soluționarea acțiunii pendinte, a prevederilor legislației referitoare la expropriere. Or, atâta vreme cât instanța de casare a statuat în sensul că demersul judiciar al reclamantei se impune a fi analizat și soluționat în cadrul legal specific materiei exproprierii pentru cauză de utilitate publică, instanța de apel a constatat că sunt nefondate și aceste critici care privesc soluția de respingere a excepției de netimbrare, și a celei de inadmisibilitate a acțiunii. În ceea ce privește criticile relative la fondul pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a procedat la analiza cu precădere a celor privind temeinicia dreptului la despăgubire, critici care se regăsesc în apelul pârâtei, pentru că numai în măsura în care se constată justețea soluției prin care s-a reținut existența acestui drept pretins de reclamanta apelantă, se poate realiza controlul judiciar privind întinderea dreptului respectiv (exprimată prin cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, cuantum care este contestat de ambele părți apelante). Sub un prim aspect, s-a observat faptul că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru cele două terenuri descrise în cererea de chemare în judecată, în privința cărora a afirmat că au fost ocupate de un obiectiv de utilitate publică, și anume Autostrada A2. Nu numai că pârâta apelantă nu a contestat că Autostrada A2 ocupă o parte a terenurilor deținute de reclamantă în tarla 1/1, parcelele 78 și 125 din com. Glina, dar și probele administrate în cauză conformă realitatea susținerilor reclamantei. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere expertiza topografică efectuată de expert I., în etapa judecării apelului, din care rezultă că partea carosabilă a autostrăzii ocupă o suprafață de 513,96 m.p., din imobilul teren de 603 m.p., cu nr. cadastral B., precum și o suprafață de 368,47 m.p., din imobilul teren de 430 m.p., cu nr. cadastral A., iar diferența până la suprafețele indicate în acțiune are destinația drum de exploatare.

Pe de altă parte, instituția pârâtă a confirmat împrejurarea că terenurile deținute de reclamantă în com. Glina sunt afectate de traseul Autostrăzii București Constanța, relevante în acest sens fiind adresele din 30 martie 2007 și din 05 aprilie 2006, cât și susținerile și apărările formulate în derularea procesului pendinte. Distinct de faptul ocupării terenurilor menționate, pârâta nu a depus dovada îndeplinirii unei proceduri care să aibă aptitudinea legală de a asigura transferul dreptului de proprietate în favoarea sa, pentru terenurile pe care le-a ocupat și pe care le-a utilizat pentru construirea unui obiectiv cu destinație de utilitate publică. Contractul de vânzare cumpărare nr. X din 30 iunie 1992, încheiat între Primăria com. Glina și Administrația Națională a Drumurilor (antecesoarea instituției pârâte) nu poate fi reținut ca reprezentând un act cu efect translativ de proprietate (de la autoarea reclamantei către Administrația Națională a Drumurilor) pentru că respectiva autoare este înscrisă în anexele acestui act juridic cu două suprafețe de teren de 735 m.p., și respectiv de 964 m.p., amplasate în tarlalele cu nr. 66 și 104. Prin expertiza în specialitatea topografie realizată de expert I. s-a stabilit că nu există legătură de identitate între terenurile care formează obiectul litigiului de față și cele care sunt amplasate în parcelele cu nr. 66 și 104 menționate în contractul de vânzare cumpărare nr. X/1992. Totodată, s-a constatat că prin adresa din 27 octombrie 2015, Primăria com. Glina a comunicat instanței că nu a intervenit nicio renumerotare în privința parcelelor nr. 78 și 125, din tarla 1/1, începând din anul 1992. Astfel, coroborând mențiunile contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992, cu concluziile raportului de expertiză, și cu relațiile comunicate de Primăria Glina, instanța de apel în rejudecare a reținut că terenurile pentru care s-au plătit despăgubiri autoarei reclamantei sunt distincte de cele care formează obiectul litigiului pendinte, neexistând nici un temei spre a se aprecia că despăgubirile respective ar reprezenta o plată prealabilă ce ar corespunde celor două suprafețe de teren pentru care a fost eliberat ulterior convenției menționate - în anul 1994 - titlul de proprietate, și care sunt afectate de construirea Autostrăzii A2. Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a constatat caracterul vădit nefondat al criticilor prin care pârâta apelantă susține că reclamanta nu ar fi îndreptățită să primească despăgubiri pentru terenurile ocupate de obiectivul de utilitate publică pe care cea dintâi îl administrează. În ce privește întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei, s-a reținut că în etapa judecării apelului a fost efectuată o expertiză de evaluare a acestor despăgubiri, ținând seama, pe de o parte, de faptul că atât reclamanta cât și pârâta au formulat critici relative la modalitatea în care a fost realizată evaluarea de comisia de experți desemnată de prima instanță și, pe de altă parte, de împrejurarea că membrii respectivei comisii de experți nu au avut o opinie unitară, iar prima instanță a dat eficiență opiniei minoritare prezentate de unul dintre membrii comisiei. Prin expertiza efectuată în apel s-a dispus ca evaluarea terenului să fie realizată în două variante, respectiv pentru situația în care terenul în litigiu ar fi amplasat în intravilanul localității, și pentru ipoteza în care acesta ar fi amplasat în extravilan, ținându-se seama de opiniile contrare ale părților sub acest aspect. Cum expertiza efectuată în apel corespunde cerințelor art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv este efectuată de o comisie de trei experți care au exprimat opinii concordante, pe baza unor tranzacții reale astfel cum acestea au putut fi obținute atât prin demersurile efectuate de părți, cât și prin măsurile dispuse de instanța de apel, evaluarea făcută prin această expertiză a fost avută în vedere la stabilirea despăgubirilor. Ținând seama, pe de o parte, că preluarea de către pârât a terenurilor în litigiu s-a realizat numai în fapt, fără a se fi îndeplinit vreo formalitate care să afecteze dreptul de proprietate pe care reclamanta îl deține în patrimoniul său, și, pe de altă parte, că terenurile sunt afectate unei investiții de interes public, s-a constatat că acest teren se află, din punct de vedere juridic, în proprietatea reclamantei, că exploatarea lui de către pârâtă reprezintă o expropriere de fapt. În această situație, asigurarea unui echilibru între protecția dreptului de proprietate al reclamantei astfel cum aceasta este conferită prin art. 44 alin. (2) din Constituție și prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe de o parte, și interesul public al exploatării părții din autostradă care a fost deja construită și dată în funcțiune pe terenul reclamantei, pe de altă parte, se poate realiza numai prin plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii și situației actuale a terenului, așa încât se impune ca această plată să respecte rigorile art. 44 alin. (3) din Constituție, și anume de a fi dreaptă și prealabilă. În acest context, s-a apreciat că prin plata despăgubirii urmează să se realizeze și transferul dreptului de proprietate către stat, devenind astfel concordantă situația de fapt a imobilului cu situația de drept. În acest context, instanța de apel a avut în vedere evaluarea realizată prin raportul de expertiză corespunzător anului 2016. În ce privește amplasamentul terenului, aspect disputat de părți s-a constatat că este acela de extravilan, astfel cum rezultă din titlul de proprietate și din adresele din 11 decembrie 2012 și din 22 martie 2013 emise de Primăria Glina, adrese care atestă faptul că terenul în litigiu nu a fost transferat în intravilan prin HCL 11/2012 pentru că este ocupat de autostradă, și respectiv că la întocmirea PUG-ului comunei Glina s-a ținut cont de Autostrada A2 și de toate PUZ- urile aprobate din tarlaua 1/1. Pe de altă parte, din adresa din 16 august 2012 emisă de Primăria Glina rezultă că "tarlaua 1/1 este în intravilan". Având în vedere relațiile furnizate de Primăria Glina, s-a constatat că întreg terenul amplasat în tarlaua 1/1 din această localitate a fost transferat în intravilan, excepție de la acest transfer făcând suprafețele (situate în aceeași tarla) care sunt ocupate de autostradă, motivul exceptării acestora din urmă fiind acela că ele se află în administrarea instituției pârâte apelante. Or, în condițiile în care administrarea în acest mod a terenurilor ce nu au fost transferate în intravilan se datorează exclusiv preluării și ocupării lor abuzive de către stat prin instituția pârâtă, deci culpei acestuia, se deduce prezumția că ele ar fi avut aceeași situație cu restul terenurilor din aceeași tarla, de terenuri intravilane, în măsura în care ar fi rămas în proprietatea și folosința privată a reclamantei, și aceasta ar fi putut să le valorifice printr-o vânzare consimțită în mod liber. Într-un atare context, instanța de apel a apreciat că, pentru a se asigura despăgubirii, care se cuvine reclamantei, însușirea de a fi dreaptă, și de a acoperi atât "valoarea reală a imobilului" cât și "prejudiciul cauzat proprietarului", astfel cum prevăd dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 se impune a fi avută în vedere valoarea calculată de experți pentru ipoteza în care cele două suprafețe s-ar situa în intravilan. Prin urmare, ținând seama că prin răspunsul la obiecțiuni s-a stabilit o valoare de 7,97 euro/m.p., pentru terenul din parcela nr. 125, și o valoare de 8,81 euro/m.p., în privința terenului din parcela nr. 78 - potrivit anexelor aflate la dosar apel, referitoare la varianta de teren situat în intravilan evaluat pentru anul 2016 - s-a constatat că despăgubirile care trebuie acordate sunt în cuantum total de 8.608 euro. S-a apreciat că nu poate fi primită solicitarea apelantei reclamante de a se acorda eficiență evaluării făcute prin raportul de expertiză inițial depus de comisia de experți (care conținea valori superioare celor din răspunsul la obiecțiuni) ținând seama de faptul că recomandarea făcută prin respectiva lucrare, de comisia de experți, în varianta de teren situat în intravilan evaluat pentru anul 2016 a avut ca reper criteriul "valoarea cu cea mai credibilă ajustare brută procentuală" (astfel cum rezultă din anexele aflate la dosar apel rejudecare). Or, utilizarea unui astfel de criteriu apare ca fiind subiectivă și inadecvată demersului de evaluare care se impune prin prisma dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, și anume acela de a se acorda eficiență unor coeficienți de corecție profesionali și obiectivi, care să conducă la o determinare a valorii imobilului expropriat corespunzător unor tranzacții reale efectuate cu privire la terenuri similare celui expropriat. O egală credibilitate a tuturor coeficienților utilizați de comisia de experți se impune a fi prezumată în condițiile în care ei și-au însușit prin răspunsul la obiecțiuni toate corecțiile/ajustările expuse în cuprinsul raportului de expertiză (inclusiv anexele), astfel că nu există nici un temei spre a se reține că valoarea recomandată prin ultima lucrare depusă (circumscrisă criteriului obiectiv "valoarea cu cea mai mică ajustare brută procentuală") nu ar beneficia de atributul de a fi credibilă în aceeași măsură cu cea recomandată prin prima lucrare. Instanța de apel a apreciat că suprafețele de teren identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul I., ca reprezentând drum de exploatare nu pot fi excluse din cele pentru care pârâtul datorează despăgubiri reclamantei, pentru că aceleași suprafețe au fost identificate și prin raportul de expertiză efectuat la judecata în primă instanță sub denumirea de drum vicinal, și că pârâta nu a contestat în prezentul litigiu afectațiunea acestui drum la exploatarea Autostrăzii A2. În plus, prin sentința apelată s-a constatat implicit (dat fiind că s-a stabilit dreptul la despăgubire pentru cele două terenuri descrise în cererea de chemare în judecată prin întindere și număr cadastral aferent) că și aceste suprafețe denumite drum vicinal au fost preluate și se află în administrarea pârâtului în contextul construirii și exploatării autostrăzii, iar pârâtul apelant nu a formulat vreo critică relativă la această constatare a primei instanțe. În ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, de prima instanță, s-a constatat că prin dispoziția luată de prima instanță în acest sens s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 38 din Legea nr. 33/1994, întrucât pronunțarea soluției de admitere a acțiunii reclamantei are semnificația confirmări judiciare a pretenției acesteia de a obține despăgubiri pentru terenul pe care, deși îl deține în proprietate, a fost folosit de pârât pentru realizarea unui tronson al Autostrăzii A2, ceea ce demonstrează situația procesuală a pârâtului de parte căzută în pretenții, ca entitate care a efectuat fapte juridice specifice unei exproprieri, situație în care datorează părții expropriate cheltuielile de judecată avansate pentru susținerea procesului în care s-a stabilit existența exproprierii.

Referitor la cuantumul acestor cheltuieli, instanța de apel a apreciat că se impunea a fi acordate în integralitatea lor, pentru că aspectul litigios disputat de părți în fața primei instanțe a fost cel referitor la existența sau nu a dreptului la despăgubiri, iar aceasta a fost tranșat în favoarea reclamantei. Ca atare, diminuarea cheltuielilor acordate la suma de 2.400 RON este incorectă, reclamanta fiind îndreptățită, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. la acordarea tuturor cheltuielilor avansate la judecata cauzei în primă instanță, respectiv onorariile de expertiză stabilite de instanță al căror cuantum este de 3500 RON - conform chitanțelor aflate la dosarul primei instanțe. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, s-a constatat caracterul nefondat al apelului declarat de pârât, apel care tindea la respingerea acțiunii pe calea excepțiilor procesuale invocate, și, în subsidiar, la diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate prin sentința apelată, și caracterul fondat al apelului declarat de către reclamantă prin care s-a solicitat stabilirea unui cuantum superior al despăgubirilor, motiv pentru care a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul stabilirii cuantumuui despăgubirilor pentru suprafețele de teren de 603 m.p., situată în tarla 1/1 parcela 125 la suma de 4824 euro, și pentru suprafața de teren de 430 m.p., situată în Tarla 1/1 parcela 78 la suma de 3784 euro, aceste sume urmând a fi achitate în echivalent lei, la cursul de referință comunicat de Banca Națională a României, la data plății. Celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost păstrate. Întrucât onorariile aferente expertizei efectuate în etapa judecării apelului au fost determinate de administrarea unei probe inerente tranșării aspectelor litigioase generate de fapte de expropriere îndeplinite de către pârâtă, și reținând că apelanta reclamantă a solicitat cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile de expertiză pe care le-a avansat în această etapă procesuală, instanța de apel a apreciat că, în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 coroborat cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâta este ținută să suporte în integralitate aceste onorarii, sens în care a dispus obligarea ei la plata către reclamantă a sumei de 1.200 RON. În ce privește solicitarea membrilor comisiei de experți, de majorare a onorariului de expertiză până la nivelul a 3600 RON, instanța de apel a apreciat că aceasta este întemeiată ținând seama de complexitatea expertizei, respectiv de faptul că experților li s-a solicitat formularea a patru variante de răspuns, pentru a se putea alege răspunsul adecvat soluției care s-a pronunțat în final. S-a constatat că a fost achitată suma de 2400 RON, și că prin încheierea de ședință din data de 07 martie 2016 s-a dispus majorarea cu 1.200 RON a onorariului aferent expertizei evaluatorie, sumă care, având în vedere prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994, urmează a fi achitată de apelanta pârâtă. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA solicitând în principal, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat și respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, s-a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul stabilirii sumei de 641 euro, cu titlu de despăgubiri aferente terenurilor în litigiu. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei din perspectiva următoarelor aspecte și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că instanța de control judiciar a nesocotit prevederile art. 44 alin. (3) și (6) din Constituție, art. 4 alin. (1) și art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât nu a dat eficiență celor consfințite prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X din data de 30 iunie 1992 încheiat între Regia Autonomă Administrația Națională a Drumurilor și Primăria Comunei Glina. În acest sens se învederează că printre imobilele care au făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare se numără și terenul în suprafață de 1.699 m.p., preluată din proprietatea autoarei părții reclamante, G. (tabelul anexă al contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1992), că pentru acest teren, ocupat pentru construirea autostrăzii A2 București-Constanța, a fost achitată antecesoarei reclamantei suma de 84.950 ROL, cu titlu de despăgubire negociată după cum rezultă din cuprinsul contractului. Se arată că, în condițiile în care din proprietatea autoarei reclamantei nu au mai fost preluate alte imobile în afară de cele amplasate în tarlaua 1/1, parcelele 78 și 125, instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1992, și ca atare să constate că au fost achitate despăgubiri pentru terenurile aflate în litigiu, sens în care se impunea admiterea apelului și respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată. În argumentarea celor expuse, recurentul pârât invocă existența autorității de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 2231 din 15 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/3/2009, prin care într-o speță similară instanța supremă a reținut că: "În speță, prestația reținută de instanța de apel ca fiind dovedită prin înscrisul reprezentat de tabelul anexă la contract este plata sumei de 54.636 RON către autorul reclamantei, cu titlu de echivalent valoric al terenului în suprafață de 1.092,75 m.p. În ceea ce privește critica recurentei, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că autorul său ar fi încasat suma menționată, Curtea de apel a reținut că tabelul anexă, în care sunt consemnate plățile făcute de Primăria Glina, din suma pe care a primit-o de CN B. SA în baza contractului din 1992, către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conține semnătura olografă a respectivului autor la rubrica «semnătura de primire». Recurenta nu a contestat semnătura autorului sau, în procedura verificării de scripte sau în procedura falsului, situație în care nu se poate reține că autorul reclamantei nu ar fi semnat respectivul înscris. Constatând, pe baza probatoriului administrat, că autorul reclamantei a beneficiat de o despăgubire dreaptă și prealabilă, anterioară ocupării terenului de către stat prin efectuarea lucrării de utilitate publică, singura soluție procedurală pe care o putea pronunța instanța, raportat la obiectul învestirii, era aceea a respingerii acțiunii, instanța neputând dispune alte măsuri cu privire la situația juridică a terenului în litigiu, chiar dacă reclamanta ar justifica un interes în acest sens." Din perspectiva celor expuse, recurentul pârât susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 44 alin. (3) și (6) din Constituție și art. 4 alin. (2), respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât în mod eronat a reținut că nu au fost achitate despăgubiri drepte și prealabile pentru imobilele aflate în litigiu. În subsidiar, recurentul pârât a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și stabilirii unei despăgubiri în cuantum de 641 euro pentru terenurile aflate în litigiu susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În această idee se arată că prin adresa nr. 2882 din 22 martie 2013, aflată la dosarul cauzei, Primăria comunei Glina a comunicat următoarele aspecte: "Terenurile identificate prin nr. cadastrale B. și A. Glina, fiind ocupate de autostradă nu au făcut obiectul PUG-ului aprobat prin HCL nr. 11/2012." Se învederează că deși instanța de apel a reținut că: "din adresele din 11 decembrie 2012 și din 22 martie 2013 emise de Primăria comunei Glina, adrese care atestă faptul că terenul în litigiu nu a fost transferat în intravilan prin HCL nr. 11/2012 pentru că este ocupat de autostradă, și respectiv că la întocmirea PUG - ului comunei Glina s-a ținut cont de Autostrada A2 și de toate PUZ-urile aprobate din tarlaua 1/1, totuși instanța de apel a omologat raportul de expertiză refăcut în apel, în varianta situării terenurilor în litigiu în intravilanul comunei Glina, jud. Ilfov, considerând că toate imobilele din tarlaua 1/1 s-ar afla în intravilan și, că terenurile ocupate de Autostrada A2 nu au putut fi trecute în intravilan datorită edificării obiectivului de interes public pe acestea.

Or, susține recurentul pârât, această teză a instanței de control judiciar reprezintă o încălcare a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care afirmația însușită de instanța de apel din cadrul adresei din 16 august 2012 a Primăriei Glina ("tarlaua 1/1 este în intravilan") este contrazisă în mod evident de contractul de vânzare-cumpărare din 10 aprilie 2014 - comparabila 13 din raportul de evaluare realizat în apel, care privește un teren situat în extravilanul com. Glina, jud. Ilfov, parte din tarlaua 1/1. Mai mult decât atât, din adresa din 09 februarie 2017 a Primăriei Glina, aflată la dosarul cauzei, rezultă că inclusiv la nivelul anului 2016 a fost înstrăinat un teren arabil, situat în extravilan, parte din tarlaua 1/1, parcela 26. Prin urmare, se arată că în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, singurele valori ce puteau fi omologate de instanța de apel pentru terenurile aflate în litigiu sunt cele din varianta situării acestora în extravilanul localității - de 0,65 euro/m.p., pentru terenul în suprafață de 430 m.p., și respectiv 0,6 euro/m.p., pentru terenul în suprafață de 603 m.p. O altă critică de nelegalitate adusă hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de control judiciar prin hotărârea pronunțată a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 4.700 RON, iar Curtea de Apel București l-a obligat la achitarea sumei de 1.200 RON (cu titlu de diferență onorariu de expertiză) deși suma de 1.200 RON, cu titlu de diferență onorariu expertiză în apel în rejudecare, ar fi trebuit pusă în sarcina părții reclamante. Din perspectiva celor expuse, recurentul pârât solicită modificarea deciziei civile nr. 395/A din 02 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii ca neîntemeiată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 RON. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în majoritate reține următoarele:

Prioritar analizei criticilor aduse de recurentul pârât hotărârii instanței de apel, Înalta Curte apreciază că se impune a se reține că prin decizia de casare nr. 3330 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sectia I civilă, s-a statuat cu putere obligatorie că acțiunea reclamantei a fost generată de conduita culpabilă a statului, de îngrădirea exercițiului tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, cu încălcare normelor ce reglementează exproprierea, că în cauză s-au conturat elementele unei exproprieri de fapt incompatibilă cu prevederile constituționale care generează respectarea dreptului de proprietate și condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, că dreptul la despăgubire reclamat în cauză își găsește corespondent atât în normele legale interne cât și în dispozțtiile convenționale art. 1 din Protocol 1 Aditional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege, și de principiile generale ale dreptului convențional. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru terenurile situate în tarlaua 1/1 parcelele cu nr. 78 și 125 din com. Glina jud. Ilfov, ce au fost ocupate de un obiectiv de utilitate publică, Autostrada A2 Bucuresti - Constanța. Faptul ocupării terenurilor și demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanșării procedurii de expropriere reprezintă o încalcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea reclamantei de a exercita prerogativele drepului de proprietate precum posesia, folosința și dispoziția. Această situație a fost una prejudiciabiă pentru reclamantă și în mod corelativ, imputabilă recurentului pârât în calitate de posesor și autoritate abilitată în procedura exproprierii, iar prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantei de exercițiul dreptului de proprietate și de imposibilitatea de valorificare concretă a beneficiilor materiale pe care un bun le poate conferi titularului dreptului de proprietate. Este real că recurentul pârât nu a contestat construirea Autostrazii A2, însă a susținut că pentru terenurile preluate au fost achitate antecesoarei reclamantei despăgubiri în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992, numele acesteia fiind menționat în tabelul anexă la acest contract. În raport de conținutul acestui contract, și de mențiunile din tabelul anexă, recurentul pârât a susținut că instanța de apel nu a analizat acest contract și, că în mod greșit nu a dat eficiență situației rezultate din acesta.

Înalta Curte reține că sub acest aspect criticile recurentului pârât sunt nefondate, în condițiile în care instanța de apel, în analiza raporturilor juridice dintre părți a avut în vedere contractul de vânzare cumpărare nr. X/1992 încheiat între Regia Autonomă Administrația Națională a Drumurilor și Primaria Comunei Glina, inclusiv tabelul anexă, siuația rezultată din acestea fiind raportată la obiectul material și juridic dedus judecății. Astfel, instanța de apel a constatat că obiect al litigiului pendinte îl constituie parcelele cu nr. 78 și 125, în suprafață de 430 m.p., și respectiv de 603 m.p., (în suprafață totală de 1033 m.p.), din tarlaua 1/1 din com. Glina jud. Ilfov, iar din tabelul anexă la contractul de vânzare cumpărare sus enunțat rezultă fără posibilitate de echivoc că obiectul acestuia l-a constituit alte parcele, respectiv parcelele cu nr. 66 în suprafață de 735 m.p., și cu nr. 104, în suprafață de 964 m.p. (în suprafață totală de 1599 m.p).

Aceste aspecte au fost coroborate de instanța de apel cu cele rezultate din adresa din 27 octombrie 2015, emisă de Primaria Comunei Glina din care rezultă că în privința parcelelor cu nr. 78 și 125 din tarlaua 1/1, obiect al litigiului pendinte nu a intervenit nici o renumerotare. De altfel, lipsa identității dintre parcelele obiect al litigiului pendinte și parcelele cu privire la care recurentul pârât susține că ar fi plătit despăgubiri antecesoarei reclamantei în baza contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992 a fost constatată și prin expertiza efectuată în cauză de expert I. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în lipsa unei identități între terenurile din prezentul litigiu, și terenurile menționate în tabelul anexă la contractul de vânzare cumpărare sus enunțat, criticile recurentului pârât în ce privește incidența și eficiența contractului de vânzare cumpărare nr. X/1992 sunt nu numai nefondate, dar și fără suport juridic.

Nefondate sunt și criticile recurentului pârât legate de incidența autorității de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 2231 din 15 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosar nr. x/3/2009, în condițiile în care nici reclamanta și nici antecesoarea ei nu au avut calitatea de parte în acel litigiu, reclamantă fiind numita J., iar pârât Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.

Potrivit art. 1201 C. civ. există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect este întemeiată pe aceeași cauză și este formulată de aceleași părți, în contra lor în aceeași calitate. Prin urmare, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte și la decizia civil