ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2001/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 11 iunie 2009, N.I.J. și T.E. au solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA - să stabilească valoarea reală a terenurilor în suprafață de 599 și 216 mp, situate în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, județul Ilfov și respectiv prejudiciul cauzat reclamanților urmare grevării acestor imobile de lucrurile autostrăzii A2 și exproprierea lor, în fapt. Reclamanții au mai solicitat instanței să stabilească și termenul de plată al despăgubirilor, ce ar urma să fie calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii pronunțată în cauză.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au dobândit imobilele, prin moștenire legală de la autorii acestora, N.V. și N.G., în prezent fiind menționat în cartea funciară, în legătură cu ambele suprafețe "terenuri ocupate de autostrada A2". Situația nemișcătoarelor, mai susțin reclamanții, este incertă, în condițiile în care au fost ocupate de pârâtă în fapt, fără a fi făcut vreun demers pentru a opera transferul dreptului de proprietate și respectiv a se plăti vreo despăgubire. Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 1131 din 15 iunie 2011, a admis cererea și, în consecință, a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul de 599 mp, situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, județul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123, întabulat în C.F.

4381 a comunei Glina cu nr. cadastral 459 și terenul de 216 mp, situat în aceeași localitate, întabulat în C.F. 4379 a comunei Glina c u nr. cadastral 457, din care 101 mp ocupați de Autostrada A2, iar 115 mp ocupați de drumul vicinal al Autostrăzii A2, la suma de 72.200 euro, echivalent în RON la data plății, sumă ce urma a fi achitată de pârâtă, în termen de 30 de zile, de la rămânerea definitivă a hotărârii. A obligat totodată pârâta, la plata sumei de 6.100 RON, către reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au avut în proprietate terenurile în suprafață de 599 mp și respectiv 216 mp situate în com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123 și respectiv 122, terenuri pentru care tatălui acestora i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform legii fondului funciar.

Prin adresa nr. 93/19319 din 21 noiembrie 2006 emisă de pârâtă, aceasta i-a comunicat reclamantei faptul că cele două terenuri, ce fac obiectul prezentei cauze, sunt afectate de traseul Autostrăzii București - Constanța. La data de 15 iulie 2008, așa cum rezultă din planurile de amplasament și delimitare a imobilelor, terenurile menționate anterior apar ca fiind afectate de Autostrada A2. Urmare acestei situații, prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 1621 din 23 octombrie 2008 la BNPA R.C. și B.H., reclamanții au hotărât dezmembrarea terenului în suprafață de 2100 mp situat în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov, tarla 1/1, parcela 123, înscris în C.F.

nr. 4381 a localității Glina, Județul Ilfov, cu nr. cadastral 459, în lotul 1 reprezentat de suprafața de 599 mp teren extravilan arabil situat în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov, cu nr. cadastral 459/1, terenul fiind ocupat de autostrada A2 (A.N.D) și lotul 2 reprezentat de suprafața de 1494 mp teren extravilan arabil situat în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov, cu nr. cadastral 459/2. De asemenea, prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 1622 din 23 octombrie 2008 la BNPA R.C. și B.H., reclamanții au hotărât dezmembrarea terenului în suprafață totală de 5100 mp situat în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov, tarla 1/2, parcela 122, înscris în C.F.

nr. 4379 a localității Glina, județul Ilfov, cu nr. cadastral 457, în trei loturi: lotul nr. 1 în suprafață de 101 mp cu nr. cadastral 457/1, teren ocupat de autostrada A2 (A.N.D.), lotul nr. 2 în suprafață de 115 mp cu nr. cadastral 457/2, teren ocupat de drumul vicinal al autostrăzii A2 și lotul nr. 3 în suprafață de 4905 mp cu nr. cadastral 457/3. Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că, în fapt, a operat o scoatere definitivă a terenurilor din proprietatea reclamanților, acestea fiind efectiv utilizate pentru realizarea lucrărilor de construire a autostrăzii București - Constanța, sectorul București - Fundulea, fără însă ca reclamanții să beneficieze de o justă și prealabilă despăgubire pentru această expropriere, conf.

art. 5 din Legea nr. 198/2004 și art. 21 și urm. din Legea nr. 33/1994. În aceste condiții tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanți este întemeiată, motiv pentru care o a admis-o și, omologând raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cauză, a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul în suprafață de 599 mp situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, județul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123, intabulat în C.F. nr. 4381 a comunei Glina cu nr. cadastral 459 și terenul în suprafață de 216 mp situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, județul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 122, intabulat în C.F. nr. 4379 a comunei Glina cu nr. cadastral 457, din care 101 mp ocupați de Autostrada A2, iar 115 mp ocupați de drumul vicinal al Autostrăzii A2, la suma de 72.200 euro, echivalent RON la data plății, sumă ce urma a fi achitată de către pârâtă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței.

Apelul declarat de pârât, împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 350A din 5 decembrie 2013 a schimbat în parte sentința, în sensul că urmare admiterii acțiunii, a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, pentru suprafața totală de 815 mp ocupată de autostrada A2 și de drumul vicinal al autostrăzii, la suma de 15.273 euro, echivalent în RON, la data plății. A înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtului, de plată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expertiză, în cuantum de 2.100 RON. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat intimații-reclamanți la plata către apelantul-pârât, a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că sub aspectul situației de fapt existente în speță, tribunalul a reținut corect să utilizarea terenurilor în litigiu, pentru realizarea lucrărilor de construire a autostrăzii, s-a realizat fără a fi fost respectată procedura de expropriere prevăzută de lege și fără acordarea vreunei despăgubiri, către intimații-reclamanți. Ca atare, se arată, modalitatea în care reclamanții au formulat cererea, solicitând stabilirea despăgubirilor cuvenite, se înscrie în cadrul prevăzut de Legea nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994, în condițiile în care a avut loc o expropriere în fapt, urmare căreia, reclamanții au pierdut atributele posesiei, folosinței și dispoziției, situația actuală a terenurilor făcând, practic, imposibilă înstrăinarea acestora către terți.

S-a făcut trimitere și la dispozițiile art. 15 al Legii nr. 198/2004, conform căruia transferul dreptului de proprietate va opera, în drept, la data plății despăgubirilor, amintindu-se de cauza Burghelea împotriva României. Cât privește invocarea puterii de lucru judecat, în raport cu o altă hotărâre judecătorească în care pârât a fost Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, instanța de control judiciar a constatat că, deși susținerile pârâtei referitoare la distincția dintre autoritatea de lucru judecat și puterea lucrului judecat sunt corecte, ceea ce se invocă, de fapt, este practica judecătorească în materie, care nu este unitară.

Astfel, se arată, dacă prin hotărârea invocată de pârâtă se reține că reclamantul nu are dreptul de a cere declanșarea procedurii de expropriere pentru un teren afectat de autostradă (expropriat în fapt), printr-o altă hotărâre, dată de instanța supremă, s-a statuat ca fiind admisibilă acțiunea prin care se solicită declararea utilității publice pentru un imobil expropriat în fapt și efectuarea unei oferte de despăgubiri, avându-se în vedere ingerința produsă reclamantului în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, prin afectarea bunului său, unei utilități publice. Celelalte critici, referitoare la: necompetența materială a tribunalului de soluționare a cererii în primă instanță, nulitatea cererii pentru netimbrare și inadmisibilitatea acțiunii, nu au fost reținute de instanța de control judiciar, care, făcând trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 lit. f), C. proc.

civ. și art. 21 al Legii nr. 33/1994, a concluzionat că acțiunea dedusă judecății este o cerere în materie de expropriere (chiar dacă aceasta este una "în fapt", fără respectarea procedurilor prevăzute de legea specială) și este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 10 alin. (1) al Legii nr. 198/2004. În cauză, a declarat recurs în termen legal Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit s-a reținut că cererea formulată de reclamanți este una în materie de expropriere și că este admisibilă, deși s-a învederat instanțelor că pentru terenurile în litigiu nu a fost emisă o hotărâre de guvern pentru declararea utilității publice și, practic, nu a fost declanșată procedura exproprierii, concepută de legiuitor ca un act al puterii de stat. În consecință, se arată, din perspectiva art. 7 al Legii nr. 33/1994 și art. 9 și 10 din Legea nr. 198/2004, atât procedura administrativă cât și cea judecătorească nu putea fi inițiată decât de expropriator, proprietarul imobilului putând sesiza instanța doar cu privire la cuantumul despăgubirii și a dreptului la despăgubire, în contextul exproprierii prealabile a nemișcătorului.

- instanța de control judiciar " a creat" o nouă instituție de drept, respectiv "exproprierea în fapt", ce nu se regăsește în nici un act normativ și nu este recunoscută nici de doctrina judiciară. - în contextul în care terenurile reclamanților nu au făcut obiect al exproprierii și în speță nu este incidentă norma reglementată de art. 21 al Legii nr. 33/1994, litigiul nu era de competența tribunalului, în primă instanță, ci a judecătoriei, conform art. 8 C. proc. civ., iar acțiunea trebuia timbrată. - pârâta recurentă nu are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care exproprierea nu a operat. - instanța de apel a soluționat greșit excepția puterii de lucru judecat, deși s-au depus la dosar hotărâri care au consfințit legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii prin care se solicită obligarea la plata de despăgubiri pentru un teren care nu făcuse obiect al exproprierii.

Or, se arată, în contextul în care aceeași problemă de drept este supusă analizei Curții de Apel, este imperativ ca soluția anterior pronunțată să nu fie contrazisă (res iudicata pro veritate habetur). - dreptul la acțiune al reclamanților s-a stins prin prescripție. Astfel, dreptul acestora la acțiune, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri, s-a născut în anul 1992, la momentul deposedării, în vreme ce acțiunea a fost introdusă abia în luna iunie a anului 2009. Chiar acceptându-se că, mai arată recurenta, acțiunii îi sunt aplicabile normele speciale din materia exproprierii, instanța de apel era ținută să respecte și dispozițiile art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004, conform cărora persoana care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani (...) sub sancțiunea decăderii.

- raportul de expertiză omologat de instanța de apel a fost întocmit cu nesocotirea cerinței imperative referitoare la analizarea prețului pieței pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, fiind încălcate prevederile art. 26 al Legii nr. 33/1994, în condițiile în care imobile de același fel cu cel în litigiu au fost înstrăinate, în mod obișnuit, cu prețuri cuprinse între (2) și (3) euro/mp, aspect complet ignorat de experții judiciari. - au fost greșit aplicate și prevederile art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ. Astfel, în pofida faptului că instanța le-a admis cererea de apel, aceasta nu a schimbat dispozițiile primei instanțe referitoare la obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, în sumă de 4.000 RON (onorariul de avocat de la fondul cauzei) și nu a încuviințat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată - în cuantum de 4.000 RON - achitate de pârâtă în etapa apelului, reprezentând onorariile experților.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Este de necontestat că suprafețele de 599 mp și respectiv 216 mp, în litigiu (parte din suprafața totală de 2100 mp situată în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov, ce ulterior a făcut obiectul unor acte de dezmembrare), se află în proprietatea reclamanților, fiind dobândite prin moștenire legală, de la autorul N.G., decedat la 3 ianuarie 2006, care, la rândul său, a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991( a se vedea titlul de proprietate nr. 33777/6 decembrie 1996 și certificatul de moștenitor succesiv nr. 2 din 23 ianuarie 2006, emis de BNP M.M.Ț.).

De netăgăduit este, de asemenea, împrejurarea că reclamanții au pierdut atributele posesiei și folosinței, în condițiile în care terenurile în discuție au fost afectate de traseul autostrăzii București - Constanța, aspect necontestat de către pârâtă (a se vedea Adresa nr. 93/19319 din 21 noiembrie 2006). Cum, preluarea s-a făcut fără întocmirea vreunei documentații legale și fără acordarea vreunei despăgubiri, de esența litigiului și pentru a răspunde criticilor recurentei, se impune a lămuri dacă, în cauză, s-a produs o expropriere de facto, și, respectiv, dacă cererea dedusă judecății putea fi soluționată în cadrul procesual determinat prin dispozițiile Legilor nr. 33/1994 și 198/2004.

Cu privire la acest concept, este adevărat că ne aflăm în prezența unei practici neunitare, majoritatea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze similare statuând însă că, împrejurarea neefectuării procedurilor de expropriere, nu poate atrage inadmisibilitatea acțiunii, fiind de neconceput ca însăși încălcarea legii să atragă consecința imposibilității de "accesare" a mijloacelor legale de remediere a încălcării ci, dimpotrivă, tocmai în această situație este imperios necesar ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai, posibilitatea legală de a reclama respectarea drepturilor sale, în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a făcut trimitere, în acele hotărâri, la principiul general de "reparare a încălcării" conținut în orice normă de drept, conform căruia, în cazul săvârșirii unei astfel de încălcări, persoana lezată trebuie pusă în situația anterioară atingerii aduse drepturilor sale legale.

Aceste statuări sunt corecte și, în acord cu dispozițiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia "orice persoană, fizică sau juridică, are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Este important de semnalat că, dacă - în adevăr - în dreptul nostru intern, conceptul exproprierii de facto, nu este consacrat legislativ, neregăsindu-se în niciunul din actele normative în materie, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului chestiunea a fost tranșată fără echivoc, instanța europeană statuând că o astfel de ingerință este arbitrară și de natură să rupă "echilibrul just" între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei).

În alte cauze, instanța europeană a decis tranșant că preluarea unui imobil, în absența unui act de expropriere formală, cu consecința pentru proprietar de a fi pierdut definitiv dispoziția asupra acestuia (posibilitatea de a vinde, fiind exclusiv teoretică) poate fi asimilată unei exproprieri de fapt care, reprezintă o ingerință în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale, în dezacord cu primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauza Vergu împotriva României - 11 ianuarie 2011). Tot astfel, într-o altă cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că în lipsa unor acte de expropriere, situația reclamanților - datorată ocupării ireversibile a terenului în litigiu, de către autorități, cu nerespectarea principiului legalității - nu poate fi considerată "previzibilă" și corespunzătoare principiului securității juridice (cauza Burghelea împotriva României).

În cauza dedusă judecății, este fără echivoc că s-a produs o ingerință litigioasă asupra dreptului de proprietate al reclamanților care, și-au pierdut inclusiv dreptul de dispoziție asupra imobilelor, în condițiile în care acestea au fost transformate ireversibil și înglobate în traseul autostrăzii București - Constanța, nemaiputând face obiectul unei eventuale cereri de restituire în natură. Așa fiind, se constată că instanțele au stabilit corect cadrul procesual și au soluționat judicios litigiul din perspectiva actelor normative aplicabile în materie, respectiv Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004.

Într-o altă interpretare, ar însemna ca reclamanții că fie nevoiți fie a abandona formal terenul (câtă vreme, așa cum s-a arătat, acesta este ocupat ireversibil iar cei în cauză sunt practic lipsiți de atributele posesiei, folosinței și chiar a dispoziției), fie a solicita în mod repetat acordarea contravalorii lipsei de folosință, pe o perioadă ce nu poate fi determinată, în condițiile în care, până la data prezentei, autoritățile nu au făcut niciun demers pentru demararea procedurii legale a exproprierii. Or, chestiunea arătată aduce în discuție lipsa de previzibilitate cu care proprietarii se confruntă, din culpa autorităților, situația actuală a acestora nerăspunzând exigenței de securitate juridică.

Ca atare, este cert că ingerința examinată este în afara principiului legalității și încalcă dreptul reclamanților la respectarea bunurilor pe care le au în proprietate, nefiind compatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Odată lămurită chestiunea - de esența litigiului - vizând stabilirea corectă a cadrului procesual și caracterului admisibil al cererii, celelalte critici formulate de recurentă, rămân fără suport. Astfel, cât privește necompetența materială a tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță, este suficient a se face trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față și ale art. 21 din Legea nr. 33/1994 "privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică", conform cărora cererile privind exproprierea sunt de competența tribunalului, fără a se face vreo distincție, între modalitățile de preluare.

Tot astfel, odată stabilit că ne aflăm în prezența unei cereri din materia exproprierii, aceasta este scutită de plata taxei de timbru, în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) al Legii nr. 198/2004. Corect a fost soluționată de către instanța de control judiciar și excepția puterii de lucru judecat, în condițiile în care ceea ce de fapt se invocă este practica judecătorească în materie, aspect analizat în cele ce preced. De altfel, principalul efect al acestei prezumții legale este exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință (bis de eadem re ne sit actio). Efectele sunt relative și se produc numai față de părțile din respectivul proces, acestea neputând fi ținute de dezlegări date în alte litigii, purtate între terți.

În contextul celor expuse, nu pot fi primite nici susținerile vizând soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, în condițiile în care, se arată, exproprierea nu ar fi operat. Or, așa cum s-a arătat, există argumente ce țin de legalitate și mai ales de convenționalitate care, conduc la concluzia că pârâta ar fi operat o expropriere "de facto", împrejurare ce a produs reclamanților o ingerință incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca atare, în acest context, nu se poate invoca lipsa calității procesuale pasive a recurentei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România care, stă în proces în calitate de reprezentant al Statului Român, în beneficiul căruia a avut loc preluarea.

Nici critica vizând stingerea, prin prescripție, a dreptului la acțiune al reclamanților, nu subzistă în condițiile în care termenul prevăzut de art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 face trimitere la actul juridic al exproprierii, ca dată de referință pentru calculul acestui termen. Or, din nicio probă a dosarului nu rezultă că pârâta ar fi demarat măcar procedurile legale în vederea exproprierii respectivelor suprafețe, deși acestea fuseseră ocupate în fapt, destinația lor fiind schimbată iremediabil. Se observă, de altfel, că această critică a fost formulată omisso medio, direct în recurs, fără a fi supusă examinării primei instanțe de control judiciar. Cât privește evaluarea terenurilor ce fac obiectul litigiului, nu se constată vreo încălcare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, reținând corect că prima instanță și-a fundamentat soluția pe concluziile unui raport de expertiză ce a încălcat aceste dispoziții, instanța de control judiciar a încuviințat, în baza art. 295(2) C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize, în apel experții stabilind, în majoritate, ținând seama și de categoria de folosință a terenurilor - extravilan - că valoarea acestora este de 18,74 euro/mp, valoare rezultată din selecționarea, ca și comparabile, a trei contracte, indicate chiar de către pârâtă. Tot astfel, din răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară și celelalte acte ale cauzei, rezultă că în selectarea comparabilelor au fost avute în vedere imobilele cele mai apropiate de amplasamentul în cauză, ce fac parte din traseul actual al autostrăzii A2 - București - Constanța, renunțându-se (datorită plajei diversificate a valorilor, din contractele depuse) la valorile minime și cele maxime.

Nefondată apare și ultima critică, vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., sub aspectul cheltuielilor de judecată efectuate de ambele părți, atât la fond, cât și în apel. Potrivit textului mai sus citat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Or, chiar dacă pârâtei i s-a admis apelul, cu consecința schimbării în parte a sentinței, doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirii cuvenite reclamanților, aceasta a rămas căzută în pretenții sub aspectul obligației sale de acordare a acestor despăgubiri, ca urmare a ingerinței produse în dreptul de proprietate al celor în cauză. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva Deciziei nr. 350/A din 05 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014. Procesat de GGC - GV