ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2001/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2001/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 11 iunie 2009,

N.I.J. și T.E. au solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA - să

stabilească valoarea reală a terenurilor în suprafață de 599 și 216 mp, situate

în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, județul Ilfov și respectiv

prejudiciul cauzat reclamanților urmare grevării acestor imobile de lucrurile

autostrăzii A2 și exproprierea lor, în fapt.

Reclamanții au mai

solicitat instanței să stabilească și termenul de plată al despăgubirilor, ce

ar urma să fie calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii

pronunțată în cauză.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au dobândit imobilele, prin moștenire legală de la

autorii acestora, N.V. și N.G., în prezent fiind menționat în cartea funciară,

în legătură cu ambele suprafețe "terenuri ocupate de autostrada A2".

Situația

nemișcătoarelor, mai susțin reclamanții, este incertă, în condițiile în care au

fost ocupate de pârâtă în fapt, fără a fi făcut vreun demers pentru a opera

transferul dreptului de proprietate și respectiv a se plăti vreo despăgubire.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 1131

din 15 iunie 2011, a admis cererea și, în consecință, a stabilit cuantumul despăgubirilor

pentru terenul de 599 mp, situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache,

județul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123, întabulat în C.F. 4381 a comunei Glina

cu nr. cadastral 459 și terenul de 216 mp, situat în aceeași localitate,

întabulat în C.F. 4379 a comunei Glina c u nr. cadastral 457, din care 101 mp

ocupați de Autostrada A2, iar 115 mp ocupați de drumul vicinal al Autostrăzii

A2, la suma de 72.200 euro, echivalent în RON la data plății, sumă ce urma a fi

achitată de pârâtă, în termen de 30 de zile, de la rămânerea definitivă a

hotărârii.

A obligat totodată

pârâta, la plata sumei de 6.100 RON, către reclamanți, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au avut în proprietate terenurile

în suprafață de 599 mp și respectiv 216 mp situate în com. Glina, sat

Manolache, jud. Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123 și respectiv 122, terenuri

pentru care tatălui acestora i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform

legii fondului funciar.

Prin adresa nr.

93/19319 din 21 noiembrie 2006 emisă de pârâtă, aceasta i-a comunicat

reclamantei faptul că cele două terenuri, ce fac obiectul prezentei cauze, sunt

afectate de traseul Autostrăzii București - Constanța.

La data de 15 iulie

2008, așa cum rezultă din planurile de amplasament și delimitare a imobilelor,

terenurile menționate anterior apar ca fiind afectate de Autostrada A2.

Urmare acestei

situații, prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 1621 din 23 octombrie

2008 la BNPA R.C. și B.H., reclamanții au hotărât dezmembrarea terenului în

suprafață de 2100 mp situat în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov,

tarla 1/1, parcela 123, înscris în C.F. nr. 4381 a localității Glina, Județul

Ilfov, cu nr. cadastral 459, în lotul 1 reprezentat de suprafața de 599 mp

teren extravilan arabil situat în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov,

cu nr. cadastral 459/1, terenul fiind ocupat de autostrada A2 (A.N.D) și lotul

2 reprezentat de suprafața de 1494 mp teren extravilan arabil situat în comuna

Glina, sat Manolache, județul Ilfov, cu nr. cadastral 459/2.

De asemenea, prin

actul de dezmembrare autentificat sub nr. 1622 din 23 octombrie 2008 la BNPA

R.C. și B.H., reclamanții au hotărât dezmembrarea terenului în suprafață totală

de 5100 mp situat în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov, tarla 1/2,

parcela 122, înscris în C.F. nr. 4379 a localității Glina, județul Ilfov, cu

nr. cadastral 457, în trei loturi: lotul nr. 1 în suprafață de 101 mp cu nr.

cadastral 457/1, teren ocupat de autostrada A2 (A.N.D.), lotul nr. 2 în

suprafață de 115 mp cu nr. cadastral 457/2, teren ocupat de drumul vicinal al

autostrăzii A2 și lotul nr. 3 în suprafață de 4905 mp cu nr. cadastral 457/3.

Față de cele reținute

mai sus, tribunalul a constatat că, în fapt, a operat o scoatere definitivă a

terenurilor din proprietatea reclamanților, acestea fiind efectiv utilizate

pentru realizarea lucrărilor de construire a autostrăzii București - Constanța,

sectorul București - Fundulea, fără însă ca reclamanții să beneficieze de o

justă și prealabilă despăgubire pentru această expropriere, conf. art. 5 din

Legea nr. 198/2004 și art. 21 și urm. din Legea nr. 33/1994.

În aceste condiții

tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanți este întemeiată, motiv

pentru care o a admis-o și, omologând raportul de expertiză evaluatorie

întocmit în cauză, a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul în

suprafață de 599 mp situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache,

județul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123, intabulat în C.F. nr. 4381 a comunei

Glina cu nr. cadastral 459 și terenul în suprafață de 216 mp situat în

extravilanul comunei Glina, sat Manolache, județul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela

122, intabulat în C.F. nr. 4379 a comunei Glina cu nr. cadastral 457, din care 101

mp ocupați de Autostrada A2, iar 115 mp ocupați de drumul vicinal al

Autostrăzii A2, la suma de 72.200 euro, echivalent RON la data plății, sumă ce

urma a fi achitată de către pârâtă în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă a sentinței.

Apelul declarat de

pârât, împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 350A din 5 decembrie 2013 a

schimbat în parte sentința, în sensul că urmare admiterii acțiunii, a stabilit

cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, pentru suprafața totală de 815

mp ocupată de autostrada A2 și de drumul vicinal al autostrăzii, la suma de

15.273 euro, echivalent în RON, la data plății.

A înlăturat obligația

stabilită în sarcina pârâtului, de plată a cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu de expertiză, în cuantum de 2.100 RON.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A obligat

intimații-reclamanți la plata către apelantul-pârât, a sumei de 4.000 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că sub aspectul

situației de fapt existente în speță, tribunalul a reținut corect să utilizarea

terenurilor în litigiu, pentru realizarea lucrărilor de construire a autostrăzii,

s-a realizat fără a fi fost respectată procedura de expropriere prevăzută de

lege și fără acordarea vreunei despăgubiri, către intimații-reclamanți.

Ca atare, se arată,

modalitatea în care reclamanții au formulat cererea, solicitând stabilirea despăgubirilor

cuvenite, se înscrie în cadrul prevăzut de Legea nr. 198/2004 și Legea nr.

33/1994, în condițiile în care a avut loc o expropriere în fapt, urmare căreia,

reclamanții au pierdut atributele posesiei, folosinței și dispoziției, situația

actuală a terenurilor făcând, practic, imposibilă înstrăinarea acestora către

terți.

S-a făcut trimitere

și la dispozițiile art. 15 al Legii nr. 198/2004, conform căruia transferul

dreptului de proprietate va opera, în drept, la data plății despăgubirilor,

amintindu-se de cauza Burghelea împotriva României.

Cât privește

invocarea puterii de lucru judecat, în raport cu o altă hotărâre judecătorească

în care pârât a fost Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA, instanța de control judiciar a constatat că, deși susținerile

pârâtei referitoare la distincția dintre autoritatea de lucru judecat și

puterea lucrului judecat sunt corecte, ceea ce se invocă, de fapt, este

practica judecătorească în materie, care nu este unitară.

Astfel, se arată, dacă

prin hotărârea invocată de pârâtă se reține că reclamantul nu are dreptul de a

cere declanșarea procedurii de expropriere pentru un teren afectat de

autostradă (expropriat în fapt), printr-o altă hotărâre, dată de instanța

supremă, s-a statuat ca fiind admisibilă acțiunea prin care se solicită

declararea utilității publice pentru un imobil expropriat în fapt și efectuarea

unei oferte de despăgubiri, avându-se în vedere ingerința produsă reclamantului

în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, prin afectarea

bunului său, unei utilități publice.

Celelalte critici,

referitoare la: necompetența materială a tribunalului de soluționare a cererii

în primă instanță, nulitatea cererii pentru netimbrare și inadmisibilitatea

acțiunii, nu au fost reținute de instanța de control judiciar, care, făcând

trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 lit. f), C. proc. civ. și art. 21 al

Legii nr. 33/1994, a concluzionat că acțiunea dedusă judecății este o cerere în

materie de expropriere (chiar dacă aceasta este una "în fapt", fără

respectarea procedurilor prevăzute de legea specială) și este scutită de la

plata taxei judiciare de timbru, conform art. 10 alin. (1) al Legii nr.

198/2004.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică decizia

dată în apel, după cum urmează:

- în mod greșit s-a

reținut că cererea formulată de reclamanți este una în materie de expropriere

și că este admisibilă, deși s-a învederat instanțelor că pentru terenurile în

litigiu nu a fost emisă o hotărâre de guvern pentru declararea utilității

publice și, practic, nu a fost declanșată procedura exproprierii, concepută de

legiuitor ca un act al puterii de stat.

În consecință, se

arată, din perspectiva art. 7 al Legii nr. 33/1994 și art. 9 și 10 din Legea

nr. 198/2004, atât procedura administrativă cât și cea judecătorească nu putea

fi inițiată decât de expropriator, proprietarul imobilului putând sesiza

instanța doar cu privire la cuantumul despăgubirii și a dreptului la

despăgubire, în contextul exproprierii prealabile a nemișcătorului.

- instanța de control

judiciar " a creat" o nouă instituție de drept, respectiv

"exproprierea în fapt", ce nu se regăsește în nici un act normativ și

nu este recunoscută nici de doctrina judiciară.

- în contextul în

care terenurile reclamanților nu au făcut obiect al exproprierii și în speță nu

este incidentă norma reglementată de art. 21 al Legii nr. 33/1994, litigiul nu

era de competența tribunalului, în primă instanță, ci a judecătoriei, conform

art. 8 C. proc. civ., iar acțiunea trebuia timbrată.

- pârâta recurentă nu

are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care exproprierea nu a operat.

- instanța de apel a

soluționat greșit excepția puterii de lucru judecat, deși s-au depus la dosar

hotărâri care au consfințit legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă

a cererii prin care se solicită obligarea la plata de despăgubiri pentru un

teren care nu făcuse obiect al exproprierii.

Or, se arată, în

contextul în care aceeași problemă de drept este supusă analizei Curții de

Apel, este imperativ ca soluția anterior pronunțată să nu fie contrazisă (res

iudicata pro veritate habetur).

- dreptul la acțiune

al reclamanților s-a stins prin prescripție. Astfel, dreptul acestora la

acțiune, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri, s-a născut în anul 1992,

la momentul deposedării, în vreme ce acțiunea a fost introdusă abia în luna

iunie a anului 2009.

Chiar acceptându-se

că, mai arată recurenta, acțiunii îi sunt aplicabile normele speciale din

materia exproprierii, instanța de apel era ținută să respecte și dispozițiile

art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004, conform cărora persoana care se

consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate

adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani (...) sub

sancțiunea decăderii.

- raportul de

expertiză omologat de instanța de apel a fost întocmit cu nesocotirea cerinței

imperative referitoare la analizarea prețului pieței pentru stabilirea

cuantumului despăgubirii, fiind încălcate prevederile art. 26 al Legii nr.

33/1994, în condițiile în care imobile de același fel cu cel în litigiu au fost

înstrăinate, în mod obișnuit, cu prețuri cuprinse între (2) și (3) euro/mp,

aspect complet ignorat de experții judiciari.

- au fost greșit

aplicate și prevederile art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ.

Astfel, în pofida

faptului că instanța le-a admis cererea de apel, aceasta nu a schimbat

dispozițiile primei instanțe referitoare la obligarea pârâtei la plata unor

cheltuieli de judecată, în sumă de 4.000 RON (onorariul de avocat de la fondul

cauzei) și nu a încuviințat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată -

în cuantum de 4.000 RON - achitate de pârâtă în etapa apelului, reprezentând

onorariile experților.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de necontestat

că suprafețele de 599 mp și respectiv 216 mp, în litigiu (parte din suprafața

totală de 2100 mp situată în comuna Glina, sat Manolache, județul Ilfov, ce

ulterior a făcut obiectul unor acte de dezmembrare), se află în proprietatea

reclamanților, fiind dobândite prin moștenire legală, de la autorul N.G.,

decedat la 3 ianuarie 2006, care, la rândul său, a beneficiat de reconstituirea

dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991( a se vedea titlul de

proprietate nr. 33777/6 decembrie 1996 și certificatul de moștenitor succesiv

nr. 2 din 23 ianuarie 2006, emis de BNP M.M.Ț.).

De netăgăduit este,

de asemenea, împrejurarea că reclamanții au pierdut atributele posesiei și

folosinței, în condițiile în care terenurile în discuție au fost afectate de

traseul autostrăzii București - Constanța, aspect necontestat de către pârâtă

(a se vedea Adresa nr. 93/19319 din 21 noiembrie 2006).

Cum, preluarea s-a

făcut fără întocmirea vreunei documentații legale și fără acordarea vreunei

despăgubiri, de esența litigiului și pentru a răspunde criticilor recurentei,

se impune a lămuri dacă, în cauză, s-a produs o expropriere de facto, și,

respectiv, dacă cererea dedusă judecății putea fi soluționată în cadrul

procesual determinat prin dispozițiile Legilor nr. 33/1994 și 198/2004.

Cu privire la acest

concept, este adevărat că ne aflăm în prezența unei practici neunitare,

majoritatea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze similare statuând

însă că, împrejurarea neefectuării procedurilor de expropriere, nu poate atrage

inadmisibilitatea acțiunii, fiind de neconceput ca însăși încălcarea legii să

atragă consecința imposibilității de "accesare" a mijloacelor legale

de remediere a încălcării ci, dimpotrivă, tocmai în această situație este

imperios necesar ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai, posibilitatea

legală de a reclama respectarea drepturilor sale, în condițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a făcut trimitere,

în acele hotărâri, la principiul general de "reparare a încălcării"

conținut în orice normă de drept, conform căruia, în cazul săvârșirii unei

astfel de încălcări, persoana lezată trebuie pusă în situația anterioară

atingerii aduse drepturilor sale legale.

Aceste statuări sunt

corecte și, în acord cu dispozițiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia "orice persoană,

fizică sau juridică, are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate

fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional".

Este important de

semnalat că, dacă - în adevăr - în dreptul nostru intern, conceptul

exproprierii de facto, nu este consacrat legislativ, neregăsindu-se în niciunul

din actele normative în materie, în practica Curții Europene a Drepturilor

Omului chestiunea a fost tranșată fără echivoc, instanța europeană statuând că

o astfel de ingerință este arbitrară și de natură să rupă "echilibrul

just" între exigențele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong și Lönnroth împotriva

Suediei).

În alte cauze,

instanța europeană a decis tranșant că preluarea unui imobil, în absența unui

act de expropriere formală, cu consecința pentru proprietar de a fi pierdut

definitiv dispoziția asupra acestuia (posibilitatea de a vinde, fiind exclusiv

teoretică) poate fi asimilată unei exproprieri de fapt care, reprezintă o

ingerință în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale, în dezacord cu

primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauza Vergu

împotriva României - 11 ianuarie 2011).

Tot astfel, într-o

altă cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că în lipsa unor acte

de expropriere, situația reclamanților - datorată ocupării ireversibile a

terenului în litigiu, de către autorități, cu nerespectarea principiului

legalității - nu poate fi considerată "previzibilă" și

corespunzătoare principiului securității juridice (cauza Burghelea împotriva

României).

În cauza dedusă

judecății, este fără echivoc că s-a produs o ingerință litigioasă asupra

dreptului de proprietate al reclamanților care, și-au pierdut inclusiv dreptul

de dispoziție asupra imobilelor, în condițiile în care acestea au fost

transformate ireversibil și înglobate în traseul autostrăzii București -

Constanța, nemaiputând face obiectul unei eventuale cereri de restituire în

natură.

Așa fiind, se

constată că instanțele au stabilit corect cadrul procesual și au soluționat

judicios litigiul din perspectiva actelor normative aplicabile în materie,

respectiv Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004.

Într-o altă

interpretare, ar însemna ca reclamanții că fie nevoiți fie a abandona formal

terenul (câtă vreme, așa cum s-a arătat, acesta este ocupat ireversibil iar cei

în cauză sunt practic lipsiți de atributele posesiei, folosinței și chiar a

dispoziției), fie a solicita în mod repetat acordarea contravalorii lipsei de

folosință, pe o perioadă ce nu poate fi determinată, în condițiile în care,

până la data prezentei, autoritățile nu au făcut niciun demers pentru demararea

procedurii legale a exproprierii.

Or, chestiunea

arătată aduce în discuție lipsa de previzibilitate cu care proprietarii se

confruntă, din culpa autorităților, situația actuală a acestora nerăspunzând

exigenței de securitate juridică.

Ca atare, este cert

că ingerința examinată este în afara principiului legalității și încalcă

dreptul reclamanților la respectarea bunurilor pe care le au în proprietate,

nefiind compatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Odată lămurită

chestiunea - de esența litigiului - vizând stabilirea corectă a cadrului

procesual și caracterului admisibil al cererii, celelalte critici formulate de

recurentă, rămân fără suport.

Astfel, cât privește

necompetența materială a tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță,

este suficient a se face trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C.

proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față și ale art. 21 din Legea nr.

33/1994 "privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică",

conform cărora cererile privind exproprierea sunt de competența tribunalului,

fără a se face vreo distincție, între modalitățile de preluare.

Tot astfel, odată

stabilit că ne aflăm în prezența unei cereri din materia exproprierii, aceasta

este scutită de plata taxei de timbru, în acord cu prevederile art. 10 alin.

(1) al Legii nr. 198/2004.

Corect a fost

soluționată de către instanța de control judiciar și excepția puterii de lucru

judecat, în condițiile în care ceea ce de fapt se invocă este practica

judecătorească în materie, aspect analizat în cele ce preced.

De altfel,

principalul efect al acestei prezumții legale este exclusivitatea, ceea ce face

ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași

cauză, să nu mai fie cu putință (bis de eadem re ne sit actio).

Efectele sunt

relative și se produc numai față de părțile din respectivul proces, acestea

neputând fi ținute de dezlegări date în alte litigii, purtate între terți.

În contextul celor

expuse, nu pot fi primite nici susținerile vizând soluționarea greșită a

excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, în condițiile în

care, se arată, exproprierea nu ar fi operat.

Or, așa cum s-a

arătat, există argumente ce țin de legalitate și mai ales de convenționalitate

care, conduc la concluzia că pârâta ar fi operat o expropriere "de

facto", împrejurare ce a produs reclamanților o ingerință incompatibilă cu

art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Ca atare, în acest

context, nu se poate invoca lipsa calității procesuale pasive a recurentei

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România care, stă în

proces în calitate de reprezentant al Statului Român, în beneficiul căruia a

avut loc preluarea.

Nici critica vizând

stingerea, prin prescripție, a dreptului la acțiune al reclamanților, nu

subzistă în condițiile în care termenul prevăzut de art. 9 alin. (2) al Legii

nr. 198/2004 face trimitere la actul juridic al exproprierii, ca dată de

referință pentru calculul acestui termen. Or, din nicio probă a dosarului nu

rezultă că pârâta ar fi demarat măcar procedurile legale în vederea

exproprierii respectivelor suprafețe, deși acestea fuseseră ocupate în fapt,

destinația lor fiind schimbată iremediabil.

Se observă, de

altfel, că această critică a fost formulată omisso medio, direct în recurs,

fără a fi supusă examinării primei instanțe de control judiciar.

Cât privește

evaluarea terenurilor ce fac obiectul litigiului, nu se constată vreo încălcare

a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, reținând

corect că prima instanță și-a fundamentat soluția pe concluziile unui raport de

expertiză ce a încălcat aceste dispoziții, instanța de control judiciar a

încuviințat, în baza art. 295(2) C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize,

în apel experții stabilind, în majoritate, ținând seama și de categoria de

folosință a terenurilor - extravilan - că valoarea acestora este de 18,74

euro/mp, valoare rezultată din selecționarea, ca și comparabile, a trei

contracte, indicate chiar de către pârâtă.

Tot astfel, din

răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară

și celelalte acte ale cauzei, rezultă că în selectarea comparabilelor au fost

avute în vedere imobilele cele mai apropiate de amplasamentul în cauză, ce fac

parte din traseul actual al autostrăzii A2 - București - Constanța,

renunțându-se (datorită plajei diversificate a valorilor, din contractele

depuse) la valorile minime și cele maxime.

Nefondată apare și ultima

critică, vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., sub

aspectul cheltuielilor de judecată efectuate de ambele părți, atât la fond, cât

și în apel.

Potrivit textului mai

sus citat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Or, chiar dacă

pârâtei i s-a admis apelul, cu consecința schimbării în parte a sentinței, doar

în ceea ce privește cuantumul despăgubirii cuvenite reclamanților, aceasta a

rămas căzută în pretenții sub aspectul obligației sale de acordare a acestor

despăgubiri, ca urmare a ingerinței produse în dreptul de proprietate al celor

în cauză.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva Deciziei nr. 350/A din

05 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV