ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2231/2015

Decizia nr. 2231/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a sub nr. x/3 din 10 august 2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin CN B. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să stabilească cuantumului despăgubirilor pentru următoarele suprafețe de teren: 753,64 mp, având număr cadastral, situată în extravilanul com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov, făcând parte din tarlaua, în suprafața totala de 5.800 mp, care a fost intabulata în C.F. a com. Glina; 339,41 mp, având număr cadastral, situată în extravilanul com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov, făcând parte din tarlaua, în suprafață totală de 5.000 mp, care a fost intabulată în C.F.

a com. Glina, ambele suprafețe fiind ocupate în prezent de Autostrada A2; stabilirea termenului de plată a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, data de la care pârâtul să fie obligat la plata acestor despăgubiri; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a arătat, în esență, că terenul în litigiu, pe care l-a dobândit prin moștenire de la părinții săi, C. și D., este ocupat în prezent de autostrada A2, fără ca în schimbul terenului să se fi acordat vreo despăgubire. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării cererii și necompetenței materiale a Tribunalului București, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 03 martie 2010, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii și excepția necompetenței materiale a instanței, invocate de pârâtă, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată. Prin sentința civilă nr. 1611 din 20 septembrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, prin titlul de proprietate din 09 august 1993 emis de Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitului C. asupra terenului în suprafață de 2 ha situat în com.

Glina, sat Manolache, jud. Ilfov. Potrivit certificatului de moștenitor din 08 martie 2006 emis de B.N.P., E., de pe urma defunctului C., decedat la data de 04 septembrie 2005 a rămas, ca unică moștenitoare, reclamanta A., în calitate de fiică. Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul F., astfel cum a fost modificat prin răspunsul la obiecțiuni, s-a concluzionat că parcela cu numărul cadastral, în suprafață de 5.800 mp (5.775,19 mp din documentația cadastrală) se suprapune peste proprietatea CN B. SA, reprezentată de autostrada București-Constanța, pe o suprafață de 488,05 mp, iar parcela cu numărul cadastral 482, în suprafață de 5.000 mp (4.998 mp din documentația cadastrală) se suprapune peste proprietatea CN B. SA, reprezentată de autostrada București-Constanța, pe o suprafață de 195,43 mp.

În continuare, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 1 - 9 din Legea 198/2004, norme în raport de care a reținut că în cauza de față nu a fost urmată procedura de expropriere cu privire la cele două suprafețe de teren ce fac obiectul litigiului, astfel cum s-a precizat de către pârâtă, cu toate că, în fapt, acestea sunt ocupate de Autostrada București-Constanța, așa cum s-a concluzionat prin expertiza topografică efectuată în cauză. Câtă vreme, pentru suprafețele de teren în litigiu, nu s-a dispus exproprierea și nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra acestora din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri conform Legii nr. 198/2004.

În temeiul acestei legi, pot obține despăgubiri proprietarii sau titulari altor drepturi reale ale căror terenuri au fost expropriate în vederea realizării lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, cu urmarea procedurii reglementate de lege, instanța de judecată putând fi sesizată cu o acțiune formulată de persoanele expropriate care nu sunt mulțumite de cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea emisă de comisia de aplicare a legii. Prin urmare, s-a constatat că situației de fapt din speță nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 198/2004, și nici cele ale Legii nr. 33/1994, reclamanta având posibilitatea formulării unei acțiuni pe calea dreptului comun, prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de proprietate.

Pentru aceste considerente, cererea formulată de reclamanta A. a fost apreciată ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, invocând interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 255/2010 și reținerea greșită de către prima instanță a faptului că despăgubirile ar putea fi acordate doar atunci când procedura de expropriere a fost demarată conform legii. Apelanta invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența internă, conform căreia legile speciale în materie de expropriere sunt aplicabile și în cazul în care a operat o expropriere în fapt, persoana expropriată putând solicita obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor aferente exproprierii chiar și după ce obiectivul de investiții a fost realizat.

Relativ la aprecierea primei instanțe în sensul că apelanta - reclamantă are posibilitatea formulării unei acțiuni pe calea dreptului comun, prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de proprietate, se susține că această variantă recomandată de instanța de fond este nelegală. Susține apelanta că sentința apelată este dată cu încălcarea legilor speciale din materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică deoarece soluția propusă de instanță - acțiunea în răspundere civilă delictuală - nu rezolvă sub nicio formă chestiunea transferului dreptului de proprietate din patrimoniul apelantei reclamante în patrimoniul expropriatorului, astfel cum acesta este reglementat prin art. 27 din Legea nr. 33/1994 și art. 15 din Legea nr. 198/2004.

Obligarea pârâtului de a-i achita reclamantei un prejudiciu în temeiul art. 998-999 C. civ. nu soluționează de fapt litigiul, pentru că într-o astfel de variantă nu poate opera transferul dreptului de proprietate. Or, este obligatoriu să aibă loc acest transfer al dreptului de proprietate, având în vedere că la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și la Primărie apelanta reclamantă apare, în prezent, ca proprietar și achită impozitul, în timp ce terenurile sunt folosite de Statul Român de mai bine de 20 de ani. Se mai arată că nici acțiunea în revendicare propusă de alte instanțe în cauze similare nu poate fi acceptată, fiind evident că faptic o sentință pronunțată într-o astfel de cerere nu poate fi pusă niciodată în executare, autostrada neputând fi demolată.

În apel, părțile au depus înscrisuri și precizări în sensul solicitat de instanța de control judiciar. În contextul precizărilor astfel depuse (pag. 118), intimata a învederat instanței că terenurile în litigiu au fost preluate de aceasta de la autorul reclamantei în baza contractului de vânzare cumpărare din 1992, încheiat cu autoritatea locală (Primăria com. Glina), respectivul act juridic fiind astfel perfectat în considerarea faptului că autorului apelantei reclamate nu îi fusese încă eliberat titlul de proprietate, și a împrejurării că terenurile respective erau necesare pentru a evita blocarea investiției semnificative antrenate de construirea autostrăzii București - Cernavodă. Totodată, intimata a precizat că pe terenurile respective au fost efectuate lucrările de construire a autostrăzii, finalizarea acestora realizându-se în anul 2004, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 02 septembrie 2004 (pag.

135 și următoarele). Apelanta reclamantă a depus precizări (solicitate de instanță) în sensul că terenurile în litigiu au fost dobândite de autorul său prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform Titlului de proprietate din 09 august 1993, și că respectivul autor le-a deținut în posesie în perioada 1993-1994 (perioadă în care au fost sistate lucrările la autostradă). Ținând seama de actele care atestă dreptul de proprietate pe care autorul apelantei l-a dobândit ca efect al emiterii menționatului titlul de proprietate, dar și de identificarea făcută cu ocazia măsurătorilor cadastrale în privința întinderii suprafețelor terenurilor efectiv atribuite în proprietate, Curtea a solicitat apelantei precizări relativ la suprafețele în privința cărora susține, în speță, că a avut loc o preluare fără plată (și implicit fără drept) de către intimată.

În acest context, a precizat apelanta că suprafețele pentru care solicită despăgubiri sunt de 607,05 mp și de 339,41 mp. Prin Decizia nr. 162 din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că pretențiile deduse judecății prin acțiunea introductivă au ca obiect stabilirea despăgubirilor pentru două suprafețe de teren situate pe raza comunei Glina Jud. Ilfov, care sunt în prezent ocupate de autostrada A2, și stabilirea de către instanță a unui termen înăuntrul căruia pârâta să plătească aceste despăgubiri reclamantei.

Situația dedusă judecății prin acțiunea astfel promovată a fost aceea în care pârâta intimată a preluat de la autorul reclamantei, C., suprafața de 1.093,05 mp pe care a realizat lucrări de edificare a autostrăzii București-Cernavodă, iar preluarea astfel realizată constituie o expropriere care generează dreptul reclamantei de a primi despăgubiri. Raportat la pretențiile de despăgubire formulate de reclamantă și la motivele de fapt și de drept expuse în susținerea acestora, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, că lucrările aferente autostrăzii A2 ocupă o suprafață totală de 683,48 mp din terenurile menționate în cererea de chemare în judecată. Constatarea astfel făcută de instanța de fond, în sensul că lucrările aferente autostrăzii A2 ocupă o parte a terenului în litigiu, nu a fost atacată printr-un apel al intimatei.

În ce privește regimul juridic al situației de fapt astfel constatate, Curtea a apreciat că el trebuie tratat în mod similar situației în care ar fi avut loc o expropriere, pentru că este vorba de o preluare de fapt ce a avut ca scop realizarea unei investiții care, în lumina prevederilor art. 2 din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 2 și 6 din O.G. nr. 43/1997, este de utilitate publică de interes național - autostrada A2 -, fără a se fi procedat în prealabil la emiterea unui act juridic de autoritate prin care să se fi produs efectul translativ de proprietate specific exproprierii (deci, dobândirea de către stat a dreptului real de proprietate, ce ar fi singurul de natură a-i conferi atributului exploatării în acest mod).

Cu privire la terenul în litigiu a fost încheiat, în anul 1992, un contract de vânzare cumpărare în care a figurat Primăria Glina în calitate de vânzător. Suprafețele de teren pentru care apelanta reclamantă a solicitat, în speță, ca pârâta intimată să îi plătească despăgubiri însumează 946,45 mp potrivit precizărilor depuse în etapa apelului, și 1093,05 mp conform solicitărilor din cererea de chemare în judecată. Din cuprinsul tabelului anexă la contractul de vânzare cumpărare din 1992 (pag. 128), Curtea a reținut că autorul apelantei reclamante a fost înscris la poziția nr. 24 cu o suprafață ce urma să fie ocupată de autostradă de 1.092,75 mp, iar cuantumul despăgubirilor menționate în același act pentru terenul respectiv a fost de 54.636 lei.

Relațiile comunicate, la solicitarea Curții, de Primăria Glina atestă faptul că autorului reclamantei apelante i-a fost plătită suma astfel stabilită cu titlu de despăgubire, beneficiarul atestând prin semnătură proprie primirea respectivei sume. Curtea reține că menționatul contract de vânzare cumpărare nu are aptitudinea de a produce efectul translativ de proprietate - specific convențiilor cu această natură juridică - de la autorul reclamantei apelante către pârâta intimată, pentru că cel dintâi nu a fost parte la perfectarea actului juridic respectiv, și nici nu a dat Primăriei Glina mandat spre a-l reprezenta la încheierea contractului.

În aceste condiții, față de rigorile impuse de principiul relativității actelor juridice civile, contractul menționat nu putea constitui fundament al dobândirii de către pârâtă a proprietății asupra terenului în litigiu, teren pe care a efectuat și chiar a finalizat până la data sesizării instanței cu acțiunea pendinte lucrări de realizare a autostrăzii A2. Pe de altă parte, Curtea a constatat că același contract este afectat de viciul nerespectării formei autentice, care era impusă ca și condiție ad validitatem.

Instanța de apel a mai remarcat că reclamanta apelantă nu a înțeles să formuleze o acțiune în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă această constatare nu este de natură a fundamenta o concluzie în sensul inadmisibilității acțiunii pendinte, astfel cum a susținut pârâta în apărare, întrucât, chiar în situația în care ar triumfa într-un asemenea demers juridic, atingerea adusă dreptului său de proprietate nu ar putea fi complet remediată, câtă vreme terenul său este ocupat de lucrări care fac parte din structura a unui obiectiv de utilitate publică de interes național, și anume de autostrada A2 București-Cernavodă.

Curtea a apreciat că situația de fapt astfel creată are consecințe echivalente unei exproprieri, pentru că reclamanta apelantă este lipsită de posibilitatea de a exercita atributele dreptului său de proprietate, astfel cum acestea îi sunt conferite de art. 480 din C. civ., conform căruia „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”, și respectiv, de art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, conform căruia „(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.” În lumina dispozițiilor normative enunțate, Curtea a reținut că exproprierea constituie o limită care poate fi impusă exercitării dreptului de proprietate privată, însă ea poate opera sub rezerva unor condiții, printre acestea înscriindu-se aceea de a se plăti proprietarului expropriat o dreaptă și prealabilă despăgubire. Or, în speță, reclamanta apelantă a solicitat instanței tocmai acest lucru, respectiv să stabilească despăgubirea care i se cuvine pentru lipsirea de dreptul de proprietate asupra bunului său, în cadrul legal reprezentat de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004.

Conform art. 4 din Legea nr. 33/1994 „(1) Cei interesați pot conveni atât asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond, de formă și de publicitate, fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege.

În cazul în care acordul de voință al părților privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul sau natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege.” Din economia acestei dispoziții a legii speciale reiese că legiuitorul a prevăzut posibilitatea, pentru părțile interesate, de a conveni asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, precum și asupra naturii și cuantumului despăgubirii, cu respectarea condițiilor de fond, formă și publicitate, fără a declanșa procedura de expropriere prevăzută de lege. Cum contractul de vânzare cumpărare din 1992 încheiat între Primăria com.

Glina și CN B. SA (instituția antecesoare a entității intimate) nu respectă cerința formei autentice, și nici nu conține acordul autorului reclamantei pentru transmiterea către antecesoarea pârâtei a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.092,75 mp în privința căruia s-a încheiat respectiva convenție, nu se poate reține existența unui acord expres asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, în sensul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Pe de altă parte însă, nu poate fi ignorată împrejurarea atestată prin înscrisurile aflate la filele 183-191, respectiv aceea că antecesoarea pârâtei intimate (CN B SA) a virat semnatarei vânzătoare (Primăria Glina) suma de bani stabilită cu titlu de preț prin contractul respectiv, iar autorul reclamantei apelante (C.) a semnat tabelul anexă la acest contract privind încasarea sumei de 54.636 lei remisă de Primăria Glina cu titlu de echivalent valoric al terenului ce a fost menționat în contractul din 1992 - teren pentru care acesta avea vocația (la epoca respectivă) la reconstituirea dreptului de proprietate.

În condițiile în care autorul reclamantei apelante nu a înțeles să formuleze o acțiune în revendicare pentru a redobândi posesia bunului (și nici reclamanta, după decesul acestuia), iar acest autor a achiesat la preluarea de către pârâtă a terenului prin încasarea sumei acordate cu titlu de echivalent valoric de către expropriator, precum și față de împrejurarea că s-a produs o preluare efectivă în posesie a acestui bun de către pârâtă, bun care a fost afectat ulterior unui obiectiv de utilitate publică de interes național, se desprinde concluzia că existenței consimțământului ambelor părți cu privire la transmiterea dreptului de proprietate de la reclamantă la unitatea administrativ-teritorială, divergențele purtând asupra întinderii dreptului la despăgubiri al reclamantei apelante (succesoare în drepturi a proprietarului de la data preluării bunului), chestiune asupra căreia instanța de judecată are competența să se pronunțe, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, la cererea oricăreia dintre părți.

Curtea a mai reținut că situațiile prevăzute de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, constituie cazuri de excepție de la regula potrivit căreia instanța civilă nu poate fi sesizată decât de către expropriator în condițiile art. 21 din lege, și numai după parcurgerea procedurii premergătoare speciale reglementate în art. 5-20. Astfel, deși pentru terenul în litigiu nu au fost parcurse integral formalitățile prealabile prevăzute de lege, expropriatul are deschisă calea unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, în contextul dispozițiilor art. 4 din această lege, dispoziții ale căror rigori sunt respectate, potrivit considerentelor expuse în precedent.

Autorul reclamantei a suferit o privare de bunul său, justificată de realizarea unei lucrări de utilitate publică, situație în care, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția României, privarea de proprietate trebuie însoțită de o despăgubire justă, de natură să reflecte valoarea reală a suprafeței de teren de care a fost deposedat. În speță, nu poate fi ignorat faptul că probatoriul administrat (reprezentat de acte juridice valide, care emană de la o autoritate publică - Primăria Glina) atestă că autorul reclamantei a încasat efectiv, încă din anul 1992, suma de 54.535 lei cu titlu de echivalent valoric al terenului pe care antecesoarea pârâtei l-a preluat de la acesta.

Având în vedere această cauză juridică a plății astfel realizate către autorului reclamantei, este de domeniul evidenței faptul că suma respectivă are natura juridică a unei despăgubiri, care are însușirea de a fi prealabilă, atâta vreme cât ea a fost oferită și acceptată de beneficiar înainte de a se fi finalizat procedurile specifice unei exproprieri perfecte. În condițiile în care beneficiarul despăgubirii astfel acordate a înțeles să o încaseze fără obiecțiuni și fără a formula ulterior vreo contestație relativ la întinderea dreptului său de creanță (supus termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), Curtea a apreciat suma astfel plătită autorului reclamantei apelante se impune a fi prezumată ca reprezentând o despăgubire dreaptă.

Apărarea apelantei reclamante, în sensul că autorul său nu ar fi încasat suma ce este consemnată cu titlu de despăgubire în tabelul anexă menționat, nu a fost reținută, în condițiile în care actul juridic în care sunt consemnate plățile făcute de Primăria Glina - din suma pe care a primit-o de la CN B. SA. în baza contractului din 1992 - către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conține semnătura olografă a respectivului autor la rubrica „semnătura de primire”. Față de situația reținută, Curtea constată că echivalentul valoric al terenurilor în litigiu a intrat în patrimoniul fostului proprietar (C.), înlocuind terenul (cu suprafața totală de 1.092,75 m.p) preluat în posesie de expropriator, astfel încât nu pot fi privite ca fondate pretențiile reclamantei, de a se stabili o nouă despăgubire pentru exproprierea de fapt ce a operat în timpul vieții autorului său.

Având în vedere concluziile reținute, Curtea a menținut soluția primei instanțe. Împotriva Deciziei civile nr. 162 din 07 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

recurenta arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, deși din considerentele deciziei pronunțate rezultă că instanța de apel a constatat că în cauză a operat o expropriere de fapt, „fără a se fi procedat în prealabil la emiterea unui act juridic de autoritate prin care să se fi produs efectul translativ de proprietate”, iar pe de altă parte a statuat că respectivul contract de vânzare - cumpărare încheiat în 1992 nu are aptitudinea de a produce efectul translativ de proprietate, fiind afectat de viciul nerespectării formei autentice, instanța a respins apelul cu motivarea că, din înscrisurile depuse la dosar de Primăria Glina rezultă că autorul reclamantei ar fi încasat suma de 54.636 lei, semnând în acest sens tabelul anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 1992. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit aceste înscrisuri, deoarece tabelul despre care instanța susține că a fost semnat de autorul reclamantei în ce privește încasarea sumei de 54.636 lei este în mod indubitabil, o anexă a contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1992. Or, dacă respectivul contract este nul (în principal pentru că nu a fost încheiat în forma autentică ), este evident că toate anexele și accesoriile sale sunt de asemenea nule, conform principiului qoud nullum est, nullum producit effectum. Nerespectarea formei cerute ad validitatem fiind cauză de nulitate absolută și totală, este evident că și anexele contractului au suferit aceeași sancțiune.

Nulitatea absolută are efecte retroactive (ex tunc), până la momentul încheierii actului juridic. Prin urmare, instanța de apel și-a motivat decizia pe considerente contradictorii, pe de o parte stabilind că acest contract de vânzare-cumpărare încheiat în 1992 nu poate produce efecte juridice, iar pe de altă parte conferind eficiență tabelului, care este o anexă a aceluiași contract. Mai mult decât atât, tabelul respectiv este contrazis de probele administrate, respectiv cele două extrase de carte funciară recente (27 martie 2015), din care reiese că la ambele numere cadastrale, reclamanta figurează ca și proprietar. Recurenta mai arată că a depus la dosar declarație cu oferta de preț, care poartă ștampila CN B. SA.

și care în mod cert a fost completată mult mai târziu, după emiterea titlului de proprietate (1993), conform celor arătate în conținutul ei. Or, în condițiile în care autorul reclamantei ar fi încasat suma de bani cu titlu de despăgubiri în anul 1992, în mod cert ar fi operat și transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului. Este absurdă teoria conform căreia CN B. SA. ar fi achitat suma de bani totală a despăgubirilor către Primăria Glina și că Primăria ar fi atribuit aceste despăgubiri fiecărui proprietar în parte, iar ulterior nimeni nu s-ar mai fi interesat de transferul dreptului de proprietate. Vorbim despre un obiectiv de interes național extrem de important (Autostrada A2), despre sume de bani enorme și despre suprafețe de teren foarte mari.

Mai mult decât atât, este greu de conceput că, în cadrul unei proceduri de expropriere pentru construirea unei autostrăzi, despăgubirile s-au acordat pe un simplu tabel. În opinia recurentei, tabelul a fost întocmit prealabil și conține un acord al proprietarilor ce urmau a fi expropriați cu privire la cuantumul despăgubirilor. În momentul în care aceștia ar fi încasat banii respectivi, în mod cert ar fi fost întocmite documente valabile în vederea operării transferului dreptului de proprietate. În plus, nu există niciun alt înscris din care să rezulte că acești oameni au încasat sumele respective. Conform ordinului de plată, CN B. SA. a achitat Primăriei Glina, 2.682.764 lei în 13 iulie 1992. În lipsa oricăror alte documente, putem interpreta că Primăria Glina a achitat proprietarilor toată această sumă în numerar, lucru care este greu de imaginat.

Mai departe, se pune problema cum a justificat Primăria Glina către CN B. SA. că a achitat această sumă tuturor proprietarilor expropriați. Prin urmare, apreciază recurenta că instanța de apel a interpretat greșit acest înscris, raportat pe de o parte la nulitatea actului de vânzare-cumpărare și, pe de altă parte, interpretând eronat celelalte probe (înscrisuri) care dovedesc cu totul altceva. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține că instanța de apel a lăsat nesoluționată problema dedusă judecății. În considerente instanța arată că cererea de chemare în judecată a fost corect întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, chiar dacă „pentru terenul în litigiu nu au fost parcurse integral formalitățile prealabile prevăzute de lege”.

Pe de altă parte, cele două extrase de carte funciară pentru informare dovedesc că, inclusiv la acest moment, terenul este în proprietatea reclamantei. În aceste condiții, reclamanta nu mai pot promova o altă cerere întemeiată pe dispozițiile legii speciale în materie de expropriere, întrucât se va invoca autoritatea de lucru judecat. Instanța de apel face referire în considerente la o acțiune în revendicare „pentru a redobândi posesia bunului”, fără a avea în vedere că pierderea bunului este ireversibilă, atât timp cât pe aceste terenuri a fost construită autostrada A2. Prin urmare, efectul subsecvent al admiterii acțiunii, respectiv transferul dreptului de proprietate ca urmare a achitării despăgubirilor, nu va mai putea fi niciodată realizat.

Acest lucru înseamnă că respectivele terenuri vor fi ocupate de autostradă nelimitat în timp, fără ca transferul dreptului de proprietate să mai poată opera vreodată. Or, în momentul în care reclamanta a decis să se adreseze instanței, achitând onorarii de avocat și de expert, este evident că a avut intenția fermă de a soluționa acest litigiu. Pe de altă parte, judecătorul este obligat să soluționeze litigiul, acest principiu fundamental de drept fiind reglementat în mod distinct de art. 5 din N.C.P.P. În condițiile existente la acest moment, reclamanta nu mai are nicio cale legală de a remedia această atingere gravă adusă dreptului său de proprietate. Deși s-a adresat instanței, fondul litigiului a rămas nesoluționat, terenul rămânând în continuare în aceeași situație nelămurită.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia recurenta susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, pe de o parte s-a reținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1992, iar pe de altă parte, s-a considerat ca fiind valabil tabelul anexă la contract, deși ar fi trebuit ca sancțiunea nulității să afecteze și această anexă, nu poate fi primit, pentru următoarele considerente: În primul rând, critica este încadrată greșit de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece acest motiv de recurs presupune existența unor contradicții logice în cadrul motivării, prin reținerea unor considerente care să se contrazică reciproc.

Or, ceea ce susține recurenta este faptul că nulitatea actului principal atrage și nulitatea actului accesoriu, ceea ce ar constitui o aplicare greșită a principiilor efectelor nulității actului juridic, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În al doilea rând, o astfel de critică este nefondată, deoarece recurenta face confuzie între actul juridic, în sens de negotium iuris și înscrisul constatator al actului juridic, în sens de instrumentum probationis. În primul sens, actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, iar în cel de-al doilea sens, actul desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință, adică suportul material care consemnează sau redă operațiunea juridică.

Nulitatea reținută de instanța de apel are în vedere operațiunea juridică de vânzare-cumpărare în sens de negotium, întrucât cu privire la acest act juridic instanța a reținut că nu are aptitudinea de a produce transferul dreptului de proprietate, deoarece autorul reclamantei nu a fost parte în contract, iar actul nu respectă cerința de formă ad validitatem. Nulitatea, așa cum corect arată recurenta, afectează și anexa la contract, însă tot în sens de negotium, consecința fiind aceea că nici contractul și nici anexa nu pot genera efectul juridic specific vânzării, respectiv, transferul dreptului de proprietate. Însă, nulitatea acestor acte juridice nu înlătură funcția lor probatorie, astfel încât, privite ca instrumentum, înscrisurile pot fi folosite ca probe în dovedirea prestațiilor efectuate în temeiul actelor juridice nule.

În speță, prestația reținută de instanța de apel ca fiind dovedită prin înscrisul reprezentat de tabelul anexă la contract este plata sumei de 54.636 lei către autorul reclamantei, cu titlu de echivalent valoric al terenului în suprafață de 1.092,75 mp. În ceea ce privește critica recurentei, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că autorul său ar fi încasat suma menționată, curtea de apel a reținut că tabelul anexă, în care sunt consemnate plățile făcute de Primăria Glina, din suma pe care a primit-o de la CN B. SA. în baza contractului din 1992, către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conține semnătura olografă a respectivului autor la rubrica „semnătura de primire”.

Recurenta nu a contestat semnătura autorului său, în procedura verificării de scripte sau în procedura falsului, situație în care nu se poate reține că autorul reclamantei nu ar fi semnat respectivul înscris. Susținerea reclamantei, în sensul că tabelul respectiv ar fi contrazis de probele administrate, precum și prezumțiile simple pe care recurenta le invocă pentru a răsturna situația de fapt ce rezultă din înscrisul menționat, sub aspectul dovedirii împrejurării că autorul său a încasat efectiv suma menționată în tabelul anexă la contract, constituie aspecte ce vizează eventuala netemeinicie a soluției pronunțate în apel. Astfel, susțineri potrivit cărora, dacă autorul reclamantei ar fi încasat suma de bani cu titlu de despăgubiri în anul 1992, în mod cert ar fi operat și transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului, sau că teoria CN B SA.

ar fi absurdă, deoarece importanța obiectivului de interes național nu ar fi permis ca despăgubirile să se acorde pe baza unui simplu tabel și fără a se asigura transferul dreptului de proprietate, ori problema modului în care primăria a justificat către CN B. SA. achitarea sumelor către proprietarii expropriați, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, ceea ce nu se poate obține pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea în fața instanței de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. În speță, recurenta este nemulțumită de modul în care instanța a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit tabelul anexă la contract, acesta fiind lovit de nulitate, conform principiului qoud nullum est, nullum producit effectum. Acest motiv de recurs este impropriu invocat, deoarece, prin act juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu se poate înțelege o probă administrată în cauză, ci numai actul juridic în sens de negotium. Or, așa cum s-a reținut anterior, instanța de apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției, caracterul de instrumentum al actului, apreciind că acesta face dovada plății despăgubirii către autorul reclamantei.

Ca atare, critica invocată de recurentă nu se circumscrie acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare și valorificare a probei cu înscrisul respectiv, ceea ce nu poate constitui motiv de modificare sau casare a deciziei recurate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a lăsat nesoluționată problema dedusă judecății, deoarece, nefiind admisă acțiunea sub aspectul acordării despăgubirii, nu s-a produs nici efectul subsecvent al transferului dreptului de proprietate. Înalta Curte constată că această critică este în afara limitelor judecății, astfel cum au fost determinate chiar de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, conform principiului disponibilității.

Prin acțiune s-a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri pentru exproprierea în fapt a imobilului, nefiind formulat un petit care să vizeze aspectul referitor la transferul dreptului de proprietate. În apel, reclamanta a arătat că interesul unei astfel de critici s-ar justifica prin aceea că terenul ocupat de autostradă încă figurează înregistrat pe numele său în evidențele de publicitate imobiliară și în evidențele fiscale. Or, acțiunea formulată de reclamantă, limitată la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, nu ar fi putut avea ca finalitate rezolvarea problemei legate de necesitatea rectificării înscrierilor în cartea funciară și a evidențelor fiscale.

Constatând, pe baza probatoriului administrat, că autorul reclamantei a beneficiat de o despăgubire dreaptă și prealabilă, anterioară ocupării terenului de către stat prin efectuarea lucrării de utilitate publică, singura soluție procedurală pe care o putea pronunța instanța, raportat la obiectul învestirii, era aceea a respingerii acțiunii, instanța neputând dispune alte măsuri cu privire la situația juridică a terenului în litigiu, chiar dacă reclamanta ar justifica un interes în acest sens. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocate de recurentă în finalul memoriului de recurs, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece litigiul a început anterior intrării în vigoare a aceste legi, fiind guvernat de C. proc.

civ. din 1865, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 162 din data de 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2015.