ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2231/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2231/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2231/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a sub nr. x/3 din 10

august 2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin CN

B. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să stabilească

cuantumului despăgubirilor pentru următoarele suprafețe de teren: 753,64 mp,

având număr cadastral, situată în extravilanul com. Glina, sat Manolache, jud.

Ilfov, făcând parte din tarlaua, în suprafața totala de 5.800 mp, care a fost

intabulata în C.F. a com. Glina; 339,41 mp, având număr cadastral, situată în

extravilanul com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov, făcând parte din tarlaua,

în suprafață totală de 5.000 mp, care a fost intabulată în C.F. a com. Glina,

ambele suprafețe fiind ocupate în prezent de Autostrada A2; stabilirea

termenului de plată a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii

definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, data de la care pârâtul să

fie obligat la plata acestor despăgubiri; obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat,

în esență, că terenul în litigiu, pe care l-a dobândit prin moștenire de la

părinții săi, C. și D., este ocupat în prezent de autostrada A2, fără ca în

schimbul terenului să se fi acordat vreo despăgubire.

Pârâta a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării cererii și necompetenței

materiale a Tribunalului București, iar pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul de

judecată din data de 03 martie 2010, tribunalul a respins excepția netimbrării

cererii și excepția necompetenței materiale a instanței, invocate de pârâtă,

pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr.

1611 din 20 septembrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a

fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că, prin titlul de proprietate din 09 august 1993

emis de Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în

favoarea numitului C. asupra terenului în suprafață de 2 ha situat în com.

Glina, sat Manolache, jud. Ilfov.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 08 martie 2006 emis de B.N.P., E., de pe urma

defunctului C., decedat la data de 04 septembrie 2005 a rămas, ca unică

moștenitoare, reclamanta A., în calitate de fiică.

Prin raportul de

expertiză topografică întocmit de expertul F., astfel cum a fost modificat prin

răspunsul la obiecțiuni, s-a concluzionat că parcela cu numărul cadastral, în

suprafață de 5.800 mp (5.775,19 mp din documentația cadastrală) se suprapune

peste proprietatea CN B. SA, reprezentată de autostrada București-Constanța, pe

o suprafață de 488,05 mp, iar parcela cu numărul cadastral 482, în suprafață de

5.000 mp (4.998 mp din documentația cadastrală) se suprapune peste proprietatea

CN B. SA, reprezentată de autostrada București-Constanța, pe o suprafață de

195,43 mp.

În continuare, prima

instanță a avut în vedere prevederile art. 1 - 9 din Legea 198/2004, norme în

raport de care a reținut că în cauza de față nu a fost urmată procedura de

expropriere cu privire la cele două suprafețe de teren ce fac obiectul

litigiului, astfel cum s-a precizat de către pârâtă, cu toate că, în fapt,

acestea sunt ocupate de Autostrada București-Constanța, așa cum s-a

concluzionat prin expertiza topografică efectuată în cauză.

Câtă vreme, pentru

suprafețele de teren în litigiu, nu s-a dispus exproprierea și nu a operat

transferul dreptului de proprietate asupra acestora din patrimoniul reclamantei

în patrimoniul statului, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri conform

Legii nr. 198/2004. În temeiul acestei legi, pot obține despăgubiri

proprietarii sau titulari altor drepturi reale ale căror terenuri au fost

expropriate în vederea realizării lucrărilor de construcție de drumuri de

interes național, județean și local, cu urmarea procedurii reglementate de

lege, instanța de judecată putând fi sesizată cu o acțiune formulată de

persoanele expropriate care nu sunt mulțumite de cuantumul despăgubirilor stabilite

prin hotărârea emisă de comisia de aplicare a legii.

Prin urmare, s-a

constatat că situației de fapt din speță nu îi sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 198/2004, și nici cele ale Legii nr. 33/1994, reclamanta având

posibilitatea formulării unei acțiuni pe calea dreptului comun, prin care să

solicite acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de

proprietate. Pentru aceste considerente, cererea formulată de reclamanta A. a

fost apreciată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, invocând interpretarea și aplicarea

greșită a prevederilor Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 255/2010 și

reținerea greșită de către prima instanță a faptului că despăgubirile ar putea

fi acordate doar atunci când procedura de expropriere a fost demarată conform

legii. Apelanta invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și

jurisprudența internă, conform căreia legile speciale în materie de expropriere

sunt aplicabile și în cazul în care a operat o expropriere în fapt, persoana

expropriată putând solicita obligarea expropriatorului la plata despăgubirilor

aferente exproprierii chiar și după ce obiectivul de investiții a fost

realizat.

Relativ la aprecierea

primei instanțe în sensul că apelanta - reclamantă are posibilitatea formulării

unei acțiuni pe calea dreptului comun, prin care să solicite acordarea de

despăgubiri pentru încălcarea dreptului său de proprietate, se susține că

această variantă recomandată de instanța de fond este nelegală.

Susține apelanta că

sentința apelată este dată cu încălcarea legilor speciale din materia

exproprierii pentru cauză de utilitate publică deoarece soluția propusă de

instanță - acțiunea în răspundere civilă delictuală - nu rezolvă sub nicio

formă chestiunea transferului dreptului de proprietate din patrimoniul

apelantei reclamante în patrimoniul expropriatorului, astfel cum acesta este

reglementat prin art. 27 din Legea nr. 33/1994 și art. 15 din Legea nr.

198/2004.

Obligarea pârâtului

de a-i achita reclamantei un prejudiciu în temeiul art. 998-999 C. civ. nu

soluționează de fapt litigiul, pentru că într-o astfel de variantă nu poate

opera transferul dreptului de proprietate. Or, este obligatoriu să aibă loc

acest transfer al dreptului de proprietate, având în vedere că la Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară și la Primărie apelanta reclamantă apare, în

prezent, ca proprietar și achită impozitul, în timp ce terenurile sunt folosite

de Statul Român de mai bine de 20 de ani.

Se mai arată că nici

acțiunea în revendicare propusă de alte instanțe în cauze similare nu poate fi

acceptată, fiind evident că faptic o sentință pronunțată într-o astfel de

cerere nu poate fi pusă niciodată în executare, autostrada neputând fi

demolată.

În apel, părțile au

depus înscrisuri și precizări în sensul solicitat de instanța de control

judiciar.

În contextul

precizărilor astfel depuse (pag. 118), intimata a învederat instanței că

terenurile în litigiu au fost preluate de aceasta de la autorul reclamantei în

baza contractului de vânzare cumpărare din 1992, încheiat cu autoritatea locală

(Primăria com. Glina), respectivul act juridic fiind astfel perfectat în

considerarea faptului că autorului apelantei reclamate nu îi fusese încă

eliberat titlul de proprietate, și a împrejurării că terenurile respective erau

necesare pentru a evita blocarea investiției semnificative antrenate de construirea

autostrăzii București - Cernavodă. Totodată, intimata a precizat că pe

terenurile respective au fost efectuate lucrările de construire a autostrăzii,

finalizarea acestora realizându-se în anul 2004, astfel cum rezultă din

procesul verbal încheiat la data de 02 septembrie 2004 (pag. 135 și următoarele).

Apelanta reclamantă a

depus precizări (solicitate de instanță) în sensul că terenurile în litigiu au

fost dobândite de autorul său prin reconstituirea dreptului de proprietate în

temeiul Legii nr. 18/1991, conform Titlului de proprietate din 09 august 1993,

și că respectivul autor le-a deținut în posesie în perioada 1993-1994 (perioadă

în care au fost sistate lucrările la autostradă).

Ținând seama de

actele care atestă dreptul de proprietate pe care autorul apelantei l-a

dobândit ca efect al emiterii menționatului titlul de proprietate, dar și de

identificarea făcută cu ocazia măsurătorilor cadastrale în privința întinderii

suprafețelor terenurilor efectiv atribuite în proprietate, Curtea a solicitat

apelantei precizări relativ la suprafețele în privința cărora susține, în

speță, că a avut loc o preluare fără plată (și implicit fără drept) de către

intimată. În acest context, a precizat apelanta că suprafețele pentru care

solicită despăgubiri sunt de 607,05 mp și de 339,41 mp.

Prin Decizia nr. 162

din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut că pretențiile deduse judecății

prin acțiunea introductivă au ca obiect stabilirea despăgubirilor pentru două

suprafețe de teren situate pe raza comunei Glina Jud. Ilfov, care sunt în

prezent ocupate de autostrada A2, și stabilirea de către instanță a unui termen

înăuntrul căruia pârâta să plătească aceste despăgubiri reclamantei.

Situația dedusă

judecății prin acțiunea astfel promovată a fost aceea în care pârâta intimată a

preluat de la autorul reclamantei, C., suprafața de 1.093,05 mp pe care a

realizat lucrări de edificare a autostrăzii București-Cernavodă, iar preluarea

astfel realizată constituie o expropriere care generează dreptul reclamantei de

a primi despăgubiri.

Raportat la

pretențiile de despăgubire formulate de reclamantă și la motivele de fapt și de

drept expuse în susținerea acestora, prima instanță a reținut, pe baza probelor

administrate, că lucrările aferente autostrăzii A2 ocupă o suprafață totală de

683,48 mp din terenurile menționate în cererea de chemare în judecată.

Constatarea astfel

făcută de instanța de fond, în sensul că lucrările aferente autostrăzii A2

ocupă o parte a terenului în litigiu, nu a fost atacată printr-un apel al

intimatei.

În ce privește

regimul juridic al situației de fapt astfel constatate, Curtea a apreciat că el

trebuie tratat în mod similar situației în care ar fi avut loc o expropriere,

pentru că este vorba de o preluare de fapt ce a avut ca scop realizarea unei

investiții care, în lumina prevederilor art. 2 din Legea nr. 198/2004 coroborat

cu art. 2 și 6 din O.G. nr. 43/1997, este de utilitate publică de interes

național - autostrada A2 -, fără a se fi procedat în prealabil la emiterea unui

act juridic de autoritate prin care să se fi produs efectul translativ de

proprietate specific exproprierii (deci, dobândirea de către stat a dreptului

real de proprietate, ce ar fi singurul de natură a-i conferi atributului

exploatării în acest mod).

Cu privire la terenul

în litigiu a fost încheiat, în anul 1992, un contract de vânzare cumpărare în

care a figurat Primăria Glina în calitate de vânzător.

Suprafețele de teren

pentru care apelanta reclamantă a solicitat, în speță, ca pârâta intimată să îi

plătească despăgubiri însumează 946,45 mp potrivit precizărilor depuse în etapa

apelului, și 1093,05 mp conform solicitărilor din cererea de chemare în

judecată.

Din cuprinsul

tabelului anexă la contractul de vânzare cumpărare din 1992 (pag. 128), Curtea a

reținut că autorul apelantei reclamante a fost înscris la poziția nr. 24 cu o

suprafață ce urma să fie ocupată de autostradă de 1.092,75 mp, iar cuantumul

despăgubirilor menționate în același act pentru terenul respectiv a fost de

54.636 lei.

Relațiile comunicate,

la solicitarea Curții, de Primăria Glina atestă faptul că autorului reclamantei

apelante i-a fost plătită suma astfel stabilită cu titlu de despăgubire,

beneficiarul atestând prin semnătură proprie primirea respectivei sume.

Curtea reține că

menționatul contract de vânzare cumpărare nu are aptitudinea de a produce

efectul translativ de proprietate - specific convențiilor cu această natură

juridică - de la autorul reclamantei apelante către pârâta intimată, pentru că

cel dintâi nu a fost parte la perfectarea actului juridic respectiv, și nici nu

a dat Primăriei Glina mandat spre a-l reprezenta la încheierea contractului. În

aceste condiții, față de rigorile impuse de principiul relativității actelor

juridice civile, contractul menționat nu putea constitui fundament al

dobândirii de către pârâtă a proprietății asupra terenului în litigiu, teren pe

care a efectuat și chiar a finalizat până la data sesizării instanței cu

acțiunea pendinte lucrări de realizare a autostrăzii A2.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că același contract este afectat de viciul nerespectării

formei autentice, care era impusă ca și condiție ad validitatem.

Instanța de apel a

mai remarcat că reclamanta apelantă nu a înțeles să formuleze o acțiune în

revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă această constatare

nu este de natură a fundamenta o concluzie în sensul inadmisibilității acțiunii

pendinte, astfel cum a susținut pârâta în apărare, întrucât, chiar în situația

în care ar triumfa într-un asemenea demers juridic, atingerea adusă dreptului

său de proprietate nu ar putea fi complet remediată, câtă vreme terenul său

este ocupat de lucrări care fac parte din structura a unui obiectiv de

utilitate publică de interes național, și anume de autostrada A2

București-Cernavodă.

Curtea a apreciat că

situația de fapt astfel creată are consecințe echivalente unei exproprieri,

pentru că reclamanta apelantă este lipsită de posibilitatea de a exercita

atributele dreptului său de proprietate, astfel cum acestea îi sunt conferite

de art. 480 din C. civ., conform căruia „proprietatea este dreptul ce are

cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă

în limitele determinate de lege”, și respectiv, de art. 44 alin. (2) și (3) din

Constituție, conform căruia „(2) Proprietatea privată este garantată și

ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și

apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai

în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte

tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în

condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. (3)

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,

stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.”

În lumina

dispozițiilor normative enunțate, Curtea a reținut că exproprierea constituie o

limită care poate fi impusă exercitării dreptului de proprietate privată, însă

ea poate opera sub rezerva unor condiții, printre acestea înscriindu-se aceea

de a se plăti proprietarului expropriat o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Or, în speță,

reclamanta apelantă a solicitat instanței tocmai acest lucru, respectiv să

stabilească despăgubirea care i se cuvine pentru lipsirea de dreptul de

proprietate asupra bunului său, în cadrul legal reprezentat de Legea nr. 33/1994

și Legea nr. 198/2004.

Conform art. 4 din

Legea nr. 33/1994 „(1) Cei interesați pot conveni atât asupra modalității de

transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii

despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond,

de formă și de publicitate, fără a se declanșa procedura de expropriere

prevăzută în prezenta lege.

În cazul în care

acordul de voință al părților privește numai modalitatea de transfer al

dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul sau natura despăgubirii,

instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili

numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege.”

Din economia acestei

dispoziții a legii speciale reiese că legiuitorul a prevăzut posibilitatea,

pentru părțile interesate, de a conveni asupra modalității de transfer al

dreptului de proprietate, precum și asupra naturii și cuantumului despăgubirii,

cu respectarea condițiilor de fond, formă și publicitate, fără a declanșa

procedura de expropriere prevăzută de lege.

Cum contractul de

vânzare cumpărare din 1992 încheiat între Primăria com. Glina și CN B. SA

(instituția antecesoare a entității intimate) nu respectă cerința formei

autentice, și nici nu conține acordul autorului reclamantei pentru transmiterea

către antecesoarea pârâtei a dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 1.092,75 mp în privința căruia s-a încheiat respectiva convenție,

nu se poate reține existența unui acord expres asupra modalității de transfer

al dreptului de proprietate, în sensul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr.

33/1994.

Pe de altă parte

însă, nu poate fi ignorată împrejurarea atestată prin înscrisurile aflate la

filele 183-191, respectiv aceea că antecesoarea pârâtei intimate (CN B SA) a

virat semnatarei vânzătoare (Primăria Glina) suma de bani stabilită cu titlu de

preț prin contractul respectiv, iar autorul reclamantei apelante (C.) a semnat

tabelul anexă la acest contract privind încasarea sumei de 54.636 lei remisă de

Primăria Glina cu titlu de echivalent valoric al terenului ce a fost menționat

în contractul din 1992 - teren pentru care acesta avea vocația (la epoca

respectivă) la reconstituirea dreptului de proprietate.

În condițiile în care

autorul reclamantei apelante nu a înțeles să formuleze o acțiune în revendicare

pentru a redobândi posesia bunului (și nici reclamanta, după decesul acestuia),

iar acest autor a achiesat la preluarea de către pârâtă a terenului prin

încasarea sumei acordate cu titlu de echivalent valoric de către expropriator,

precum și față de împrejurarea că s-a produs o preluare efectivă în posesie a

acestui bun de către pârâtă, bun care a fost afectat ulterior unui obiectiv de utilitate

publică de interes național, se desprinde concluzia că existenței

consimțământului ambelor părți cu privire la transmiterea dreptului de

proprietate de la reclamantă la unitatea administrativ-teritorială,

divergențele purtând asupra întinderii dreptului la despăgubiri al reclamantei

apelante (succesoare în drepturi a proprietarului de la data preluării

bunului), chestiune asupra căreia instanța de judecată are competența să se

pronunțe, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, la cererea oricăreia

dintre părți.

Curtea a mai reținut

că situațiile prevăzute de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994,

constituie cazuri de excepție de la regula potrivit căreia instanța civilă nu

poate fi sesizată decât de către expropriator în condițiile art. 21 din lege,

și numai după parcurgerea procedurii premergătoare speciale reglementate în art.

5-20.

Astfel, deși pentru

terenul în litigiu nu au fost parcurse integral formalitățile prealabile

prevăzute de lege, expropriatul are deschisă calea unei acțiuni civile

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, în contextul dispozițiilor art. 4

din această lege, dispoziții ale căror rigori sunt respectate, potrivit

considerentelor expuse în precedent.

Autorul reclamantei a

suferit o privare de bunul său, justificată de realizarea unei lucrări de

utilitate publică, situație în care, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția

României, privarea de proprietate trebuie însoțită de o despăgubire justă, de

natură să reflecte valoarea reală a suprafeței de teren de care a fost

deposedat.

În speță, nu poate fi

ignorat faptul că probatoriul administrat (reprezentat de acte juridice valide,

care emană de la o autoritate publică - Primăria Glina) atestă că autorul

reclamantei a încasat efectiv, încă din anul 1992, suma de 54.535 lei cu titlu

de echivalent valoric al terenului pe care antecesoarea pârâtei l-a preluat de

la acesta. Având în vedere această cauză juridică a plății astfel realizate

către autorului reclamantei, este de domeniul evidenței faptul că suma

respectivă are natura juridică a unei despăgubiri, care are însușirea de a fi

prealabilă, atâta vreme cât ea a fost oferită și acceptată de beneficiar

înainte de a se fi finalizat procedurile specifice unei exproprieri perfecte.

În condițiile în care

beneficiarul despăgubirii astfel acordate a înțeles să o încaseze fără

obiecțiuni și fără a formula ulterior vreo contestație relativ la întinderea

dreptului său de creanță (supus termenului general de prescripție de 3 ani,

prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), Curtea a apreciat suma

astfel plătită autorului reclamantei apelante se impune a fi prezumată ca

reprezentând o despăgubire dreaptă.

Apărarea apelantei

reclamante, în sensul că autorul său nu ar fi încasat suma ce este consemnată cu

titlu de despăgubire în tabelul anexă menționat, nu a fost reținută, în

condițiile în care actul juridic în care sunt consemnate plățile făcute de

Primăria Glina - din suma pe care a primit-o de la CN B. SA. în baza

contractului din 1992 - către proprietari (ale căror titluri de proprietate nu

fuseseră încă emise) conține semnătura olografă a respectivului autor la

rubrica „semnătura de primire”.

Față de situația

reținută, Curtea constată că echivalentul valoric al terenurilor în litigiu a

intrat în patrimoniul fostului proprietar (C.), înlocuind terenul (cu suprafața

totală de 1.092,75 m.p) preluat în posesie de expropriator, astfel încât nu pot

fi privite ca fondate pretențiile reclamantei, de a se stabili o nouă

despăgubire pentru exproprierea de fapt ce a operat în timpul vieții autorului

său.

Având în vedere

concluziile reținute, Curtea a menținut soluția primei instanțe.

Împotriva Deciziei civile

nr. 162 din 07 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea

cuprinde motive contradictorii, deoarece, deși din considerentele deciziei

pronunțate rezultă că instanța de apel a constatat că în cauză a operat o

expropriere de fapt, „fără a se fi procedat în prealabil la emiterea unui act

juridic de autoritate prin care să se fi produs efectul translativ de

proprietate”, iar pe de altă parte a statuat că respectivul contract de vânzare

- cumpărare încheiat în 1992 nu are aptitudinea de a produce efectul translativ

de proprietate, fiind afectat de viciul nerespectării formei autentice,

instanța a respins apelul cu motivarea că, din înscrisurile depuse la dosar de

Primăria Glina rezultă că autorul reclamantei ar fi încasat suma de 54.636 lei,

semnând în acest sens tabelul anexă la contractul de vânzare-cumpărare din

1992.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată

că instanța de apel a interpretat greșit aceste înscrisuri, deoarece tabelul

despre care instanța susține că a fost semnat de autorul reclamantei în ce

privește încasarea sumei de 54.636 lei este în mod indubitabil, o anexă a contractului

de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1992. Or, dacă respectivul contract este

nul (în principal pentru că nu a fost încheiat în forma autentică ), este

evident că toate anexele și accesoriile sale sunt de asemenea nule, conform

principiului qoud nullum est, nullum producit effectum.

Nerespectarea formei

cerute ad validitatem fiind cauză de nulitate absolută și totală, este evident

că și anexele contractului au suferit aceeași sancțiune. Nulitatea absolută are

efecte retroactive (ex tunc), până la momentul încheierii actului juridic.

Prin urmare, instanța

de apel și-a motivat decizia pe considerente contradictorii, pe de o parte stabilind

că acest contract de vânzare-cumpărare încheiat în 1992 nu poate produce efecte

juridice, iar pe de altă parte conferind eficiență tabelului, care este o anexă

a aceluiași contract.

Mai mult decât atât,

tabelul respectiv este contrazis de probele administrate, respectiv cele două

extrase de carte funciară recente (27 martie 2015), din care reiese că la

ambele numere cadastrale, reclamanta figurează ca și proprietar.

Recurenta mai arată

că a depus la dosar declarație cu oferta de preț, care poartă ștampila CN B. SA.

și care în mod cert a fost completată mult mai târziu, după emiterea titlului

de proprietate (1993), conform celor arătate în conținutul ei.

Or, în condițiile în

care autorul reclamantei ar fi încasat suma de bani cu titlu de despăgubiri în

anul 1992, în mod cert ar fi operat și transferul dreptului de proprietate din

patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului.

Este absurdă teoria

conform căreia CN B. SA. ar fi achitat suma de bani totală a despăgubirilor

către Primăria Glina și că Primăria ar fi atribuit aceste despăgubiri fiecărui proprietar

în parte, iar ulterior nimeni nu s-ar mai fi interesat de transferul dreptului

de proprietate. Vorbim despre un obiectiv de interes național extrem de

important (Autostrada A2), despre sume de bani enorme și despre suprafețe de

teren foarte mari.

Mai mult decât atât,

este greu de conceput că, în cadrul unei proceduri de expropriere pentru

construirea unei autostrăzi, despăgubirile s-au acordat pe un simplu tabel.

În opinia recurentei,

tabelul a fost întocmit prealabil și conține un acord al proprietarilor ce

urmau a fi expropriați cu privire la cuantumul despăgubirilor.

În momentul în care

aceștia ar fi încasat banii respectivi, în mod cert ar fi fost întocmite

documente valabile în vederea operării transferului dreptului de proprietate.

În plus, nu există

niciun alt înscris din care să rezulte că acești oameni au încasat sumele

respective.

Conform ordinului de

plată, CN B. SA. a achitat Primăriei Glina, 2.682.764 lei în 13 iulie 1992.

În lipsa oricăror

alte documente, putem interpreta că Primăria Glina a achitat proprietarilor

toată această sumă în numerar, lucru care este greu de imaginat. Mai departe,

se pune problema cum a justificat Primăria Glina către CN B. SA. că a achitat

această sumă tuturor proprietarilor expropriați.

Prin urmare, apreciază

recurenta că instanța de apel a interpretat greșit acest înscris, raportat pe

de o parte la nulitatea actului de vânzare-cumpărare și, pe de altă parte,

interpretând eronat celelalte probe (înscrisuri) care dovedesc cu totul

altceva.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art.  304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată

că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui

motiv de recurs se susține că instanța de apel a lăsat nesoluționată problema

dedusă judecății.

În considerente

instanța arată că cererea de chemare în judecată a fost corect întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 33/1994, chiar dacă „pentru terenul în litigiu nu au

fost parcurse integral formalitățile prealabile prevăzute de lege”.

Pe de altă parte,

cele două extrase de carte funciară pentru informare dovedesc că, inclusiv la

acest moment, terenul este în proprietatea reclamantei.

În aceste condiții, reclamanta

nu mai pot promova o altă cerere întemeiată pe dispozițiile legii speciale în

materie de expropriere, întrucât se va invoca autoritatea de lucru judecat.

Instanța de apel face

referire în considerente la o acțiune în revendicare „pentru a redobândi

posesia bunului”, fără a avea în vedere că pierderea bunului este ireversibilă,

atât timp cât pe aceste terenuri a fost construită autostrada A2.

Prin urmare, efectul

subsecvent al admiterii acțiunii, respectiv transferul dreptului de proprietate

ca urmare a achitării despăgubirilor, nu va mai putea fi niciodată realizat.

Acest lucru înseamnă că respectivele terenuri vor fi ocupate de autostradă

nelimitat în timp, fără ca transferul dreptului de proprietate să mai poată

opera vreodată.

Or, în momentul în

care reclamanta a decis să se adreseze instanței, achitând onorarii de avocat

și de expert, este evident că a avut intenția fermă de a soluționa acest

litigiu.

Pe de altă parte,

judecătorul este obligat să soluționeze litigiul, acest principiu fundamental

de drept fiind reglementat în mod distinct de art. 5 din N.C.P.P.

În condițiile

existente la acest moment, reclamanta nu mai are nicio cale legală de a remedia

această atingere gravă adusă dreptului său de proprietate. Deși s-a adresat

instanței, fondul litigiului a rămas nesoluționat, terenul rămânând în

continuare în aceeași situație nelămurită.

Examinând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Motivul de recurs

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia recurenta

susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, pe de o parte

s-a reținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1992, iar pe de

altă parte, s-a considerat ca fiind valabil tabelul anexă la contract, deși ar

fi trebuit ca sancțiunea nulității să afecteze și această anexă, nu poate fi

primit, pentru următoarele considerente:

În primul rând,

critica este încadrată greșit de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece acest motiv de recurs presupune existența

unor contradicții logice în cadrul motivării, prin reținerea unor considerente

care să se contrazică reciproc. Or, ceea ce susține recurenta este faptul că

nulitatea actului principal atrage și nulitatea actului accesoriu, ceea ce ar

constitui o aplicare greșită a principiilor efectelor nulității actului

juridic, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În al doilea rând, o

astfel de critică este nefondată, deoarece recurenta face confuzie între actul

juridic, în sens de negotium iuris și înscrisul constatator al actului juridic,

în sens de instrumentum probationis. În primul sens, actul juridic este

manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică

de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, iar în cel

de-al doilea sens, actul desemnează înscrisul constatator al manifestării de

voință, adică suportul material care consemnează sau redă operațiunea juridică.

Nulitatea reținută de

instanța de apel are în vedere operațiunea juridică de vânzare-cumpărare în

sens de negotium, întrucât cu privire la acest act juridic instanța a reținut

că nu are aptitudinea de a produce transferul dreptului de proprietate,

deoarece autorul reclamantei nu a fost parte în contract, iar actul nu respectă

cerința de formă ad validitatem.

Nulitatea, așa cum

corect arată recurenta, afectează și anexa la contract, însă tot în sens de

negotium, consecința fiind aceea că nici contractul și nici anexa nu pot genera

efectul juridic specific vânzării, respectiv, transferul dreptului de

proprietate.

Însă, nulitatea

acestor acte juridice nu înlătură funcția lor probatorie, astfel încât, privite

ca instrumentum, înscrisurile pot fi folosite ca probe în dovedirea

prestațiilor efectuate în temeiul actelor juridice nule.

În speță, prestația

reținută de instanța de apel ca fiind dovedită prin înscrisul reprezentat de

tabelul anexă la contract este plata sumei de 54.636 lei către autorul

reclamantei, cu titlu de echivalent valoric al terenului în suprafață de 1.092,75

mp.

În ceea ce privește

critica recurentei, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că autorul său ar fi

încasat suma menționată, curtea de apel a reținut că tabelul anexă, în care

sunt consemnate plățile făcute de Primăria Glina, din suma pe care a primit-o

de la CN B. SA. în baza contractului din 1992, către proprietari (ale căror

titluri de proprietate nu fuseseră încă emise) conține semnătura olografă a

respectivului autor la rubrica „semnătura de primire”.

Recurenta nu a

contestat semnătura autorului său, în procedura verificării de scripte sau în

procedura falsului, situație în care nu se poate reține că autorul reclamantei

nu ar fi semnat respectivul înscris.

Susținerea

reclamantei, în sensul că tabelul respectiv ar fi contrazis de probele

administrate, precum și prezumțiile simple pe care recurenta le invocă pentru a

răsturna situația de fapt ce rezultă din înscrisul menționat, sub aspectul

dovedirii împrejurării că autorul său a încasat efectiv suma menționată în

tabelul anexă la contract, constituie aspecte ce vizează eventuala netemeinicie

a soluției pronunțate în apel.

Astfel, susțineri

potrivit cărora, dacă autorul reclamantei ar fi încasat suma de bani cu titlu

de despăgubiri în anul 1992, în mod cert ar fi operat și transferul dreptului

de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului, sau

că teoria CN B SA. ar fi absurdă, deoarece importanța obiectivului de interes

național nu ar fi permis ca despăgubirile să se acorde pe baza unui simplu

tabel și fără a se asigura transferul dreptului de proprietate, ori problema

modului în care primăria a justificat către CN B. SA. achitarea sumelor către

proprietarii expropriați, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la

schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel,

ceea ce nu se poate obține pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C.

proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea în fața

instanței de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de

nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În speță, recurenta este

nemulțumită de modul în care instanța a valorificat probatoriul administrat,

ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că

instanța de apel a interpretat greșit tabelul anexă la contract, acesta fiind

lovit de nulitate, conform principiului qoud nullum est, nullum producit

effectum.

Acest motiv de recurs

este impropriu invocat, deoarece, prin act juridic dedus judecății, în sensul art.

304 pct. 8 C. proc. civ., nu se poate înțelege o probă administrată în cauză,

ci numai actul juridic în sens de negotium.

Or, așa cum s-a

reținut anterior, instanța de apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției,

caracterul de instrumentum al actului, apreciind că acesta face dovada plății

despăgubirii către autorul reclamantei. Ca atare, critica invocată de recurentă

nu se circumscrie acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ci la greșita

interpretare și valorificare a probei cu înscrisul respectiv, ceea ce nu poate

constitui motiv de modificare sau casare a deciziei recurate.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art.  304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține

că instanța de apel a lăsat nesoluționată problema dedusă judecății, deoarece,

nefiind admisă acțiunea sub aspectul acordării despăgubirii, nu s-a produs nici

efectul subsecvent al transferului dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată

că această critică este în afara limitelor judecății, astfel cum au fost

determinate chiar de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, conform

principiului disponibilității. Prin acțiune s-a solicitat exclusiv acordarea de

despăgubiri pentru exproprierea în fapt a imobilului, nefiind formulat un petit

care să vizeze aspectul referitor la transferul dreptului de proprietate.

În apel, reclamanta a

arătat că interesul unei astfel de critici s-ar justifica prin aceea că terenul

ocupat de autostradă încă figurează înregistrat pe numele său în evidențele de

publicitate imobiliară și în evidențele fiscale. Or, acțiunea formulată de

reclamantă, limitată la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, nu

ar fi putut avea ca finalitate rezolvarea problemei legate de necesitatea

rectificării înscrierilor în cartea funciară și a evidențelor fiscale.

Constatând, pe baza

probatoriului administrat, că autorul reclamantei a beneficiat de o despăgubire

dreaptă și prealabilă, anterioară ocupării terenului de către stat prin efectuarea

lucrării de utilitate publică, singura soluție procedurală pe care o putea

pronunța instanța, raportat la obiectul învestirii, era aceea a respingerii

acțiunii, instanța neputând dispune alte măsuri cu privire la situația juridică

a terenului în litigiu, chiar dacă reclamanta ar justifica un interes în acest

sens.

Dispozițiile art. 5

din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocate de recurentă în finalul

memoriului de recurs, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece litigiul a

început anterior intrării în vigoare a aceste legi, fiind guvernat de C. proc.

civ. din 1865, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei

a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 162 din

data de 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu

minori și de familie

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2015.