ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

11 iunie 2009 sub nr. 24994/3/2009, reclamanții C.G. și C.G. au chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. S.A., în condițiile art. 21

și următoarele din Legea nr. 33/1994, solicitând instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța să dispună următoarele:

cuantumului despăgubirilor pentru suprafața de teren de 602 mp, situat în

extravilanul sat. Manolache, com. Glina, Jud.Ilfov, făcând parte din tarlaua,

întabulat în C.F. a com. Glina.

termenului de plata a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii

definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, dată de la care pârâta să

fie obligată la plata acestor despăgubiri.

de proces.

Prin încheierea de ședință din data de 14

octombrie 2010, (interlocutorie) Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția

de netimbrare a cererii, excepția necompetenței materiale și excepția

inadmisibilității acțiunii - fila 128 vol. I dosar.

Prin încheierea de ședință din data de 25

noiembrie 2010, Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei C.N.A.D.N.R.

Prin sentința civilă nr. 933 din 10 mai 2013,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.,

a admis cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanții C.G.

și C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. și a

stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru imobilul teren expropriat,

proprietatea reclamanților, situat în com. Glina, extravilan sat Manolache, în

suprafață de 602 mp, înscris în C.F. Glina, la suma de 24.646 euro, echivalent

în lei la data expertizei de 107.900 lei. Totodată, a fost obligat pârâtul

Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să achite reclamanților suma de 24.646 euro, în

echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei, în termen de 30 de zile de

la data rămânerii definitive a sentinței, precum și să achite reclamanților

suma de 4.900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii expertize.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul

reține în primul rând concluziile raportului de expertiză topografică efectuată

în cauză care au fost în sensul că terenul în litigiu (proprietatea

reclamanților potrivit contractului de vânzare cumpărare autentic din 05

februarie 2009 - fila 7 dosar) în suprafață de 602 mp înscris în C.F. com.

Glina, sat Manolache, este în întregime afectat de Autostrada A2 prin părțile

ei componente și anume parte carosabilă, taluz, șanț drenaj, zonă de protecție.

Așadar, față de aceste concluzii ale

expertului topograf, Tribunalul reține că imobilul teren al reclamanților a

fost afectat de lucrările de utilitate publică pentru construcția autostrăzii

A2, operând o expropriere faptică a acestuia, fără plata despăgubirilor în

favoarea proprietarilor expropriați, cu nerespectarea așadar a prevederilor

legale cuprinse în art. 4, 5 din Legea nr. 198/2004. Or, din această

perspectivă, cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor la care sunt

îndreptățiri este găsită de Tribunal ca întemeiată.

Au fost avute în vedere disp. art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994 și s-a constatat ca raportul de expertiză efectuat în

cauză, inclusiv prin răspunsul la obiecțiunile încuviințate, a avut în vedere

astfel de contracte de vânzare cumpărare pentru imobile similare, contracte

depuse la dosarul cauzei. De altfel, această ultimă valoare stabilită de

experți a fost cea mai mică calculată pentru acest teren, valorile stabilite

inițial (înaintea obiecțiunilor încuviințate de instanță) fiind de 136.700 lei

și 200.300 lei.

În baza art. 28 alin. (4) și art. 30 din

Legea nr. 33/1994, Tribunalul a obligat pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

să achite reclamanților suma de 24.646 euro, în echivalent în lei la data

expertizei de 107.900 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii

definitive a prezentei sentințe.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

reținând culpa procesuală a pârâtului, Tribunalul a obligat pe pârât să achite

reclamanților suma de 4.900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii

expertize.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat

prezentul apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA,

dezvoltând următoarele critici:

Se reiterează excepția netimbrării cererii de

chemare în judecată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată

și a lipsei calității procesuale pasive și a puterii de lucru judecat.

Deși instanța de judecată a stabilit că

lucrarea de expertiză trebuie realizată în deplin acord cu prevederile art. 26

din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia "la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se

vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului ele expertiză" și

în pofida faptului că pârâtul a depus la dosarul cauzei contracte autentice de

vânzare-cumpărare care răspund rigorii textului legal menționat anterior,

înscrisuri care le-au fost comunicate de către primăria Glina, în final

instanța a ales să dea preferință raportului de expertiză întocmit cu

încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/ 1994.

În primul rând, se învederează faptul că

instanța de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză

topografică realizat de expertul N.S., potrivit cărora suprafața reală afectată

din proprietatea reclamanților este de doar 374 mp. Astfel prin răspunsul la

obiecțiuni depus pentru termenul din data de 27 octombrie 201 1, expertul a

comunicat primei instanțe: „în schița Anexa l este identificată zona de

protecție a Autostrăzii A2. Aceasta este definită de conturul 2-3-7-6-5, și

este în suprafață de 228 mp".

Concluzionând, instanța de fond a înțeles să

acorde despăgubiri pentru întregul teren de 602 mp cu toate că a recunoscut că

această suprafață cuprinde și zona de protecție (228 mp ce rămân în

proprietatea părților reclamante).

Trebuie, de asemenea, observat faptul că

imobilele tranzacționate prin contractele de vânzare-cumpărare utilizate de

către experți la efectuarea „refacerii raportului de expertiză" privesc

imobile situate în tarla spre deosebire de terenul supus evaluării care face

parte din tarla.

Se arată că valoarea propusă de către experți

de 41 euro/mp este în totală disonanță atât cu valorile consemnate în

contractele autentice depuse la dosar de subscrisa și cu valorile reflectate de

Ghidurile notarilor publici.

Soluționând apelul declarat, în raport

de criticile dezvoltate, Curtea a constatat următoarele:

Criticile referitoare la soluția data de

tribunal asupra excepției netimbrării, nu subzistă, neexistând temeiuri

pentru admiterea acestei excepții atâta timp cât instanța de fond nu

a pus în vedere reclamanților un timbraj pe care aceștia sa nu îl

satisfacă.

Curtea a respins și criticile referitoare la

necompetența primei instanțe în soluționarea cererii, apreciind că

litigiul este supus prevederilor Legii nr. 33/1994, în raport de obiectul

acțiunii și temeiul de drept invocat de reclamanți, astfel că

instanța competentă material și teritorial în primă instanță era Tribunalul

București.

Curtea a constatat corectă și soluția

tribunalului de respingere a excepției inadmisibilității invocată de

apelanta pârâta.

În cauză, având în vedere faptul că suprafața

de teren este afectată în prezent de autostrada A2 și, parțial, de zona de

protecție (pentru suprafața de 228 mp conform raportului de expertiză

cu supliment întocmit de expertul N.S. - fila 158 dosar fond), ne aflăm în mod

indubitabil în prezența unei exproprieri pentru scop de interes public.

Curtea a respins și susținerile

referitoare la lipsa calității procesuale pasive, în realitate pârât în cauza

este Statul Român, C.N.A.D.R. asigurând doar reprezentarea pârâtului, iar în ce

privește dreptul de reprezentare, Curtea a apreciat că, odată ce se aplică

pricinii regimul juridic specific cererilor în expropriere, reprezentarea este

asigurată prin C.N.A.D.N.R.

Curtea a respins argumentele aduse de apelant

pârât cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței nr. 521 din 09 aprilie

2010 pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, acea

pricina neavând același obiect cu cererea prezentă.

Soluționând pe fond cauza, Curtea a constatat

că, raportat la declarațiile părților făcute în mod expres în fața sa

la termenul de azi exproprierea, preluarea terenului de către stat, s-a făcut

în anul 2001, când terenul a fost ocupat.

Nu s-a stabilit cu exactitate data efectivă a

ocupării terenului pentru construcția autostrăzii, dar în mod cert aceasta

a avut loc în jurul anului 2001 și, în mod indubitabil, anterior cumpărării de către

reclamanții din prezenta cauza C.G. și C.G. a terenului în discuție,

prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 04 februarie 2009 (filele

5-8 dosar fond).

Astfel, este cert în orice caz că preluarea terenului

de către stat și chiar construcția autostrăzii pe acea porțiune fuseseră

făcute anterior cumpărării de către reclamanți.

Din raportul de expertiză întocmit de

expertul N.S. cu răspuns la obiectiuni - filele 153 și 158 dosar fond vol. 1 a

rezultat că din suprafața totală obiect al cauzei de 602 mp, o parte este

ocupată efectiv de carosabil, rigola și taluz, iar o altă parte de 228 mp este

afectată de zona de protecție.

Curtea a tratat diferit situația acestor

două componente, având în vedere diferența de regim juridic a acestora.

Dreptul la despăgubiri nu poate reveni decât

proprietarului care și-a pierdut proprietatea prin aceasta modalitate de

preluare de către stat, despăgubirile reprezentând echivalentul valoric al

proprietății astfel pierdute.

În consecință, titularul dreptului de creanță

în discuție, având ca obiect despăgubirile, nu poate fi decât proprietarul

la data exproprierii, din patrimoniul căruia a fost expropriat imobilul.

Pe de altă parte, din perspectiva contractului

de vânzare cumpărare încheiat în anul 2009 de reclamanți, prin care au cumpărat

terenul în discuție, Curtea a constatat, verificând clauzele acestui contracți

de vânzare cumpărare, că acest contract a avut ca obiect strict dreptul de

proprietate, iar nu și acest drept de creanță, drept cu conținut și existența

juridică total distincta, deci reclamanții nu au dobândit prin acesta dreptul

de creanță având ca obiect despăgubirile.

Curtea a constatat că toate considerațiile

dezvoltate de reclamanți referitor la caracterul abuziv, nelegal al operațiunilor

de preluare sunt total nerelevante din perspectiva dreptului lor la despăgubiri,

vizând însuși dreptul foștilor proprietari de la momentul preluării,

autorii reclamanților, iar nu dreptul reclamanților înșiși.

Astfel, indiferent de modalitatea în care a

avut loc preluarea terenului, anume fără respectarea formalităților legale

de expropriere, este cert că acesta a fost preluat și că pe acest teren a fost construită

o autostradă, drum public așadar, aceasta fiind situația terenului la

momentul la care reclamanții au decis totuși să cumpere un asemenea

teren.

Așadar, dreptul de proprietate al

particularului asupra terenului s-a pierdut în mod inevitabil la momentul dobândirii

de către acesta a regimului juridic de domeniu public al statului, anume la

momentul edificării autostrăzii pe aceasta porțiune de teren, iar acest

drept de proprietate nu a mai putut supraviețui în patrimoniul persoanei

particulare și trebuie considerat în mod inevitabil transferat în patrimoniul

Statului.

Așadar, în mod inevitabil dreptul de

proprietate s-a transferat în patrimoniul Statului anterior cumpărării de către

reclamanți a terenului, cu consecințe atât în ceea ce privește

valabilitatea obiectului acestui contract (pentru ca reclamanții practic

au cumpărat, în cunoștință de cauză - față de evidența existenței autostrăzii,

o bucată dintr-un asemenea drum public), dar, în mod esențial în cauză, cu

consecințe în ce privește dreptul de despăgubiri pentru lipsirea de

proprietate, care se cuvine celui care a fost astfel expropriat, deci autorilor

reclamanților, proprietari la momentul transferul dreptului de proprietate

către stat și din patrimoniul cărora s-a preluat acest drept.

Pentru aceste motive, Curtea a constatat că reclamanții

nu sunt titularii acestui drept la despăgubiri pretins în cauza prezentă pentru

suprafața de teren ocupată efectiv de carosabil, rigola și taluz, de 374 mp,

și s-a impus ca cererea lor să fie respinsă, ca atare.

În ce privește terenul afectat de zona

de protecție, de 228 mp, conform raportului de expertiza, Curtea a reținut

următoarele considerente:

În privința regimului juridic al acestor

terenuri, se reglementează în art. 16 alin. (2) și, respectiv, în art. 17 alin.

(2) din O.G. nr. 43/1997 că ”Realizarea de culturi agricole sau forestiere pe

zonele de siguranță este interzisă” și ca ”Zonele de protecție rămân în

gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în

proprietate, cu obligația că acestea, prin activitatea lor, să nu aducă

prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin (…)”.

Așadar, în condițiile acestor texte

legale terenurile afectate de zona de protecție și de siguranță rămân

în proprietatea persoanelor care le dețineau, nu sunt considerate

incorporate în drumul public și, deci, sunt susceptibile de a face obiectul

proprietății unui particular.

De aceea contractul de vânzare cumpărare prin

care reclamanții au cumpărat acest teren a putut transmite către aceștia

dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe adiacente autostrăzii.

Pe de altă parte, această suprafață de

teren de 228 mp aflată în imediata apropiere a carosabilului autostrăzii este

afectată de anumite restricții legale, care sunt prin ele însele de natură

să pună în discuție existența unui prejudiciu, așa cum rezultă din

redactarea textelor legale menționate, terenul afectat de zona de siguranță

neputând nici măcar a fi supus unor culturi agricole, în mod evident nici să

fie construit, după cum și terenul afectat de zona de protecție este supus

unor restricții de folosire (în acest cadru și art. 47 alin. (1)

1

din O.G. nr. 47/1997 prevede anumite restricții de construire pentru

terenurile adiacente autostrăzilor).

Pe de altă parte, Curtea a considerat că nici

pentru această suprafață de teren reclamanții nu pot invoca

producerea în patrimoniul lor a unui prejudiciu prin preluarea terenului de către

stat (de fapt doar a suprafeței afectată de carosabil, rigola și taluz) și

prin construirea autostrăzii.

Pentru a putea invoca un prejudiciu rezultat

din această expropriere de facto trebuie să se stabilească faptul că prin

faptul exproprierii s-a creat o micșorare, o afectare a conținutului

dreptului deținut anterior, deci că anterior exproprierii dreptul deținut

avea un anumit conținut și corespunzător o anumită valoare, iar ulterior

exproprierii și în legătură de cauzalitate cu aceasta, conținutul

dreptului și valoarea lui au fost diminuate, prerogativele sale au fost

alterate, limitate.

Pentru aceste motive, în baza art. 296 C.

proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin

SC C.N.A.D.N.R. SA, ca schimba în parte sentința apelată, astfel: a respins

cererea reclamanților, ca neîntemeiată și a respins cererea reclamanților

privind cheltuielile de judecată în fața instanței de fond, aceasta având în

vedere culpa procesuala a acestora și dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. A fost

păstrată sentința cu privire la respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive.

Împotriva Deciziei nr. 518/A din 9 decembrie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs

reclamanții C.G. și C.G. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a

hotărârii recurate.

S-a invocat, în primul rând, incidența

cazului de modificare reglementat de art. 304, pct. 6, C. proc. civ. - instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut, arătându-se că Decizia civilă nr. 518/A din

09 decembrie 2014 a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității, care

guvernează procesul civil, fiind depășite în mod evident limitele cererii de

apel.

Din considerentele Deciziei civile nr. 518/A

din 09 decembrie 2014, cu precădere pag. 13-16), rezultă că instanța de apel a

respins toate motivele de apel formulate de apelantul - pârât, dar în loc să

respingă apelul și să mențină sentința pronunțată pe fondul cauzei, instanța de

apel a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

respins cererea reclamanților ca neîntemeiată.

Se precizează că s-a ajuns la această soluție

prin adăugarea de către instanța de apel a unui nou motiv de apel, fapt ce

încalcă principiul disponibilității, fiind încălcate limitelor apelului din

oficiu de către instanță interdicție reglementată în mod expres de art. 295, alin.

( 1 ), C. proc. civ.

Astfel, instanța a admis apelul formulat de SC

C.N.A.D.N.R. SA sub motivarea că exproprierea de facto a terenului a avut loc

în anul 2001, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 05

februarie 2009, prin care reclamanții au cumpărat acest teren de la I.Z.

Un alt motiv vizează incidența cazului de

nelegalitate reglementat de art. 304. pct. 9. C. proc. civ. - hotărârea

pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, decizia

instanței de apel fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 977, art. 970. alin.

(2) și art. 978 din vechiul C. civ.

Așa cum s-a reținut și în decizie, reclamanții

au arătat instanței de apel că au plătit un preț de 32 de euro/mp pentru

terenul în discuție și că au cumpărat întreaga parcelă de teren. Prin urmare,

achitând un preț real pe mp este evident că intenția internă a părților a fost

inclusiv aceea de a dobândi dreptul de creanță având ca obiect despăgubirile

aferente exproprierii.

Dat fiind că despăgubirile aferente

exproprierii constituie un accesoriu, o urmare a afectării dreptului de

proprietate dobândit, este evident că sunt perfect îndreptățiți să solicite

aceste despăgubiri.

La momentul încheierii acestui contract de

vânzare-cumpărare, în mod cert, dreptul de proprietate asupra terenului era în

patrimoniul vânzătoarei. Aceasta întrucât despăgubirile aferente exproprierii

nu au fost achitate, evident că nici transferul dreptului de proprietate din

patrimoniul doamnei I.Z. în patrimoniul expropriatorului nu a operat.

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare

a fost valabil încheiat, fiind îndeplinite toate condițiile de valabilitate.

Chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare

nu s-a stipulat în mod expres că se transmite și dreptul de creanță asupra

despăgubirilor, atât timp cât ei nu au achitat un preț pentru acest teren fiind

cunoscut faptul că era ocupat de autostrada A2, este evident că au intenționat

să dobândească inclusiv dreptul de a solicita aceste despăgubiri.

Se mai susține că instanța de apel nu a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05

februarie 2009;

În considerentele deciziei pronunțate,

instanța de apel arată că "în mod inevitabil dreptul de proprietate s-a

transferat în patrimoniul Statului anterior cumpărării de către reclamanți a

terenului, cu consecințe atât în ceea ce privește valabilitatea obiectului

acestui contract."

Ori instanța nu poate să decidă lipsirea de

efecte a unui act sau anumite consecințe care intervin asupra actului fără a

constata nulitatea lui.

În plus, instanța constată un transfer de

proprietate care nu a avut loc niciodată, fiind cert că acele despăgubiri nu au

fost niciodată achitate.

Un alt aspect de nelegalitate al deciziei

pronunțate de instanța de apel constă în faptul că prin această decizie se

constată că terenul proprietatea lor a devenit domeniu public, cu toate că

instanța nu a fost învestită cu un astfel de motiv de apel.

Acest raționament la care a ajuns instanța de

apel încalcă în mod vădit absolut toate dispozițiile legale în materie de

proprietate, respectiv în materie de expropriere, începând cu Constituția

României, C. civ., legile în materie de expropriere, Legea nr. 213/1998 etc.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel a

consfințit o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului expropriatorului.

Refuzând să interpreteze contractul de

vânzare-cumpărare în conformitate cu dispozițiile Codului civil anterior

menționate, dar preferând să facă anumite constatări fără a fi fost învestită

și fără a avea probe la dosar, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin

care a consfințit că bunul expropriat aparține domeniului public și că nu au

dreptul la despăgubiri.

Aceste despăgubiri nu au fost instituite de

legiuitor cu titlu de prejudiciu, în sensul dat de textele de lege care

reglementează răspunderea civilă delictuală. Ele nu constituie un prejudiciu

adus titularului dreptului de proprietate afectat de expropriere, ci un preț al

bunului expropriat.

Deși inițial instanța a constatat că această

procedură de expropriere a fost efectuată cu încălcarea legii de către stat,

ulterior instanța a ajuns la concluzia că bunul a devenit domeniu public si că reclamanții

nu sunt îndreptățiți să solicite aceste despăgubiri.

Analizând recursul declarat prin prisma

dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru

considerentele ce succed:

Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii

au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale. De asemenea, judecătorii pot din oficiu să pună în discuția părților

necesitatea administrării altor probe pe care le pot ordona.

În cauza dedusă judecății instanța nu a

verificat și nu a stabilit în mod clar regimul juridic al terenului ce a fost

expropriat, neanalizând cele două categorii de zone aferente autostrăzii „zona

de protecție” și „zona de siguranță”, nu a stabilit situația de fapt privind

plata sau încasarea despăgubirilor aferente.

Conform dispozițiilor art. 2 (3) din O.G. nr.

43/1997 privind regimul drumurilor fac parte din drum ampriza si zonele de

siguranța, podurile, podețele, viaductele, pasajele denivelate,

zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile, construcțiile de apărare și

consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare,

oprire și staționare, bretelele de acces, indicatoarele de semnalizare rutiera

și alte dotări pentru siguranța circulației, spațiile de serviciu sau

control, spatiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecții,

spatiile cuprinse între autostrada și/sau drum si bretelele, mai puțin zonele

de protecție. Alin. (4) al acelui articol prevede „ca făcând parte din drum

clădirile de serviciu și orice alte construcții, amenajări sau

instalații destinate apărării sau exploatării drumurilor, inclusiv

terenurile necesare aferente”.

Prevederile art. 2 (5) din O.G. nr. 43/1997

reglementează în mod expres că suprafețele de teren situate de o parte și de

cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranță fac parte din elementele

infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului

public al statului.

Coroborând aceste prevederi, terenurile ce se

circumscriu noțiunii de „zonă de siguranță”, constituie un element al

infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului

public al statului.

Or, instanța de apel nu a lămurit situația

juridică a suprafețelor de teren ce constituie „zona de protecție” și „zona de

siguranță” reținând că aceste două zone (cu situații juridice distincte) au

același regim juridic. Or, din interpretarea dispozițiilor legale incidente

rezultă că cele două categorii de terenuri, „zona de protecție” și „zona de

siguranță” sunt distincte, atât în ceea ce privește domeniul lor de

reglementare, cât și regimul lor juridic, cu consecințe asupra îndreptățirii reclamanților

la despăgubiri urmare a exproprierii.

Instanța de apel în mod eronat a reținut că

în ceea ce privește regimul juridic al terenurilor ce constituie „zona de

protecție” și „zona de siguranță”, acestea rămân în proprietatea persoanelor

care le dețineau, nu sunt încorporate în drumul public și deci, nu sunt susceptibile

de a face obiectul proprietății vreunui particular. De asemenea, a concluzionat

că pentru aceste terenuri reclamanții pot fi considerați proprietari și sunt

supuși unor restricții de utilitate a terenului dobândit.

Dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997

reglementează zonele de siguranță și sunt definite ca fiind suprafețele

distincte de teren situate de o parte și de cealaltă a amprizei drumului,

exclusiv semnalizării rutiere, plantației rutiere sau a altor scopuri legate de

întreținerea și exploatarea drumului, siguranței circulației sau protecției

proprietăților situate în vecinătatea drumului.

Din zonele de siguranță fac parte și

suprafața de teren destinată asigurării vizibilității în curbe și intersecții,

precum și suprafețele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului și

altele.

În conformitate cu dispozițiile art. 17 din

aceeași ordonanță zonele de protecție sunt suprafețe de teren situate de o

parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării

viitoare a drumului.

Aceste zone de protecție sunt cuprinse între

marginile exterioare ale zonelor de siguranță și marginile zonei drumului

delimitată conform tabelului din anexa nr. 1 la O.G. nr. 43/1997.

Se impune astfel ca instanța să procedeze la

analiza situației juridice a terenurilor aferente zonei de protecție și zonei

de siguranță.

După analiza regimului juridic distinct al

celor două categorii de terenuri, instanța va avea în vedere că pentru suprafața

de teren ce constituie „zona de protecție” nu se justifică îndreptățirea la

despăgubiri (neoperând exproprierea), dat fiind regimul juridic aplicabil

acestei categorii reglementate de dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997.

Zonele de protecție nu fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor

și drumurilor naționale aparținând domeniului public al statului, aceste

elemente fiind individualizate limitativ.

Pe de altă parte, instanța de rejudecare are

obligația de a verifica dacă pentru suprafețele de teren pentru care

exproprierea a operat și care urmează a fi identificate, s-au încasat

despăgubiri, fiind astfel justificate susținerile recurenților-reclamanți sub

aspectul lipsei dovezii încasării despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Instanței de rejudecare îi revine obligația

de a verifica în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe baza

înscrisurilor depuse la dosar dacă s-au încasat despăgubiri, cine le-a primit,

și care este suprafața de teren concretă pentru care au fost încasate aceste

despăgubiri.

După administrarea acestor probatorii prin

care se va identifica în mod real suprafața de teren pentru care a operat

exproprierea faptică, terenul afectat de lucrările de utilitate publică pentru

construcția autostrăzii A2 (inclusiv pentru „zona de siguranță”) se va putea

constata existența exproprierii cu respectarea sau nerespectarea prevederilor

legale exprese ale art. 4 și 5 din Legea nr. 198/2004, în funcție de

încasarea sau neîncasarea despăgubirilor cuvenite.

Cu ocazia rejudecării, vor fi analizate și

criticile reclamanților recurenți privind interpretarea contractului de

vânzare-cumpărare ce vizează terenul dobândit de la vânzător și pentru care a

operat exproprierea. După stabilirea situației juridice a terenului respectiv

se va putea face aplicarea prevederilor legale incidente și anume art. 26 din

Legea nr. 33/1994 în ceea ce îi privește pe reclamanții - succesori cu titlu

particular (în situația în care nu s-au încasat despăgubiri).

Și aceasta deoarece prin contractul de

vânzare-cumpărare din 2009 reclamanții au dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului (privit în individualitatea sa - ut singuli - ei având

calitatea de succesori cu titlu particular).

Pentru aceste considerente se va admite

recursul, în baza art. 314 C. proc. civ., se va casa decizia recurată și se va

trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții C.G.

și C.G. împotriva Deciziei nr. 518/A din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24

aprilie 2015.