ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 iunie 2009 sub nr. 24994/3/2009, reclamanții C.G. și C.G. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. S.A., în condițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 33/1994, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună următoarele: 1. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru suprafața de teren de 602 mp, situat în extravilanul sat. Manolache, com. Glina, Jud.Ilfov, făcând parte din tarlaua, întabulat în C.F. a com. Glina. 2. Stabilirea termenului de plata a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, dată de la care pârâta să fie obligată la plata acestor despăgubiri.

3. plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Prin încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2010, (interlocutorie) Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția de netimbrare a cererii, excepția necompetenței materiale și excepția inadmisibilității acțiunii - fila 128 vol. I dosar. Prin încheierea de ședință din data de 25 noiembrie 2010, Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.A.D.N.R. Prin sentința civilă nr. 933 din 10 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., a admis cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanții C.G.

și C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. și a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru imobilul teren expropriat, proprietatea reclamanților, situat în com. Glina, extravilan sat Manolache, în suprafață de 602 mp, înscris în C.F. Glina, la suma de 24.646 euro, echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei. Totodată, a fost obligat pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să achite reclamanților suma de 24.646 euro, în echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței, precum și să achite reclamanților suma de 4.900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii expertize.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul reține în primul rând concluziile raportului de expertiză topografică efectuată în cauză care au fost în sensul că terenul în litigiu (proprietatea reclamanților potrivit contractului de vânzare cumpărare autentic din 05 februarie 2009 - fila 7 dosar) în suprafață de 602 mp înscris în C.F. com. Glina, sat Manolache, este în întregime afectat de Autostrada A2 prin părțile ei componente și anume parte carosabilă, taluz, șanț drenaj, zonă de protecție. Așadar, față de aceste concluzii ale expertului topograf, Tribunalul reține că imobilul teren al reclamanților a fost afectat de lucrările de utilitate publică pentru construcția autostrăzii A2, operând o expropriere faptică a acestuia, fără plata despăgubirilor în favoarea proprietarilor expropriați, cu nerespectarea așadar a prevederilor legale cuprinse în art. 4, 5 din Legea nr. 198/2004.

Or, din această perspectivă, cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor la care sunt îndreptățiri este găsită de Tribunal ca întemeiată. Au fost avute în vedere disp. art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și s-a constatat ca raportul de expertiză efectuat în cauză, inclusiv prin răspunsul la obiecțiunile încuviințate, a avut în vedere astfel de contracte de vânzare cumpărare pentru imobile similare, contracte depuse la dosarul cauzei. De altfel, această ultimă valoare stabilită de experți a fost cea mai mică calculată pentru acest teren, valorile stabilite inițial (înaintea obiecțiunilor încuviințate de instanță) fiind de 136.700 lei și 200.300 lei. În baza art. 28 alin. (4) și art. 30 din Legea nr. 33/1994, Tribunalul a obligat pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

să achite reclamanților suma de 24.646 euro, în echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, Tribunalul a obligat pe pârât să achite reclamanților suma de 4.900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii expertize. Împotriva sentinței tribunalului a declarat prezentul apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, dezvoltând următoarele critici: Se reiterează excepția netimbrării cererii de chemare în judecată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a lipsei calității procesuale pasive și a puterii de lucru judecat.

Deși instanța de judecată a stabilit că lucrarea de expertiză trebuie realizată în deplin acord cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului ele expertiză" și în pofida faptului că pârâtul a depus la dosarul cauzei contracte autentice de vânzare-cumpărare care răspund rigorii textului legal menționat anterior, înscrisuri care le-au fost comunicate de către primăria Glina, în final instanța a ales să dea preferință raportului de expertiză întocmit cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/ 1994. În primul rând, se învederează faptul că instanța de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză topografică realizat de expertul N.S., potrivit cărora suprafața reală afectată din proprietatea reclamanților este de doar 374 mp.

Astfel prin răspunsul la obiecțiuni depus pentru termenul din data de 27 octombrie 201 1, expertul a comunicat primei instanțe: „în schița Anexa l este identificată zona de protecție a Autostrăzii A2. Aceasta este definită de conturul 2-3-7-6-5, și este în suprafață de 228 mp". Concluzionând, instanța de fond a înțeles să acorde despăgubiri pentru întregul teren de 602 mp cu toate că a recunoscut că această suprafață cuprinde și zona de protecție (228 mp ce rămân în proprietatea părților reclamante). Trebuie, de asemenea, observat faptul că imobilele tranzacționate prin contractele de vânzare-cumpărare utilizate de către experți la efectuarea „refacerii raportului de expertiză" privesc imobile situate în tarla spre deosebire de terenul supus evaluării care face parte din tarla.

Se arată că valoarea propusă de către experți de 41 euro/mp este în totală disonanță atât cu valorile consemnate în contractele autentice depuse la dosar de subscrisa și cu valorile reflectate de Ghidurile notarilor publici. Soluționând apelul declarat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea a constatat următoarele: Criticile referitoare la soluția data de tribunal asupra excepției netimbrării, nu subzistă, neexistând temeiuri pentru admiterea acestei excepții atâta timp cât instanța de fond nu a pus în vedere reclamanților un timbraj pe care aceștia sa nu îl satisfacă. Curtea a respins și criticile referitoare la necompetența primei instanțe în soluționarea cererii, apreciind că litigiul este supus prevederilor Legii nr. 33/1994, în raport de obiectul acțiunii și temeiul de drept invocat de reclamanți, astfel că instanța competentă material și teritorial în primă instanță era Tribunalul București.

Curtea a constatat corectă și soluția tribunalului de respingere a excepției inadmisibilității invocată de apelanta pârâta. În cauză, având în vedere faptul că suprafața de teren este afectată în prezent de autostrada A2 și, parțial, de zona de protecție (pentru suprafața de 228 mp conform raportului de expertiză cu supliment întocmit de expertul N.S. - fila 158 dosar fond), ne aflăm în mod indubitabil în prezența unei exproprieri pentru scop de interes public. Curtea a respins și susținerile referitoare la lipsa calității procesuale pasive, în realitate pârât în cauza este Statul Român, C.N.A.D.R. asigurând doar reprezentarea pârâtului, iar în ce privește dreptul de reprezentare, Curtea a apreciat că, odată ce se aplică pricinii regimul juridic specific cererilor în expropriere, reprezentarea este asigurată prin C.N.A.D.N.R.

Curtea a respins argumentele aduse de apelant pârât cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței nr. 521 din 09 aprilie 2010 pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, acea pricina neavând același obiect cu cererea prezentă. Soluționând pe fond cauza, Curtea a constatat că, raportat la declarațiile părților făcute în mod expres în fața sa la termenul de azi exproprierea, preluarea terenului de către stat, s-a făcut în anul 2001, când terenul a fost ocupat. Nu s-a stabilit cu exactitate data efectivă a ocupării terenului pentru construcția autostrăzii, dar în mod cert aceasta a avut loc în jurul anului 2001 și, în mod indubitabil, anterior cumpărării de către reclamanții din prezenta cauza C.G.

și C.G. a terenului în discuție, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 04 februarie 2009 (filele 5-8 dosar fond). Astfel, este cert în orice caz că preluarea terenului de către stat și chiar construcția autostrăzii pe acea porțiune fuseseră făcute anterior cumpărării de către reclamanți. Din raportul de expertiză întocmit de expertul N.S. cu răspuns la obiectiuni - filele 153 și 158 dosar fond vol. 1 a rezultat că din suprafața totală obiect al cauzei de 602 mp, o parte este ocupată efectiv de carosabil, rigola și taluz, iar o altă parte de 228 mp este afectată de zona de protecție. Curtea a tratat diferit situația acestor două componente, având în vedere diferența de regim juridic a acestora.

Dreptul la despăgubiri nu poate reveni decât proprietarului care și-a pierdut proprietatea prin aceasta modalitate de preluare de către stat, despăgubirile reprezentând echivalentul valoric al proprietății astfel pierdute. În consecință, titularul dreptului de creanță în discuție, având ca obiect despăgubirile, nu poate fi decât proprietarul la data exproprierii, din patrimoniul căruia a fost expropriat imobilul. Pe de altă parte, din perspectiva contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 2009 de reclamanți, prin care au cumpărat terenul în discuție, Curtea a constatat, verificând clauzele acestui contracți de vânzare cumpărare, că acest contract a avut ca obiect strict dreptul de proprietate, iar nu și acest drept de creanță, drept cu conținut și existența juridică total distincta, deci reclamanții nu au dobândit prin acesta dreptul de creanță având ca obiect despăgubirile.

Curtea a constatat că toate considerațiile dezvoltate de reclamanți referitor la caracterul abuziv, nelegal al operațiunilor de preluare sunt total nerelevante din perspectiva dreptului lor la despăgubiri, vizând însuși dreptul foștilor proprietari de la momentul preluării, autorii reclamanților, iar nu dreptul reclamanților înșiși. Astfel, indiferent de modalitatea în care a avut loc preluarea terenului, anume fără respectarea formalităților legale de expropriere, este cert că acesta a fost preluat și că pe acest teren a fost construită o autostradă, drum public așadar, aceasta fiind situația terenului la momentul la care reclamanții au decis totuși să cumpere un asemenea teren.

Așadar, dreptul de proprietate al particularului asupra terenului s-a pierdut în mod inevitabil la momentul dobândirii de către acesta a regimului juridic de domeniu public al statului, anume la momentul edificării autostrăzii pe aceasta porțiune de teren, iar acest drept de proprietate nu a mai putut supraviețui în patrimoniul persoanei particulare și trebuie considerat în mod inevitabil transferat în patrimoniul Statului.

Așadar, în mod inevitabil dreptul de proprietate s-a transferat în patrimoniul Statului anterior cumpărării de către reclamanți a terenului, cu consecințe atât în ceea ce privește valabilitatea obiectului acestui contract (pentru ca reclamanții practic au cumpărat, în cunoștință de cauză - față de evidența existenței autostrăzii, o bucată dintr-un asemenea drum public), dar, în mod esențial în cauză, cu consecințe în ce privește dreptul de despăgubiri pentru lipsirea de proprietate, care se cuvine celui care a fost astfel expropriat, deci autorilor reclamanților, proprietari la momentul transferul dreptului de proprietate către stat și din patrimoniul cărora s-a preluat acest drept. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că reclamanții nu sunt titularii acestui drept la despăgubiri pretins în cauza prezentă pentru suprafața de teren ocupată efectiv de carosabil, rigola și taluz, de 374 mp, și s-a impus ca cererea lor să fie respinsă, ca atare.

În ce privește terenul afectat de zona de protecție, de 228 mp, conform raportului de expertiza, Curtea a reținut următoarele considerente: În privința regimului juridic al acestor terenuri, se reglementează în art. 16 alin. (2) și, respectiv, în art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 că ”Realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranță este interzisă” și ca ”Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația că acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin (…)”. Așadar, în condițiile acestor texte legale terenurile afectate de zona de protecție și de siguranță rămân în proprietatea persoanelor care le dețineau, nu sunt considerate incorporate în drumul public și, deci, sunt susceptibile de a face obiectul proprietății unui particular.

De aceea contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanții au cumpărat acest teren a putut transmite către aceștia dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe adiacente autostrăzii. Pe de altă parte, această suprafață de teren de 228 mp aflată în imediata apropiere a carosabilului autostrăzii este afectată de anumite restricții legale, care sunt prin ele însele de natură să pună în discuție existența unui prejudiciu, așa cum rezultă din redactarea textelor legale menționate, terenul afectat de zona de siguranță neputând nici măcar a fi supus unor culturi agricole, în mod evident nici să fie construit, după cum și terenul afectat de zona de protecție este supus unor restricții de folosire (în acest cadru și art. 47 alin. (1) 1 din O.G.

nr. 47/1997 prevede anumite restricții de construire pentru terenurile adiacente autostrăzilor). Pe de altă parte, Curtea a considerat că nici pentru această suprafață de teren reclamanții nu pot invoca producerea în patrimoniul lor a unui prejudiciu prin preluarea terenului de către stat (de fapt doar a suprafeței afectată de carosabil, rigola și taluz) și prin construirea autostrăzii. Pentru a putea invoca un prejudiciu rezultat din această expropriere de facto trebuie să se stabilească faptul că prin faptul exproprierii s-a creat o micșorare, o afectare a conținutului dreptului deținut anterior, deci că anterior exproprierii dreptul deținut avea un anumit conținut și corespunzător o anumită valoare, iar ulterior exproprierii și în legătură de cauzalitate cu aceasta, conținutul dreptului și valoarea lui au fost diminuate, prerogativele sale au fost alterate, limitate.

Pentru aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, ca schimba în parte sentința apelată, astfel: a respins cererea reclamanților, ca neîntemeiată și a respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată în fața instanței de fond, aceasta având în vedere culpa procesuala a acestora și dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. A fost păstrată sentința cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive. Împotriva Deciziei nr. 518/A din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții C.G. și C.G. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

S-a invocat, în primul rând, incidența cazului de modificare reglementat de art. 304, pct. 6, C. proc. civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, arătându-se că Decizia civilă nr. 518/A din 09 decembrie 2014 a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, fiind depășite în mod evident limitele cererii de apel. Din considerentele Deciziei civile nr. 518/A din 09 decembrie 2014, cu precădere pag. 13-16), rezultă că instanța de apel a respins toate motivele de apel formulate de apelantul - pârât, dar în loc să respingă apelul și să mențină sentința pronunțată pe fondul cauzei, instanța de apel a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată.

Se precizează că s-a ajuns la această soluție prin adăugarea de către instanța de apel a unui nou motiv de apel, fapt ce încalcă principiul disponibilității, fiind încălcate limitelor apelului din oficiu de către instanță interdicție reglementată în mod expres de art. 295, alin. ( 1 ), C. proc. civ. Astfel, instanța a admis apelul formulat de SC C.N.A.D.N.R. SA sub motivarea că exproprierea de facto a terenului a avut loc în anul 2001, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2009, prin care reclamanții au cumpărat acest teren de la I.Z. Un alt motiv vizează incidența cazului de nelegalitate reglementat de art. 304. pct. 9. C. proc. civ. - hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, decizia instanței de apel fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 977, art. 970. alin. (2) și art. 978 din vechiul C. civ.

Așa cum s-a reținut și în decizie, reclamanții au arătat instanței de apel că au plătit un preț de 32 de euro/mp pentru terenul în discuție și că au cumpărat întreaga parcelă de teren. Prin urmare, achitând un preț real pe mp este evident că intenția internă a părților a fost inclusiv aceea de a dobândi dreptul de creanță având ca obiect despăgubirile aferente exproprierii. Dat fiind că despăgubirile aferente exproprierii constituie un accesoriu, o urmare a afectării dreptului de proprietate dobândit, este evident că sunt perfect îndreptățiți să solicite aceste despăgubiri. La momentul încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare, în mod cert, dreptul de proprietate asupra terenului era în patrimoniul vânzătoarei.

Aceasta întrucât despăgubirile aferente exproprierii nu au fost achitate, evident că nici transferul dreptului de proprietate din patrimoniul doamnei I.Z. în patrimoniul expropriatorului nu a operat. Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat, fiind îndeplinite toate condițiile de valabilitate. Chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a stipulat în mod expres că se transmite și dreptul de creanță asupra despăgubirilor, atât timp cât ei nu au achitat un preț pentru acest teren fiind cunoscut faptul că era ocupat de autostrada A2, este evident că au intenționat să dobândească inclusiv dreptul de a solicita aceste despăgubiri.

Se mai susține că instanța de apel nu a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2009; În considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel arată că "în mod inevitabil dreptul de proprietate s-a transferat în patrimoniul Statului anterior cumpărării de către reclamanți a terenului, cu consecințe atât în ceea ce privește valabilitatea obiectului acestui contract." Ori instanța nu poate să decidă lipsirea de efecte a unui act sau anumite consecințe care intervin asupra actului fără a constata nulitatea lui. În plus, instanța constată un transfer de proprietate care nu a avut loc niciodată, fiind cert că acele despăgubiri nu au fost niciodată achitate.

Un alt aspect de nelegalitate al deciziei pronunțate de instanța de apel constă în faptul că prin această decizie se constată că terenul proprietatea lor a devenit domeniu public, cu toate că instanța nu a fost învestită cu un astfel de motiv de apel. Acest raționament la care a ajuns instanța de apel încalcă în mod vădit absolut toate dispozițiile legale în materie de proprietate, respectiv în materie de expropriere, începând cu Constituția României, C. civ., legile în materie de expropriere, Legea nr. 213/1998 etc. Prin decizia pronunțată, instanța de apel a consfințit o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului expropriatorului.

Refuzând să interpreteze contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu dispozițiile Codului civil anterior menționate, dar preferând să facă anumite constatări fără a fi fost învestită și fără a avea probe la dosar, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a consfințit că bunul expropriat aparține domeniului public și că nu au dreptul la despăgubiri. Aceste despăgubiri nu au fost instituite de legiuitor cu titlu de prejudiciu, în sensul dat de textele de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală. Ele nu constituie un prejudiciu adus titularului dreptului de proprietate afectat de expropriere, ci un preț al bunului expropriat. Deși inițial instanța a constatat că această procedură de expropriere a fost efectuată cu încălcarea legii de către stat, ulterior instanța a ajuns la concluzia că bunul a devenit domeniu public si că reclamanții nu sunt îndreptățiți să solicite aceste despăgubiri.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. De asemenea, judecătorii pot din oficiu să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe pe care le pot ordona. În cauza dedusă judecății instanța nu a verificat și nu a stabilit în mod clar regimul juridic al terenului ce a fost expropriat, neanalizând cele două categorii de zone aferente autostrăzii „zona de protecție” și „zona de siguranță”, nu a stabilit situația de fapt privind plata sau încasarea despăgubirilor aferente.

Conform dispozițiilor art. 2 (3) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor fac parte din drum ampriza si zonele de siguranța, podurile, podețele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile, construcțiile de apărare și consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare, oprire și staționare, bretelele de acces, indicatoarele de semnalizare rutiera și alte dotări pentru siguranța circulației, spațiile de serviciu sau control, spatiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecții, spatiile cuprinse între autostrada și/sau drum si bretelele, mai puțin zonele de protecție. Alin. (4) al acelui articol prevede „ca făcând parte din drum clădirile de serviciu și orice alte construcții, amenajări sau instalații destinate apărării sau exploatării drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente”.

Prevederile art. 2 (5) din O.G. nr. 43/1997 reglementează în mod expres că suprafețele de teren situate de o parte și de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranță fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului public al statului. Coroborând aceste prevederi, terenurile ce se circumscriu noțiunii de „zonă de siguranță”, constituie un element al infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului public al statului. Or, instanța de apel nu a lămurit situația juridică a suprafețelor de teren ce constituie „zona de protecție” și „zona de siguranță” reținând că aceste două zone (cu situații juridice distincte) au același regim juridic.

Or, din interpretarea dispozițiilor legale incidente rezultă că cele două categorii de terenuri, „zona de protecție” și „zona de siguranță” sunt distincte, atât în ceea ce privește domeniul lor de reglementare, cât și regimul lor juridic, cu consecințe asupra îndreptățirii reclamanților la despăgubiri urmare a exproprierii. Instanța de apel în mod eronat a reținut că în ceea ce privește regimul juridic al terenurilor ce constituie „zona de protecție” și „zona de siguranță”, acestea rămân în proprietatea persoanelor care le dețineau, nu sunt încorporate în drumul public și deci, nu sunt susceptibile de a face obiectul proprietății vreunui particular. De asemenea, a concluzionat că pentru aceste terenuri reclamanții pot fi considerați proprietari și sunt supuși unor restricții de utilitate a terenului dobândit.

Dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997 reglementează zonele de siguranță și sunt definite ca fiind suprafețele distincte de teren situate de o parte și de cealaltă a amprizei drumului, exclusiv semnalizării rutiere, plantației rutiere sau a altor scopuri legate de întreținerea și exploatarea drumului, siguranței circulației sau protecției proprietăților situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranță fac parte și suprafața de teren destinată asigurării vizibilității în curbe și intersecții, precum și suprafețele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului și altele. În conformitate cu dispozițiile art. 17 din aceeași ordonanță zonele de protecție sunt suprafețe de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului.

Aceste zone de protecție sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranță și marginile zonei drumului delimitată conform tabelului din anexa nr. 1 la O.G. nr. 43/1997. Se impune astfel ca instanța să procedeze la analiza situației juridice a terenurilor aferente zonei de protecție și zonei de siguranță. După analiza regimului juridic distinct al celor două categorii de terenuri, instanța va avea în vedere că pentru suprafața de teren ce constituie „zona de protecție” nu se justifică îndreptățirea la despăgubiri (neoperând exproprierea), dat fiind regimul juridic aplicabil acestei categorii reglementate de dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997. Zonele de protecție nu fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului public al statului, aceste elemente fiind individualizate limitativ.

Pe de altă parte, instanța de rejudecare are obligația de a verifica dacă pentru suprafețele de teren pentru care exproprierea a operat și care urmează a fi identificate, s-au încasat despăgubiri, fiind astfel justificate susținerile recurenților-reclamanți sub aspectul lipsei dovezii încasării despăgubirilor pentru terenul expropriat. Instanței de rejudecare îi revine obligația de a verifica în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe baza înscrisurilor depuse la dosar dacă s-au încasat despăgubiri, cine le-a primit, și care este suprafața de teren concretă pentru care au fost încasate aceste despăgubiri.

După administrarea acestor probatorii prin care se va identifica în mod real suprafața de teren pentru care a operat exproprierea faptică, terenul afectat de lucrările de utilitate publică pentru construcția autostrăzii A2 (inclusiv pentru „zona de siguranță”) se va putea constata existența exproprierii cu respectarea sau nerespectarea prevederilor legale exprese ale art. 4 și 5 din Legea nr. 198/2004, în funcție de încasarea sau neîncasarea despăgubirilor cuvenite. Cu ocazia rejudecării, vor fi analizate și criticile reclamanților recurenți privind interpretarea contractului de vânzare-cumpărare ce vizează terenul dobândit de la vânzător și pentru care a operat exproprierea. După stabilirea situației juridice a terenului respectiv se va putea face aplicarea prevederilor legale incidente și anume art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce îi privește pe reclamanții - succesori cu titlu particular (în situația în care nu s-au încasat despăgubiri).

Și aceasta deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare din 2009 reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului (privit în individualitatea sa - ut singuli - ei având calitatea de succesori cu titlu particular). Pentru aceste considerente se va admite recursul, în baza art. 314 C. proc. civ., se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.G. și C.G. împotriva Deciziei nr. 518/A din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 aprilie 2015.