ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3330/2014

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: La data de 05 august 2010, reclamanta J.I.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie stabilit cuantumul despăgubirilor pentru imobilul-teren în suprafață de 430 mp proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 și pentru imobilul-teren în suprafață de 603 mp, proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M. tarlaua 1/1 parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2, în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994; să fie stabilit termenul de plată al acestor despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că este proprietarul celor două terenuri sus menționate care au fost ocupate în mod abuziv de către pârâtă în vederea realizării autostrăzii A2 București - Constanța. Cu toate acestea, demersurile reclamantei la organele competente în vederea exproprierii și achitării despăgubirilor au rămas fără finalitate practică, fiind încălcate dispozițiile art. 44 din Constituție și art. 1 din Legea nr. 33/1994. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004.

Prin Sentința civilă nr. 1849 din 21 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea; a stabilit cuantumul despăgubirii pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes național a imobilului-teren în suprafață de 430 mp, proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov tarlaua 1/1 parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 și a imobilului-teren în suprafață de 603 mp, proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M., tarlaua 1/1, parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2 la suma totală de 25.970 lei; a stabilit termen de plată a sumei sus-menționate la 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii și a obligat pârâtul la plata sumei de 2400 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de 430 mp situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov tarlaua 1/1, parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 și a imobilului-teren în suprafață de 603 mp, situat în comuna G., sat M. tarlaua 1/1 parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2 în temeiul titlului de proprietate nr. 5827/1994, coroborat cu S.C nr. 2687/2005 a Judecătoriei Buftea, județul Ilfov și a actului de dezmembrare autentificat sub nr. 1155/2008 la BNP I.A.D., această situație nefiind contestată de către pârâtă. Din constatările cuprinse în raportul de expertiză efectuat de expert topografic R.M.V.

coroborate și cu celelalte înscrisuri administrate, s-a reținut că cele două suprafețe de teren aflate în proprietatea reclamantei sunt afectate în totalitate de autostrada București - Constanța, respectiv au destinația de carosabil, spațiu separator sens, spațiu lateral de protecție, rigole betonate și drum vicinal. În consecință, tribunalul a apreciat că suprapunerea totală a imobilului proprietatea reclamantei peste zona de autostradă constituie impediment la exercitarea dreptului de proprietate al acesteia asupra terenului. Art. 44 alin. (2) din Constituție prevede ca "proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular", iar art. 480 C. civ.

statuează că "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege". Așadar, a reținut tribunalul, legea recunoaște proprietarului dreptul de a trage toate foloasele proprietății sale, de a profita de toată utilitatea pe care o conferă aceasta și de a săvârși asupra acesteia toate actele juridice care răspund nevoilor sale sau impuse de propriul său interes. Prima instanță a constatat că reclamanta este privată total de exercitarea dreptului său de proprietate și că nu i s-a acordat vreo despăgubire pentru utilizarea terenului de către pârât, astfel încât lucrările efectuate reprezintă în realitate o expropriere în fapt, dar fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004, ceea ce a condus la privarea reclamantei de o parte a dreptului său de proprietate.

A susținut că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate cunoaște și câteva restricții, însă numai după ce s-a asigurat un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social. În art. 1 al Protocolului Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificat de România se prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". De asemenea, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția României, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Prin raportare la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului privind cauza Scordino împotriva Italiei și cauza Belvedere Alberghiera SRL împotriva Italiei, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României conform cărora, în caz de contradicție între normele dreptului intern și normele convențiilor internaționale la care România este parte, se vor aplica acestea din urmă (de altfel, normele dreptului intern concordă cu normele convențiilor internaționale la care România este parte). Prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de către experții G.C.

și I.E., astfel cum s-a răspuns la obiecțiunii ținându-se cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a stabilit valoarea terenului expropriat la suma de 175.900 lei, echivalent 39.393 euro, aceasta fiind suma solicitată de către reclamantă în concluziile orale și scrise. Tribunalul a apreciat că nu poate lua în considerare niciuna dintre valorile imobilului stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către experții G.C. și I.E., întrucât acestea nu reprezintă valoarea reală a imobilului, în sensul de preț la care se vând în mod obișnuit imobile de același fel situate în aceeași unitate administrativ-teritorială. Tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care Legea nr. 198/2004 face referire, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. În cazul exproprierii parțiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experții, ținând seama de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a daunelor.

Or, în raport de aceste dispoziții legale, sumele menționate în raportul de expertiză nu au putut fi luate în considerare, întrucât, în opinia tribunalului, nu reflectă prețul la care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în respectiva unitate administrativ-teritorială, fiind prețuri exagerate, cu mult peste valoarea pe care reclamanta ar putea să obțină pe piața liberă. La aprecierea acestei situații, tribunalul a avut în vedere că disp. art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevăd că instanța va ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, iar prin sintagma imobilele de același fel nu se poate înțelege decât imobile cu aceeași suprafață și cu aceeași destinație, ca cea expropriată și nicidecum întregul imobil care s-ar afla în proprietatea celui expropriat.

Așadar, tribunalul a conchis că la aprecierea valorii suprafeței totale de 1033 mp trebuie luat în considerare prețul pe care reclamanta l-ar putea obține dacă ar vinde o suprafață de 1033 mp din terenul său conform destinației pe care o are acest teren și anume de teren extravilan arabil ori un teren extravilan arabil de 1033 mp nu se poate vinde niciodată cu un preț de circa 39.393 euro. Mai mult decât atât, valorile menționate în raport nu țin cont nici de dispozițiile legale din art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevăd o scădere a prețului în situația în care lucrările executate aduc un spor de valoare proprietății celui expropriat.

În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că valoarea cea mai apropiată de realitate și care va fi luată în considerare este cea menționată de către expertul E.P., de 25.970 lei, întrucât această valoare ține cont atât de suprafața efectivă a terenului expropriat, de destinația concretă a terenului, cât și de valoarea concretă la care se vând efectiv imobile în zonă. Tribunalul a precizat că la stabilirea valorii de circulație a terenului, trebuie avută în vedere destinația concretă a terenului la data exproprierii, care în speța dedusă judecății, este cea de teren arabil extravilan, fiind deci eronate susținerile reclamantei și ale celorlalți experți de a se avea în vedere destinația de teren intravilan.

Destinația imobilului ca fiind teren agricol extravilan rezultă cu evidență din titlul de proprietate al reclamantei, din actul de dezmembrare, unde se menționează expres calitatea de teren agricol extravilan, din conținutul cererii de chemare în judecată unde însăși reclamanta arată că terenul este extravilan, din conținutul înscrisurilor existente, conform cărora terenul de sub autostrada A2 este situat în extravilan. În speța dedusă judecății, pentru un teren arabil de 1033 mp, experții au stabilit o valoare de circulație de 39.393 euro, fapt ce este imposibil, în contextul în care un teren extravilan în România se vinde cu maxim câteva mii de euro un hectar, iar în Uniunea Europeană, prețul unui teren extravilan este între 10.000 - 30.000 euro și numai în cazuri excepționale ajunge la 40.000 - 50.000 euro, pentru terenuri extrem de fertile, iar acesta reprezintă prețul pentru 10.000 mp și nicidecum pentru 1033 mp.

Tribunalul a apreciat că dacă s-ar considera corect punctul de vedere al experților G.C. și I.E., în sensul că un metru pătrat teren arabil valorează circa 38 euro/mp, ar însemna că un hectar de teren extravilan în România valorează 380.000 euro, ceea ce este absurd, o asemenea valoare nefiind înregistrată nicăieri în lume. S-a precizat că tribunalul are posibilitatea să rețină o altă valoare decât cea din raportul de expertiză efectuat în cauză, inclusiv valoarea menționată de către expertul cu opinie separată cu atât mai mult cu cât potrivit art. 27 din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta J.I.C.

și pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, hotărârea atacată fiind criticată pe motive de nelegalitate și netemeinicie. În calea de atac a apelului nu au fost administrate probe noi. Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia nr. 254A din 12 iunie 2014 a admis apelurile declarate de cele două părți litigante, a anulat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre soluționare în fond Judecătoriei sectorului 4 București. Pentru a se pronunța astfel, Curtea, a reținut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sunt dispozițiile cuprinse în legile exproprierii, respectiv Legea nr. 33/1994 și nr. 198/2004.

Potrivit celor arătate de către reclamantă, mențiunile din cartea funciară dovedesc situația incertă a celor două suprafețe de teren aparținând acesteia, situate în extravilanul satului M., comuna G., județul Ilfov, în sensul că ele au fost ocupate abuziv de către actuala CNADNR, neoperând transferul dreptului de proprietate, potrivit mențiunilor din cartea funciară, unde se află înscris faptul că "terenul în suprafață de 430 mp este supus exproprierii în cadrul proiectului A.N.D.". În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că autorii săi au fost expropriați în fapt, neprimind nicio sumă de bani cu titlu de despăgubire, fiind încălcate dispozițiile constituționale înscrise în art. 44, respectiv art. 1 din Legea nr. 33/1994.

Reclamanta a arătat și că nu i-a fost comunicată nicio hotărâre de stabilire a despăgubirilor, nefiindu-i oferit niciodată un preț echivalent al despăgubirilor pentru cele două suprafețe de teren, trecute în fapt în proprietatea statului. Așa cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, dar și din partea finală a acestei cereri, reclamanta a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin CNADNR, solicitând stabilirea cuantumului despăgubirilor la care este îndreptățită, ca urmare a exproprierii în fapt a celor două suprafețe de teren, de 603 mp, respectiv 430 mp, situate în extravilanul comunei G., sat M., județ Ilfov, despăgubirile reprezentând valoarea reală a imobilului, precum și prejudiciul ce i-a fost cauzat în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost Legea nr. 33/1994, respectiv Legea nr. 198/2004. Reiese din actele dosarului, din susținerile reclamantei, că pentru imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu nu a fost emisă nicio hotărâre de guvern în baza Legii nr. 198/2004 sau a Legii nr. 255/2010 și nu există nicio hotărâre de stabilire a despăgubirilor, respectiv o decizie de expropriere cu privire la aceste terenuri. Prima instanță a reținut că terenul în litigiu nu a făcut obiectul exproprierii în baza legislației aplicabile, ci a fost afectat de construcția Autostrăzii București - Constanța, fiind expropriat "de facto". Potrivit Legii nr. 33/1994, procedura exproprierii se derulează în trei etape, reglementate distinct de lege, respectiv declararea de utilitate publică a exproprierii, măsuri pregătitoare exproprierii și exproprierea propriu-zisă, care include și stabilirea despăgubirilor.

Dacă primele două etape sunt administrative, cea de-a treia este judiciară, în condițiile art. 3 din Legea nr. 33/1994, care prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanțele de judecată, după ce s-a făcut declarația de utilitate publică a exproprierii, în condițiile prevăzute de lege, situație care în speță nu este îndeplinită. Astfel, din același act normativ evocat, respectiv Legea nr. 33/1994 rezultă că utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local. Utilitatea publică a exproprierii se declară de către guvern pentru lucrările de interes național și de consiliile județene și de Consiliul General al Municipiului București pentru lucrările de interes local, astfel cum dispune art. 7 din acest act normativ, iar pentru alte situații speciale, din categoria celor prevăzute la alin. (4) din același articol, utilitatea publică se declară pentru fiecare caz în parte, prin lege.

Declarația de utilitate publică se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de comisii numite de guvern, pentru lucrări de interes național, și de către delegația permanentă a consiliului județean sau de Primarul general al Municipiului București pentru lucrări de interes local în acord cu dispoz. art. 9 din Legea nr. 33/1994. Declararea utilității publice reprezintă un act al puterii de stat, nefiind în competența instanței de judecată, care, așa cum s-a arătat mai sus, în acord cu art. 3 din Legea nr. 33/2004, este competentă să hotărască exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit celor arătate mai sus, declanșarea procedurii exproprierii putându-se face doar de către persoanele și autoritățile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 33/1994.

Așa fiind, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanșării exproprierii de către alte persoane decât cele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 33/1994, fapt pentru care cererea reclamantei nu poate fi interpretată decât în sensul că urmărește obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de CNADNR, la plata despăgubirii cuvenite pentru cele două suprafețe de teren, ce au fost preluate abuziv în anii 1991 - 1992 pentru construirea Autostrăzii București - Constanța. De altfel, chiar reclamanta, prin întâmpinarea la apelul formulat de pârât, a precizat că prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat obligarea pârâtei la expropriere, ci doar obligarea ei la plata despăgubirilor aferente exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Curtea a apreciat că, în raport de datele speței și precizarea reclamantei că dorește despăgubiri pentru terenul de care a fost deposedată urmare afectării acestuia unei utilități de interes public, devine clar obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind o cerere în pretenții și nu o cerere de obligare la expropriere, de vreme ce terenurile în litigiu nici nu au fost expropriate în temeiul actelor normative incidente în această materie specială a exproprierii, Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004. A mai reținut, în virtutea aceluiași raționament juridic, că o cerere în pretenții îndreptată împotriva pârâtului este admisibilă, reclamantei neputându-i-se îngrădi, nejustificat sau în temeiul unui formalism excesiv, dreptul de acces la instanță.

Curtea a apreciat că temeiul de drept indicat de către reclamantă, ca fiind cele două acte normative, a fost menționat doar pentru elucidarea situației juridice, nefiind incidente însă în speță. Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii corecte a faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. De asemenea, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Indiferent de modul cum este intitulată, în temeiul art. 84 C. proc.

civ., instanțele de judecată au obligația să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acțiunii, acestea nefiind ținute de temeiul de drept invocat de reclamant, ele având obligația de a identifica normele aplicabile situației de fapt descrise în actul de sesizare. Curtea a conchis că cererea în pretenții izvorâtă dintr-un raport extracontractual, nu poate avea ca temei juridic decât dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. - 1865. În ceea ce privește competența de soluționare a acestei cereri, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului București în raza căruia este situat imobilul propus spre expropriere.

Cum aceste dispoziții legale nu-și găsesc incidența în cauză, de vreme ce obiectul cererii nu este acela de stabilire a despăgubirilor în condițiile contestării cuantumului acestora oferit de către expropriator în procedura specială a exproprierii, ci se întemeiază pe o pretinsă ocupare în fapt a terenului, fără drept, de către autoritățile statului, Curtea a stabilit competența de soluționare a cauzei potrivit dispozițiilor dreptului comun, respectiv art. 1 C. proc. civ., care instituie competența generală a instanțelor de judecată în primă instanță, în sarcina judecătoriilor. Curtea a avut în vedere că, raportat la suprafața de teren ce face obiectul prezentei acțiuni, respectiv 1033 mp, valoarea pretențiilor reclamantei nu depășește suma de 500.000 lei pentru a se justifica introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, ca primă instanță.

Instanța a ajuns la această concluzie, prin raportare la lucrările de evaluare depuse în fața primei instanțe, care au propus valori cuprinse între 5.991 euro, respectiv 25.970 lei și 39.393 euro, respectiv 175.900 lei. Curtea a avut în vedere, totodată, dispozițiile art. 8 alin. (1) și 2 C. proc. civ.

potrivit cu care cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul, iar când mai multe judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate la alin. 1 se introduc la judecătoria din localitatea de reședință a județului, iar în capitală, la Judecătoria sectorului 4. Cum prezenta acțiune se înscrie în rândul celor la care se referă textul de drept evocat, fiind o cerere îndreptată împotriva statului și, mai mult, reclamanta fiind domiciliată în București, Curtea a concluzionat în sensul că, din punct de vedere material, cât și teritorial, competentă să soluționeze fondul prezentei cauze este Judecătoria Sectorului 4 București.

În consecință, în referire la obiectul pricinii - acțiune în pretenții - un asemenea obiect fiind admisibil, instanțele având chemarea să soluționeze un asemenea petit potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 998 - 999 C. civ., având în vedere considerentele expuse raportat la competența instanței de judecată, apreciind că celelalte critici referitoare la taxa de timbru, cât și cele care vizează fondul cererii de chemare în judecată nu pot fi analizate în această fază procesuală, fiind de competența Judecătoriei sector 4 București, Curtea de apel, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a admis apelurile, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare, în fond, la Judecătoria Sectorului 4 București.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și reclamanta J.I.C. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile formulate au vizat modul în care instanța de apel a stabilit temeiul juridic al acțiunii, respectiv faptul că instanța a soluționat cauza pe temeiul răspunderii civile delictuale art. 998 - 999 C. civ. și nu în temeiul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, act normativ incident speței.

A arătat că instanța de apel a apreciat că legile exproprierii pentru cauză de utilitate publică nu își găsesc aplicabilitate în cauza de față, deoarece nu a fost parcursă niciuna din etapele reglementate de lege - declararea de utilitate publică, măsuri pregătitoare exproprierii, declararea exproprierii de către instanță cu stabilirea despăgubirilor - și, prin urmare, acordarea acestora din urmă nu s-ar putea obține decât prin promovarea unei acțiuni de drept comun, în pretenții, de competența judecătoriei. Deși nu este prevăzut expres în lege, domeniul de aplicare a dispozițiilor referitoare la plata despăgubirilor cuprinse în Legea nr. 33/1994 include nu doar exproprierea formală, de drept, realizată cu parcurgerea tuturor etapelor legale - administrativă și judiciară, cât și exproprierea de fapt, ca cea în speță, înfăptuită fără parcurgerea acestor formalități.

Respingând excepțiile necompetenței Tribunalului București și a inadmisibilității acțiunii, în mod corect instanța de fond a reținut faptul că, deoarece reclamantei nu i s-a acordat vreo despăgubire pentru utilizarea terenului de către pârât, lucrările efectuate de către acesta reprezintă în realitate o expropriere în fapt, dar fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004, care a condus la privarea reclamantei de o parte a dreptului său de proprietate. Adoptând o soluție diametral opusă - în sensul inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și a incidenței dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., ca singurul temei de drept posibil - instanța de apel a ignorat întreaga jurisprudență internă și europeană în materia exproprierii de fapt.

Având ca precedent deja amintita hotărâre Belvedere Alberghiera SRL c. Italia, dar și multe alte hotărâri - Oneryildiz c. Turcia, Sporrong și Lonnroth c. Suedia, etc. - în hotărârea Burghelea c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adus în discuție noțiunea de "expropriere de fapt". Creație a instanței de contencios european, aceasta desemnează acea situație în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare să facă obiect al unui act juridic, fiind o formă a privării de proprietate la care face trimitere textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Efectele exproprierii de fapt sunt în realitate identice cu cele ale unei exproprieri formale.

Recurenta a făcut referire la cauzele Vergu contra României, Burghelea contra României precum și, din dreptul intern, Decizia civilă nr. 47A din 21 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 27992/3/2008 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu minori și de familie, Decizia nr. 339 din 26 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 46131/3/2009 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și Decizia civilă nr. 1917 din 16 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În raport de argumentele prezentate, a susținut că decizia ce face obiectul prezentului recurs este nelegală, instanța trebuind să soluționeze cauza în temeiul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, faptul generator de prejudiciu adus reclamantei constând într-o expropriere de fapt și nu într-un delict civil oarecare, încadrabil în dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Reclamanta J.I.C. a invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. O primă critică a vizat faptul că instanța de apel nu a analizat niciunul din motivele apelului formulat de către reclamantă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deși din dispozitivul deciziei recurate rezultă că a fost admis apelul reclamantei, în dezvoltarea considerentelor nu se face nicio referire la motivele de apel ce au fost admise, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și nici cele pentru care s-au înlăturat cererile părții. Cea de a doua critică, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., comună cu cea a Ministerului Public, privește faptul că instanța de apel a modificat temeiul de drept al cererii și obiectul acesteia.

În ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat că potrivit art. 126, alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii de chemare în judecată, instanța neputând încălca limitele obiectului cererii, astfel cum a fost fixat de reclamant. Conform cererii introductive de instanță, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente exproprierii pentru cauză de utilitate publică pentru cele două suprafețe de teren indicate în acțiune. În ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii, recurenta arată că instanța de apel a modificat temeiul de drept al cererii introductive în baza art. 84 C. proc. civ. Consideră că aceste dispoziții se referă la denumirea greșită a cererii, iar nu la temeiul de drept invocat expres de parte, iar instanța poate modifica temeiul juridic al cererii numai după ce pune această problemă în discuția părților, dar acest lucru nu s-a întâmplat în speță.

Solicită instanței de recurs să constate că încă din faza judecării pe fond a pricinii, prin toate apărările pe care le-a făcut, a precizat în mod expres, în repetate rânduri, că temeiul juridic al acțiunii sunt legile speciale în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică (cu precădere aceasta fiind apărarea în susținerea excepțiilor invocate de pârâtă - excepția inadmisibilității, a necompetenței materiale a Tribunalului București, a netimbrării cererii de chemare în judecată etc.) și că solicită despăgubirile nu doar pentru a fi reparat prejudiciul suferit prin grava atingere a dreptului de proprietate, ci și pentru ca, ulterior achitării acestor despăgubiri, să poată opera transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului.

A criticat și faptul că decizia instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor speciale în materie de expropriere. Astfel, instanța de apel a reținut că nu s-a solicitat obligarea pârâtei la expropriere, ci doar obligarea la plata despăgubirilor aferente exproprierii pentru cauză de utilitate publică. În mod netemeinic și nelegal instanța de apel a înlăturat legile speciale în materie de expropriere. Din probele administrate în fața instanței de fond rezultă, fără nicio putință de interpretare, că cele două suprafețe de teren proprietatea sa au fost luate în mod abuziv, la nivelul anilor 1991 - 1992, în vederea construirii Autostrăzii A2. Acest aspect rezultă cu prisosință din documentația cadastrală, dar și din raportul de expertiză topografică ce a fost efectuat la fond.

De asemenea nu există nicio dovadă în sensul că pârâtul ar fi achitat despăgubirile aferente acestei exproprieri, fie reclamantei, fie autorului său. Atât timp cât nu există o astfel de dovadă, instanța nu poate modifica temeiul de drept al acțiunii și nu poate stabili că, în cauză, nu sunt aplicabile legile speciale în materie de expropriere, varianta impusă de instanța de apel neputând oferi o explicație logică și juridică asupra modalității în care Autostrada A2 este construită de mai bine de 20 de ani pe terenurile proprietatea sa. Constituția României [art. 44, alin. (3)], Codul civil (art. 481), Legea nr. 33/1994, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o bogată jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului și internă în materie, stabilesc faptul că singura atingere care poate fi adusă dreptului de proprietate nu poate fi decât exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Orice altă variantă propusă de instanță (acțiunea în pretenții pe dreptul comun sau - așa cum au mai indicat unele instanțe în dosare similare - acțiunea în revendicare imobiliară) nu poate soluționa acest litigiu, generat de faptul că Statul Român a construit un obiectiv de interes național pe terenurile proprietatea sa, fără a achita nicio despăgubire. Urmare a acestui fapt, prejudiciul suferit nu poate avea ca temei de drept dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., atât timp cât norma specială - Legea nr. 33/1994 - reglementează ca reparație adusă atingerii dreptului de proprietate despăgubirea, iar nu de prejudiciul. După cum a reținut și instanța de apel în considerente, la dosarul de fond există înscrisuri care dovedesc, fără putință de interpretare, faptul că cele două suprafețe de teren au fost luate abuziv de către Statul Român, fără o justă și prealabilă despăgubire.

În fapt, procedura de expropriere, în speță, s-a realizat parțial, însă din culpa exclusivă a pârâtului, care își invocă propria culpă atunci când afirmă că în privința terenurilor în litigiu nu a intervenit exproprierea. Singura etapă efectuată de pârât în această procedură de expropriere a fost declararea utilității publice, care a fost realizată prin intermediul a două hotărâri de guvern: H.G. nr. 557/1990 privind obiectivul de investiții "Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești" și H.G. nr. 364/1991 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții " Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești, tronson București - Fundulea". Recurenta reclamantă a susținut că această culpă a pârâtului în realizarea procedurii de expropriere nu poate reprezenta un impediment în sensul de a solicita despăgubirile aferente exproprierii.

În acest sens, prin Decizia civilă nr. 339 A din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă într-o cauză similară, pentru un teren expropriat în aceeași manieră, la nivelul anului 1992, terenul fiind situat în tarlaua 10/1 din comuna G., Sat M., Jud. Ilfov instanța a stabilit că fiind în prezența unei "exproprieri de facto", neefectuarea procedurilor de expropriere nu atrage nicidecum inadmisibilitatea acțiunii, căci este de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă consecința imposibilității de accesare a mijloacelor legale de remediere a încălcării, ci, dimpotrivă, tocmai în această situație este necesar imperios ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai posibilitățile legale de a reclama respectarea drepturilor sale legale.

Recurenta a susținut că decizia este nelegală și pentru faptul că soluția propusă de instanță - acțiunea în pretenții pe dreptul comun - nu rezolvă chestiunea transferului dreptului de proprietate din patrimoniul său în patrimoniul expropriatorului. Prin urmare, obligarea pârâtului de a achita un prejudiciu în temeiul art. 998 - 999 C. civ. nu soluționează litigiul, pentru că într-o astfel de variantă nu poate opera transferul dreptului de proprietate. Or, este obligatoriu să aibă loc acest transfer al dreptului de proprietate, având în vedere că situația actuală nu mai poate continua deoarece - la OCPI și la Primărie apare ca proprietar și achită impozitul, în timp ce terenurile sunt folosite de Statul Român de mai bine de 20 de ani.

Este astfel evident că acest transfer de proprietate nu poate opera în temeiul art. 998 - 999, C. civ.

Pentru toate aceste considerente, solicităm admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei pronunțate de instanța de apel, în sensul admiterii apelului subsemnatei și al respingerii apelului formulat de SC CNADNR SA Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Reclamanta J.I.C., prin cererea de chemare în judecată, a sesizat instanțele judecătorești cu pretenția de a fi despăgubită pentru deposedarea, printr-o expropriere de fapt, de suprafața de 430 mp teren situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 și a imobilului teren în suprafață de 603 mp situat în comuna G., sat M. tarlaua 1/1 parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2, (imobile ce au aparținut autorului său Căpățână Dumitru, urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și care au fost transmise, prin dezbaterea succesiunilor, către mama sa C.C.

și, ulterior, în proprietatea sa), cărora intimata, în calitate de autoritate a statului, i-a dat o destinație de utilitate publică, ca urmare a construirii Autostrăzii A2, București - Constanța, fără respectarea procedurii de expropriere prescrise de dispozițiile Legii nr. 33/1994 și în absența unei juste și echitabile despăgubiri. Cererea a fost încadrată în drept, astfel cum ulterior s-a precizat, pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004, art. 44 din Constituția României și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Deși realitatea susținerilor reclamantei, în ceea ce privește calitatea acesteia de proprietar al bunului indicat ce a fost afectat unei utilități publice, nu a fost contestată de pârâtul Statul român, prin CNADNR, instanța de apel în raport de datele speței și precizările reclamantei, a apreciat, în conformitate cu dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., că dispozițiile legale invocate ca temei juridic al acțiunii nu sunt incidente în cauză. Astfel, instanța a reținut că obiectul cererii nu este acela de stabilire a despăgubirilor în condițiile contestării cuantumului acestora oferit de expropriator în procedura specială a exproprierii, ci se întemeiază pe o pretinsă ocupare în fapt a terenului de către autoritățile statului. Prin urmare, calificând obiectul pricinii ca fiind o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., instanța de apel a stabilit competența în soluționarea cererii potrivit dispozițiilor de drept comun, care instituie competența generală a instanțelor de judecată în primă instanță, în sarcina judecătoriilor, având în vedere și criteriul valoric al pretențiilor deduse judecății.

Din această perspectivă, criticile recurenților relativ la greșita calificare a acțiunii, ca fiind o cerere în pretenții și nu o cerere în materie de expropriere, sunt întemeiate. Este de principiu că pentru caracterizarea corectă a acțiunii, instanța, într-adevăr, nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți de parte, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să îl atribuie acelor termeni și după scopul urmărit prin exercitarea acțiunii. Deoarece obiectul acțiunii rezultă din motivele de fapt invocate de parte în susținerea ei, în speță, instanța de apel a calificat greșit cererea reclamantei ca fiind o acțiune în pretenții de drept comun, izvorâtă dintr-un raport extracontractual, ce nu ar putea avea ca temei juridic decât dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Reclamanta nu a invocat motive de fapt specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, atât timp cât scopul urmărit de reclamantă prin exercitarea acțiunii privește obținerea de despăgubiri pentru privarea de proprietate ca urmare a deposedării de bunul său de către pârâtă, bun ce a fost afectat unei utilități publice și fără a ca reclamanta să fie despăgubită, reclamând ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie să aibă consecințe juridice.

Din perspectiva acestei analize, trebuie avut în vedere faptul că, în drept, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanțelor, statuând în articolul 4 din Lege faptul că, dacă sunt respectate condițiile de fond și de formă, părțile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca și pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.

Reclamanta din prezenta cauză a susținut că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea proprietății sale, justificat de faptul că autoritățile au deposedat-o nelegal de terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate, în special asupra prețului sau despăgubirii ce li se cuvine. Or, ingerința produsă recurentei în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, necontestat în cauză, prin afectarea bunului lor unei utilități publice, respectiv Autostrada 2 București - Constanța reclamă indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită, acesta constituind obiectul cererii cu care reclamanta a investit instanța de fond.

Dreptul la despăgubire reclamant în cauză își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate, dar și în dispozițiile convenționale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Or, în speță, se constată că reclamanta pretinde că a pierdut dispoziția asupra terenului proprietatea sa, situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov, teren care a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimatul Statul român, prin CNADNR, fiind ocupat de autostrada A2 București - Constanța, fără a exista vreun acord asupra condițiilor transferului dreptului de proprietate, în special asupra prețului sau despăgubirilor ce i se cuvin.

Or, neemiterea unei hotărâri individuale de stabilire a despăgubirilor, care ar putea fi contestată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, nu poate justifica recalificarea acesteia de către judecător, cu încălcarea principiului disponibilității și depășirea rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În acest context, chiar și în absența unui act formal de expropriere, în situația dedusă judecății, privind acordarea de despăgubiri pentru pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, nu se poate considera că exercițiul unui atare demers judiciar nu s-ar încadra în sfera proceselor și cererilor în materie de expropriere, deoarece exercițiul unui atare drept trebuie realizat în aceleași condiții ca și în cazul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat.

Privarea în fapt de proprietate nu este diferită de o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât în privința modului de valorificare a pretențiilor, între persoanele expropriate, în funcție de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere, nu se poate face nicio diferențiere de tratament juridic. Acțiunea reclamantei a fost generată de conduita culpabilă a statului, de îngrădirea exercițiului tuturor prerogativelor dreptului său de proprietate, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea, dar care conturează existența unei exproprieri de fapt, incompatibilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate și condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept.

Or, în raport de natura dreptului și scopului urmărit prin exercitarea prezentei acțiuni civile, de faptul că pârâtul nu a negat faptul că terenurile au fost preluate și afectate unei utilități publice în lipsa unei juste despăgubiri acordate proprietarului, instanța nu putea să schimbe obiectul și temeiul juridic al acțiunii, cu încălcarea principiului disponibilității. Chiar dacă, astfel cum însăși partea a indicat, preluarea bunului acesteia se constituie, în raport de datele speței analizate, într-o "expropriere de fapt", noțiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de reclamantă și normele convenționale ce impun exigența legalității unei asemenea măsuri și a proporționalității sale, necesită analizarea cererii de acordare a unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului.

În acest context, demersul judiciar constând în acțiunea în despăgubiri pentru lipsirea nelegală de proprietate cu care reclamanta a învestit instanța de fond se încadrează în sfera proceselor și cererilor în materie de expropriere care cad în competența materială specială a tribunalelor, în primă instanță, potrivit art. 2 lit. f) C. proc. civ. În acest sens, Curtea Europeană a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura sa, statul are obligația de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său.

Altfel, ar însemna ca statul să își atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie 2007). În consecință, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță, urmând a fi analizate și celelalte critici formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și reclamanta J.I.C. împotriva Deciziei nr. 254A din 12 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2014. Procesat de GGC - GV