ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3910/2018

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Vaslui, anularea în tot a Deciziei nr. 691 din 23 martie 2013 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, precum și a actului subsecvent care a stat la baza emiterii acestei decizii, respectiv Decizia nr. 11 din 17 octombrie 2012 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, admiterea cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen și de stagiu, precum și înscrierea sa în tabloul avocaților din Baroul Vaslui.

Prin Sentința nr. 742 din 7 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiate excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 902/2010 emisă de pârâta UNBR și acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Vaslui.

Împotriva Sentinței nr. 742 din 7 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 902/2010 emisă de Consiliul UNBR, care a fost aplicată retroactiv în cazul său și adăuga la lege.

Totodată, nu s-a pronunțat nici asupra excepției lipsei calității de reprezentant a persoanelor care au semnat întâmpinările depuse de instituțiile pârâte.

De asemenea, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material și o apreciere eronată a probelor administrate în cauză, reținând că au fost adresate 10 întrebări la care recurentul nu a știut să răspundă, când în realitate au fost doar 4 întrebări, din care a răspuns la 2.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata pârâtă UNBR a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs și acțiunea introductivă.

Prin încheierea din 15 mai 2018, pronunțată în condițiile art. 493 de Completul de filtru, recursul reclamantului a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu prioritate, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității de reprezentant a persoanelor care au semnat întâmpinările depuse de pârâți în dosarul de fond a fost invocată prin răspunsul la întâmpinare formulat de către recurentul reclamant în fața primei instanțe, fiind analizată și soluționată în sensul respingerii prin încheierea de ședință din 18 octombrie 2013, pronunțată în primul ciclu procesual.

Această soluție a făcut obiectul criticilor recurentului reclamant în cadrul recursului formulat împotriva Sentinței nr. 3263 din 25 octombrie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București și soluționat prin Decizia nr. 3436 din 3 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs considerând fondată doar critica referitoare la nepronunțarea primei instanțe asupra excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 902/2010 privind adoptarea "Ghidului de bună practică privind procedura soluționării transparente a cererilor de primire în profesia de avocat cu scutire de examen".

Pentru acest motiv, a fost casată sentința și trimisă cauza spre judecare pentru ca instanța de fond să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate, ca mijloc procedural de apărare de a cărui soluție depindea rezolvarea litigiului pe fond.

Față de limitele stabilite prin decizia de casare, Înalta Curte constată că soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarilor întâmpinărilor a intrat în puterea lucrului judecat, iar instanța de rejudecare a pronunțat o hotărâre cu respectarea limitelor prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând criticile subsumate de către recurentul reclamant motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că este nefondată afirmația privind nepronunțarea judecătorului fondului asupra excepției de nelegalitate.

Din cuprinsul sentinței (pag. 14, 15) rezultă cu claritate analizarea de către prima instanță a excepției de nelegalitate, iar în dispozitivul hotărârii este menționată explicit respingerea excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 902/2010 ca neîntemeiată.

De asemenea, Înalta Curte constată că soluționarea cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen formulată la data de 25 iunie 2010 s-a realizat prin Decizia nr. 11 din 17 octombrie 2012 a Consiliului Baroului Vaslui, care nu menționează ca temei legal al procedurii desfășurate sau al emiterii actului administrativ hotărârea mai sus menționată.

În egală măsură, referirile la Hotărârea nr. 902/2010 din cuprinsul deciziei de soluționare a contestației administrative reprezintă doar răspunsul intimatei pârâte la propria afirmație a recurentului reclamant în sensul că "prin faptul că Baroul Vaslui a acționat și a tergiversat soluționarea cererii, nu a mai putut formula o nouă cerere de primire în profesie, conform Hotărârii Consiliului UNBR nr. 902/2010".

De asemenea, din probele administrate, inclusiv din înregistrarea interviului, rezultă că nu a fost urmată procedura de verificare scrisă prevăzută de Hotărârea nr. 902/2010.

În aceste condiții, în mod temeinic și legal a fost respinsă excepția de nelegalitate, având în vedere că o astfel de excepție poate fi primită - conform prevederilor exprese ale art. 4 din Legea nr. 554/2004 - numai în măsura în care instanța învestită cu fondul litigiului constată că de actul administrativ cu caracter individual ce face obiectul excepției de nelegalitate depinde soluționarea litigiului pe fond, ceea ce nu este cazul de față, pentru motivele expuse mai sus.

Cât privește actele administrative contestate în cauză, respectiv Decizia nr. 11 din 17 octombrie 2012 a Consiliului Baroului Vaslui și Decizia nr. 691 din 23 martie 2013 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată de recurent reclamant împotriva deciziei Consiliului Baroului Vaslui, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că ambele sunt corespunzător motivate în fapt și în drept.

Totodată, concluziile deciziei Consiliului Baroului Vaslui sunt susținute de probele administrate în cauză, în principal de înregistrarea audio a interviului (dvd - dosar fond I), iar conținutul deciziei Consiliului UNBR face dovada analizării susținerilor din contestația recurentului și a punctului de vedere al Baroului Vaslui, comunicat cu adresa nr. x din 10 decembrie 2012, niciunul dintre cele două acte administrative contestate neapărând ca fiind emis cu exces de putere.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate, acțiunea reclamantului nefiind întemeiată.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata către intimata pârâtă UNBR a sumei de 600 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform chitanței și facturii fiscale depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 742 din 7 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurentul reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON către intimata-pârâtă UNBR.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CT