ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3856/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Cluj-Napoca a formulat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice - Direcția OIPOSDRU, cerere de chemare în judecată solicitând anularea scrisorii de informare a beneficiarului nr. 909/RI din 24 aprilie 2015 prin care s-a soluționat cererea de rambursare suplimentară nr. 2 din 2 aprilie 2015 formulată de AJOFM Cluj pentru contractul POSDRU 94/4/1/S/61424 precum și obligarea pârâtelor la emiterea unei scrisori de informare a beneficiarului cu validarea sumei de 8.841.464 RON solicitată spre rambursare ca și cheltuieli eligibile cu resursa umană, cu cheltuieli de judecată în caz de opoziție.

Prin Sentința civilă nr. 47/2016 din data de 18 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a III a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Cluj-Napoca, împotriva Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice - Direcția OIPOSDRU.

A anulat scrisoarea de informare a beneficiarului 909/RI/24 aprilie 2015 prin care s-a soluționat cererea de rambursare suplimentară 2/02 aprilie 2015 formulată de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Cluj-Napoca pentru contractul x și a obligat pârâtele la emiterea unei scrisori de informare a beneficiarului cu validarea sumei de 8.841.464 RON solicitată spre rambursare prin cererea de rambursare suplimentară nr. 2 ca și cheltuieli eligibile cu resursa umană. A obligat pârâții la cheltuieli de judecată față de reclamantă în sumă de 50 RON.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prev. de art. 488, alin. (1), pct. 6 Noul C. proc. civ., respectiv "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.", recurenta a arătat că sentința atacată nu este precisă și se rezumă la o înșiruire de fapte și argumente fără referire în concret la toate probele administrate în cauză, astfel încât să conducă, în mod logic și convingător, la o soluție corectă.

În același context, s-a precizat că instanța de judecată prin Sentința civilă nr. 47/2016 nu a lămurit toate faptele aflate în legătură cu probele administrate, astfel încât să poată proceda la pronunțarea unei concluzii juste și logice cu privire la obiectul acestei cauze.

Totodată, s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 47/2016 judecătorul a soluționat cauza fără o corelație cu dispozițiile legale și criticile formulate de Organismul Intermediar. Raportarea doar la situația de fapt și actele prezentate de reclamantul AJOFM Cluj, în termeni generali, nu corespunde scopului motivării și echivalează cu o nemotivare.

Se mai precizează că prin omisiunea primei instanțe de a motiva, în mod efectiv, excepția inadmisibilității acțiunii invocată pe calea întâmpinării, a fost încălcat însăși dreptul OI MMFPSPV la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de normele legale.

În legătură cu această excepție, recurenta a invocat faptul că din înscrisurile atașate acesteia, a reieșit că împotriva Scrisorilor standard de informare a beneficiarului aferente fiecăreia din Cererile de rambursare nr. x, nu au fost formulate plângeri prealabile de către AJOFM Cluj.

Lipsa acestor plângeri prealabile are drept consecință menținerea temeiniciei și legalității acestor Scrisori standard.

Neuzarea, însă, de aceste plângeri prealabile are ca efect consolidarea situației juridice create de respectivele scrisori, ce capătă o prezumție absolută de legalitate.

Faptul că a fost formulată cererea de rambursare 2 suplimentară și comunicată o scrisoare standard de informare a beneficiarului aferentă, nu reprezintă un temei legal și suficient pentru a admite acțiunea, cât timp în raport de cererile de rambursare nr. x procedura prealabilă nu a respectat termenele legale și nu a îndeplinit condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Concluziile instanței de judecată cu privire la această excepție sunt nesusținute și neargumentate în raport de probele existente în dosarul cauzei.

Se mai susține că instanța se pronunță cu privire la alte motive decât cele menționate de actele la care se referă, recurenta indicând că motivul care a stat la baza unei astfel de măsuri îl reprezintă faptul ca hotărârile pronunțate în litigiile la care s-a făcut trimitere, nu reprezintă o practică consolidată la nivelul instanței de judecată, după cum nu beneficiază de forța obligatorie a legilor.

Totodată, se arată că a fost învederat instanței de fond faptul că Sentința civilă nr. 505/2014, a fost atacată cu recurs de către MMFPSPV OIPOSDRU, iar în prezent, recursul se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza nr. 654/33/2014*, în procedură de filtru.

Mai mult, se invocă Sentința civilă nr. 47/2016 prin care instanța analizează și reține cu totul altceva și anume:"Această cerere a fost respinsă în totalitate apreciindu-se că aceste cheltuieli nu sunt eligibile deoarece nu au fost respectate normele legale privind angajarea personalului având în vedere calitatea de instituție publică a AJOFM Cluj".

Un al doilea motiv de casare se circumscrie prevederilor art. 488, alin. (1), pct. 8 Noul C. proc. civ., respectiv "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Recurenta precizează, sub acest aspect, că în mod incorect, instanța de fond a apreciat că prin Adresa nr. x/2010 Organismul Intermediar a comunicat punctul său de vedere cu privire la modul de angajare a echipei de implementare, întrucât la finalul acestei adrese în care se regăsește interpretarea Organismului Intermediar cu privire la acest text din Ghid și anume: "Precizăm pe această cale că membri echipei de implementare a proiectului pot fi angajați și în calitate de persoană fizică autorizată cu condiția ca patrimoniul de afectațiune al acestora (imobile, echipamente) sa nu fie folosit în desfășurarea activităților din cadrul proiectului. În ceea ce privește salarizarea personalului din instituțiile publice menționăm că proiectele finanțate din fonduri structurale sunt inițiate de instituția publică, care are responsabilitatea managementului și implementării acestuia, ca și orice alt proiect/acțiune inițiată și finanțată din fonduri de la bugetul de stat/local. Instituția beneficiară derulează proiecte cu personalul încadrat la nivelul acesteia, iar funcționarii publici sau contractuali care desfășoară activități în cadrul proiectelor, au atribuții prevăzute în fișa postului, conform reglementărilor în vigoare, fiind considerate sarcini de serviciu și nu responsabilități suplimentare. În aceste condiții, personalul instituției este remunerat conform prevederilor legale aplicabile în mod obișnuit. Prin urmare plata personalului din instituțiile publice centrale și/sau locale, care lucrează în cadrul proiectelor finanțate din fonduri structurale, se face în conformitate cu legislația națională în vigoare în domeniul salarizării, aplicabilă respectivelor instituții."

Se mai critică faptul că prima instanță a indicat în cuprinsul hotărârii faptul că respectivele contracte de prestări servicii sunt caracterizate prin lipsa relației de subordonare între prestator și beneficiar, însă, în lipsa unor înscrisuri doveditoare depuse de AJOFM, recurenta apreciază că această susținere este subiectivă.

A mai precizat recurenta că prin Sentința civilă nr. 47/2016, instanța de judecată procedează la o motivare cu exprimări generale, fără a indica aspectul de ordin legal, pentru care se reține că se pot desfășura activități de către experții proiectului: "fără a face parte din schema de personal încadrat în respectiva instituție publică pe baza unui contract de prestări servicii".

Totodată, se arată că prima instanță și nu a ținut cont și de următoarele aspecte de ordin legal:

- proiectul a fost implementat în perioada 1 august 2010 - 31 iulie 2013;

- Decizia nr. 97/A din 30 iulie 2010 se raportează la O.U.G. nr. 52 din 26 aprilie 1999;

- însă la data emiterii Deciziei nr. 97/A din 30 iulie 2010, O.U.G. nr. 52/2009 era modificată de O.U.G. nr. 114 din 23 decembrie 2009;

- după începerea implementării proiectului, respectiv 1 august 2010, a fost emisă Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, iar în cuprinsul acestei legi prin articolul 39, art. 5 din O.U.G. nr. 52/1999 a fost abrogat, însă, conform art. 34, alin. (4) și (11) din Legea nr. 284/2010, s-a prevăzut că: "Numărul de persoane la nivelul unei autorități dintre cele prevăzute la alin. (1), care pot fi nominalizate în echipele de proiect, (...)""Conducătorul instituției are obligația de a se asigura de respectarea condițiilor și limitelor stabilite prin prevederile prezentei legi la nivelul tuturor echipelor de proiect organizate în cadrul instituției pe care o conduce." Astfel, nu era permisă încadrarea personalului implicat în implementarea de proiecte în afara organigramei aferente instituției publice.

Recurenta mai susține că în temeiul contractului de finanțare și al Ghidului solicitantului - Condiții generale (2009), AJOFM Cluj avea și posibilitatea externalizării serviciilor pentru care nu deținea resursa umană necesară, în condițiile O.U.G. nr. 34/2006, pe care, însă, a considerat-o că nu îi este aplicabilă.

Instanța de judecată a procedat însă la extrapolarea prevederilor din Ghidul Solicitantului Condiții Generale - 2009 și a punctului de vedere formulat de Ol MMFPSPV, raportând incorect modalitatea de angajare a personalului în proiect la alte aspecte nemotivate în drept.

Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că prin cererea de chemare în judecată AJOFM Cluj a chemat în judecată ca pârâți Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, dar și Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice - Direcția OIPOSDRU (Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, deși emitentul Scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. 909/RI din 24 aprilie 2015 a fost numai Organismul Intermediar, direcție în cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, structură fără personalitate juridică. Aceasta este reprezentată în instanță doar prin Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Cu toate acestea, deși acțiunea este admisă împotriva Direcției OIPOSDRU, instanța "obligă pârâții la cheltuieli de judecată fața de reclamantă"

În această situație, se susține că instanța a încălcat prevederile art. 211 - Scopul judecării procesului din Noul C. proc. civ., respectiv instanța nu a lămurit exact cadrul procesual al litigiului.

Întrucât instanța nu a stabilit în mod corect cadrul procesual dedus judecății, respectiv numărul pârâților împotriva cărora a fost formulată acțiunea, a fost pronunțată o sentință care va crea dificultăți la punerea sa în executare, întrucât deși Ministerul nu mai este parte în această cauză, el este obligat, alături de Organismul Intermediar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

În finalul recursului său, recurenta reiterează toate argumentele invocate în apărarea sa la instanța de fond.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2018, recurentul Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a solicitat scoaterea sa din cauză și introducerea în cauză a Ministerului Fondurilor Europene în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 1/2018.

Pentru termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2018 a fost citat Ministerul Fondurilor Europene în calitate de recurent, pentru recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 47/2016 din 18 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea Hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României și Hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (Hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și Hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanța de fond nu a motivat respingerea excepției inadmisibilității invocată de recurenta pârâtă.

Din verificarea hotărârii, se observă că prima instanță a statuat că este nefondată excepția inadmisibilității din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. i) raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Or, aceste texte de lege se referă la refuzul nejustificat al autorității publice de a soluționa o cerere, sau exprimarea explicită, cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, în raport de care nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Este adevărat că instanța de fond nu a dezvoltat argumentele avute în vedere când a adoptat soluția respingerii excepției, însă din verificarea textelor de lege invocate se pot discerne considerentele esențiale ale raționamentului judecătorului.

La fel de adevărat este că recurenta pârâtă a invocat excepția inadmisibilității cu referire la faptul că împotriva Scrisorilor standard de informare a beneficiarului aferente fiecăreia din Cererile de rambursare nr. x, nu au fost formulate plângeri prealabile de către AJOFM Cluj. Însă, așa cum s-a stabilit în cuprinsul hotărârii atacate, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă scrisoarea standard de informare a beneficiarului cu privire la cererea de rambursare 2 suplimentară, iar în raport de emiterea acestui document se apreciază necesitatea sau nu a parcurgerii procedurii prealabile.

Ca atare, față de soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, hotărârea instanței de fond, este la adăpost de critică, susținerile recurentei nefiind de natură să conducă la reformarea acesteia.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a mai fost invocat și prin raportare la faptul că prima instanță a pronunțat hotărârea atacată, cu luarea în considerare doar a argumentelor intimatei reclamante și ignorând în totalitate pe cele invocate de recurenta pârâtă.

Nici din această perspectivă criticile recurentei nu pot fi primite, având în vedere că judecătorul fondului a analizat argumentat atât susținerile reclamantului, cât și apărările pârâtului, făcând referiri ample la situația de fapt, dar și la probele cu înscrisuri administrate de ambele părți.

Al doilea argument de nelegalitate invocat de recurentă se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie cererea de anulare a Scrisorii standard de informare a beneficiarului nr. 909/RI din 24 aprilie 2015.

Astfel, în cadrul contractului de finanțare cu nr. E3931 din 1 iunie 2010 constând în acordarea unei finanțări nerambursabile pentru implementarea proiectului intitulat "Funcționarul electronic, intimata reclamantă a formulat cererea de rambursare suplimentară nr. 2 prin care a fost solicitată spre rambursare suma de 8.841.464 RON reprezentând cheltuieli cu resursa umană efectuate pe perioada 30 septembrie 2011 - 31 iulie 2013 în implementarea proiectului.

Această cerere a fost respinsă în totalitate apreciindu-se că aceste cheltuieli nu sunt eligibile deoarece nu au fost respectate normele legale privind angajarea personalului având în vedere calitatea de instituție publică a AJOFM Cluj.

În aceeași scrisoare de informare s-a statuat că: "Motivul care a stat la baza unei astfel de măsuri îl reprezintă faptul ca hotărârile pronunțate în litigiile la care s-a făcut trimitere, nu reprezintă o practică consolidată la nivelul instanței de judecată, după cum nu beneficiază de forța obligatorie a legilor. Astfel, nu pot fi reținute ca documente justificative, pentru cererile de rambursare numerele 5 - 12."

Această referire la litigiile dintre părți s-a făcut în considerarea faptului că pe parcursul derulării contractului de mai sus, intimata reclamantă a formulat cereri de rambursare a cheltuielilor cu resursa umană, însă toate solicitările i-au fost respinse, aceasta adresându-se instanțelor pentru soluționarea conflictului generat între părți.

Verificând toate hotărârile pronunțate în dosarele ce au avut ca obiect litigiile de mai sus, se constată că a fost recunoscut intimatei reclamante dreptul la eligibilitatea cheltuielilor cu resursa umană pentru proiectul în litigiu, instanțele statuând că prin refuzul rambursării acestor cheltuieli au fost încălcate dispozițiile contractului de finanțare și ale Ghidului solicitantului publicat în Monitorul Oficial (Dos. x/33/2011, y/33/2012, z/33/2012, xx/33/2012, în care s-au pronunțat hotărâri definitive).

Prin urmare, referirile recurentei la lipsa unei practici unitare a instanțelor nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât hotărârile pronunțate au avut în vedere cereri de rambursare anterioare celei din prezenta cauză, dar ce decurg din același contract de finanțare.

Așadar, pentru respectarea principiului efectului pozitiv al lucrului judecat, aceste hotărâri definitive pronunțate anterior, nu pot fi ignorate în prezentul litigiu, în condițiile în care pentru cererile de rambursare nr. 1, 2, 3 există hotărâri definitive de obligare a recurentei pârâte la emiterea unei scrisori standard în care să fie incluse și cheltuielile eligibile cu resursa umană.

În ce privește, însă, Dosarul cu nr. x/2014* invocat de recurentă, în care s-a pronunțat Decizia ICCJ nr. 47 din 14 februarie 2017, se observă că acest dosar nu a avut ca obiect contestarea vreunei scrisori standard de refuz la rambursare, ci a avut ca obiect solicitarea intimatei reclamante de transfer al unor sume de bani de la un capitol la altul prin încheierea unui act adițional, solicitare ce a fost respinsă.

Așadar, această hotărâre definitivă, nu poate avea o înrâurire hotărâtoare în prezenta speță, așa cum a susținut recurenta, dat fiind obiectul diferit al celor două cauze.

Referirile recurentei la interpretarea greșită de către instanța de fond a Adresei nr. x/2010 emisă de Organismul intermediar, nu pot avea drept consecință nelegalitatea sentinței de fond, de vreme ce nu această adresă a fundamentat soluția pronunțată, iar aspectul indicării ei în motivare este adiacent și nu a avut o importanță esențială în argumentare.

Pe de altă parte, faptul că în finalul adresei există o referire la salarizarea personalului din instituțiile publice, de care instanța de fond nu a ținut cont, nu poate schimba abordarea problematicii în prezenta cauză, întrucât nu adresa emisă recurentă este generatoare de consecințe juridice, ci contractul încheiat între părți și Ghidul Solicitantului, așa cum a consemnat și prima instanță.

Mai susține recurenta că, în condițiile în care în acțiune nu este indicat nici un contract, mențiunile instanței de fond cu privire la "contractele de prestări servicii care sunt caracterizate prin lipsa relației de subordonare între prestator și beneficiar" sunt lipsite de temei.

Verificând această susținere, se observă că în considerentele hotărârii atacate se indică, cu titlu de principiu, modalitatea juridică de încheiere și derulare a contractelor de prestări servicii, astfel că lipsa indicării în concret a unor asemenea documente nu poate constitui un element de nelegalitate al hotărârii.

Cu privire la susținerea din recurs, în sensul că potrivit Legii nr. 284/2010 nu era permisă încadrarea personalului implicat în implementarea de proiecte în afara organigramei aferente instituției publice, Înalta Curte observă că textul de lege indicat de recurentă - art. 34 din acest act normativ - face referire la modalitatea de salarizare a personalului din instituții publice nominalizat în echipele de proiecte finanțate din fonduri comunitare nerambursabile postaderare, fără însă, ca acest act normativ să indice cu titlu de excepție că numai personalul angajat putea fi implicat în astfel de proiecte.

Pe de altă parte, aprecierile referitoare la externalizarea serviciilor potrivit O.U.G. nr. 34/2006 sunt simple speculații, întrucât intimata reclamantă putea să aleagă între mai multe alternative legale, (implicarea personalului propriu, încheierea de contracte de prestări servicii cu experți externi, sau externalizarea serviciilor) neputând fi obligată să adopte o anumită soluție, doar în scopul refuzului de rambursare.

Un ultim motiv de recurs se referă la modalitatea în care au fot obligați ambii pârâți la plata cheltuielilor de judecată, deși a fost anulat un act administrativ emis doar de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice - Direcția OIPOSDRU (Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (...)".

Nici din această perspectivă, hotărârea atacată nu este afectată de nelegalitate, deoarece pe de o parte, recurenta Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a stat în judecată în calitate de pârât, iar pe de altă parte, chiar în cuprinsul recursului s-a susținut că plata sumei dispuse de instanța de judecată printr-o hotărâre definitivă este efectuată pentru Organismul Intermediar prin intermediul Ministerului Fondurilor Europene, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 600/2008, cu completările și modificările ulterioare.

În final, în ce privește apărările de fond reiterate de recurentă în cadrul prezentului recurs, se observă că nu sunt întemeiate și nu sunt apte să conducă instanța de control judiciar la o altă concluzie decât cea adoptată de prima instanță.

Astfel, motivul declarării neeligibile a sumei solicitate la rambursare de intimata-reclamantă prin cererea nr. x din 29 aprilie 2011 este faptul că aceasta privește onorarii și contribuții care nu respectă prevederile legislative în materia angajării și salarizării personalului din instituțiile bugetare.

În mod corect a reținut prima instanță că dispozițiile cuprinse în Ghidul solicitantului în vigoare la data depunerii cererii de finanțare și la data încheierii contractului de finanțare prevedeau posibilitatea angajării experților în afara unor raporturi juridice de muncă, respectiv contract civil de prestări servicii încheiat în temeiul C. civ., aspect confirmat prin Adresa nr. x din 21 octombrie 2010 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale-Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, prin care se stipula că, "În conformitate cu prevederile Ghidului solicitantului (2008, 2009), pe de o parte, și prevederile Ordinului pentru stabilirea regulilor de eligibilitate și a listei cheltuielilor eligibile în cadrul operațiunilor finanțate prin Programul operațional sectorial "Dezvoltarea resurselor umane 2007 - 2013", pe de altă parte, cheltuielile generate de activitățile prestate în baza contractelor de servicii, încheiate în baza C. civ. între beneficiar/partener și o persoană fizică sun considerate eligibile".

Astfel, declararea ca neeligibile a cheltuielilor pentru plata muncii echipei de implementare a proiectului "Funcționarul electronic", s-a făcut cu încălcarea prevederilor contractuale și a celor cuprinse în Ghidul solicitantului, potrivit cărora experții, chiar în situația când beneficiarul finanțării este o instituție publică, își pot desfășura activitatea fără a face parte din schema de personal încadrat în acea structură, doar pe baza unor contracte de prestări servicii.

Nici referirile recurentei la prevederile O.U.G. nr. 52/1999 nu pot conduce la o altă soluție, având în vedere că în actul normativ menționat este indicată modalitatea de salarizare a personalului angajat în instituții publice și care contribuie și la derularea unui proiect, precum cel în speță, însă nu instituie o excepție de natură a restrânge sfera participanților la proiecte doar pentru salariați, așa cum încearcă pârâta să acrediteze.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene împotriva Sentinței civile nr. 47/2016 din 18 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM