ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 929/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 929/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 24 septembrie 2012 Curtea

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea

de suspendare formulată de reclamanta SC I.Ș. SRL și a dispus suspendarea

executării Deciziei de impunere nr. F-TM-224 din 29 martie 2012, emisă de

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, până la soluționarea

irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că prima condiție prevăzută de art. 14

din Legea nr. 554/2004 este îndeplinită deoarece în cauza de față reclamanta a

sesizat instanța și cu acțiunea principală, având ca obiect anularea actelor

administrative a căror suspendare o solicită.

De asemenea, Curtea

de Apel a apreciat că și celelalte două condiții sunt îndeplinite, reținând că

fără a prejudicia fondul pricinii, există o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, îndoială ce

rezidă din împrejurarea aplicării unui text de lege care aparent este incident

unei alte situații de fapt decât cea în care susține reclamanta că se

regăsește.

Curtea de Apel a mai

reținut că sumele reținute în decizia de impunere au fost calculate prin metoda

estimării veniturilor, metodă care însă se aplică, potrivit dispozițiilor art. 67

alin. (2) C. proc. fisc., la două posibile situații, respectiv nedepunerea

declarațiilor fiscale și incorectitudinea sau inexistența evidențelor

contabile.

Societatea a susținut

că nu se află în niciuna din aceste două situații, fapt necontestat de către autoritatea

fiscală, care susține în esență că profitul scăzut al reclamantei se datorează

unui management defectuos, constând în practicarea unor prețuri scăzute și a

unor tehnologii de producție greșite.

Cât privește cea de-a

treia condiție, instanța de fond a constatat că și aceasta este îndeplinită,

deoarece executarea sumelor stabilite prin actele a căror suspendare se

solicită, 581.349 lei, constituie fără îndoială un prejudiciu material viitor

și previzibil, în condițiile în care din contractele depuse la dosar rezultă că

societate este angrenată în operațiuni economice cu terțe persoane și are în

desfășurare credite bancare.

Nu în ultimul rând,

s-a reținut că executarea actelor fiscale menționate este în măsură a produce o

pagubă iminentă prin prisma specificului activității societății reclamante,

care în această perioadă are nevoie de disponibilități bănești pentru

efectuarea lucrărilor agricole de toamnă.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că instanța de judecată fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică, criticabilă din punctul de vedere al îndeplinirii condițiilor

impuse de lege pentru suspendarea actelor administrative fiscale.

Astfel, în ceea ce

privește existența cazului bine justificat instanța a reținut, raportat la

textul art. 2, lit. t) din Legea nr. 554/2004, că împrejurările care sunt de

natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului

administrativ fiscal atacat constau în aplicarea greșită a textului de lege,

Curtea apreciind că acest text de lege este, aparent, incident unei alte

situații de fapt decât cea în care se află reclamanta.

Interpretarea pe care

prima instanță a făcut-o raportat la textul de lege pe care îl invocă este,

aparent, fundamental greșită. Aceasta, întrucât textul art. 67 C. proc. fisc.

dispune: „Organul fiscal stabilește baza de impunere și obligația fiscală de

plata aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice

probă și mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate

determina situația fiscala corecta". În continuare, în alin. (2), cel avut

în vedere de către instanță, legiuitorul a prevăzut câteva exemple de situații

în care organul fiscal poate estima baza de impunere, lucru care rezultă în mod

evident din exprimarea „cum ar fi".

Chiar dacă ar

îmbrățișa teza instanței, textul de lege pe care organul fiscal și-a întemeiat

constatările nu este unul greșit, întrucât art. 67 alin. (2) prevede ca

situație în care baza de impunere se estimează și aceea în care organele de

inspecție fiscala constată că evidențele contabile sau fiscale ori declarațiile

fiscale sau documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale

sunt incorecte sau incomplete. Or, câtă vreme în evidențele contabile ale

societății figurau sume mult mai mici decât cele care trebuiau să figureze în

realitate, putem afirma că ne circumscriem textului de lege indicat în decizie,

astfel că motivarea instanței de fond este eronată.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv, respectiv, paguba iminentă, recurenta consideră că

motivarea instanței este lapidară și lipsită de conținut, câtă vreme paguba

iminentă reținută de instanță nu rezultă de nicăieri, reclamantul nedepunând la

dosarul cauzei niciun înscris din care să rezulte că în urma executării sumei

contestate s-ar putea produce vreun prejudiciu.

Împrejurarea că față

de societatea reclamantă a fost începută procedura de executare silită nu are

niciun fel de importanță în speța de față, întrucât, potrivit legii, în speță

Codul de procedură fiscală, dacă în termenul prevăzut în conținutul deciziei de

impunere nu se realizează plata, automat, se declanșează procedura de executare

silită. Acest fapt, bineînțeles, în baza principiului legalității și executării

din oficiu care caracterizează actul administrativ fiscal.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor

juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora,

ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există,

iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea

publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul național

a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării

actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a

acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu

anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu

cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului

legalității.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după

verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ

cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv

cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței

cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Înalta Curte

apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente

elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește

legalitatea bazei de impunere.

Deci, există

suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără

însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a

conținutului și legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța

de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei

în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Se poate aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

Revine judecătorului

de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de

suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate

de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să

justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a

suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere

hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de

anulare a actului.

Alături de

argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere și recomandarea nr.

R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului

Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

Așa cum s-a arătat de

altfel și în recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul

Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont

de drepturile și interesele persoanelor particulare.

Aceeași recomandare

reamintește principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștrii

care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța

judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de

natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să

ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluția suspendării

actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de

autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor

autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de

obligații.

Suspendarea

pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al

actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea

justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor

jurisdicționale.

Ținând seama de considerentele

de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de

Miniștrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale și

de circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului

administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă

consecințe grave în patrimoniul reclamantei.

Executarea sumei de

581.349 lei reținută de organul fiscal, poate perturba activitatea reclamantei.

Prin executare silită

s-ar crea un prejudiciu material viitor și previzibil societății, aceasta

reprezentând un impediment vital pentru desfășurarea activității societății,

aflată deja în dificultate.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond în mod corect a apreciat că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș împotriva încheierii din 24 septembrie 2012 a Curții

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.