ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2393/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele Asociația Română pentru Drepturi de Autor (ARDA) și Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual - Asociația Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale (UPFAR - ARGOA) a solicitat în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) și A. anularea Deciziei ORDA nr. 94/2015 privind avizarea constituirii și funcționării ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și conexe ale producătorilor de opere cinematografice și alte opere audiovizuale a A., decizie publicată în M. Of. nr. 728/29.09.2015.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3581 din 16 noiembrie 2016, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și lipsei procedurii prealabile.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamante, ca nefondată.

Împotriva Sentinței civile nr. 3581 din 16 noiembrie 2016 au declarat recurs reclamantele Asociația Română pentru Drepturi de Autor (ARDA) și Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual - Asociația Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale (UPFAR - ARGOA), solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei în fond și admiterea acțiunii lor, așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentele susțin că sentința atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material iar un prim argument în acest sens este acela că intimata pârâtă A. este avizată de către ORDA să funcționeze ca și organism de gestiune colectivă pentru două categorii distincte de drepturi și anume: drepturi de autor (în ceea ce privește operele audiovizuale) și drepturi conexe (în ceea ce privește videogramele), dar aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 8/1996.

Astfel, A. nu a depus la ORDA un repertoriu în ceea ce privește operele audiovizuale, aceasta limitându-se la a depune doar un repertoriu în ceea ce privește videogramele. Aceste aspect rezultă fără putință de tăgadă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâta ORDA, cât și din răspunsurile ORDA la interogatoriu.

Cu privire la situația juridică mai sus prezentată, instanța de fond reține următoarele:

"Cutea apreciază că este suficientă invocarea doar a unor drepturi conexe, nu și a unor drepturi de autor, având în vedere prevederile exprese ale art. 125 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora "aceste organisme sunt create distinct de titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe".

Este adevărat că în decizia contestată se menționează că se avizează A. ca "organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și conexe", în timp ce repertoriu depus se referă doar la videograme (care sunt drepturi din categoriile enumerate în Titlul II al Legii nr. 8/1996 intitulat "Drepturi conexe dreptului de autor și drepturi sui generis"), însă categoria este restrânsă prin mențiunea ulterioară potrivit căreia drepturile ce sunt gestionate de A. aparțin "producătorilor de opere cinematografice și alte opere audiovizuale", adică tocmai categoria din care fac parte membrii A. și ale căror drepturi au fost menționate în repertoriul depus pentru obținerea avizului.

Prin urmare, pârâta A. a fost avizată prin decizia contestată să gestioneze doar drepturi ce aparțin producătorilor de opere cinematografice, nu și ale regizorilor sau ale realizatorilor de opere audiovizuale (care sunt autorii operei cinematografice sau audiovizuale potrivit art. 65 și art. 66 din Legea nr. 8/1996), astfel că critica reclamantelor întemeiată pe lipsa depunerii a unui repertoriu privind deținerea unor drepturi de autor, este neîntemeiată."

În definitoriu, instanța de fond consideră că producătorii de opere cinematografice și alte opere audiovizuale sunt numai titulari de drepturi conexe, iar nu și de drepturi de autor, din moment ce se consideră că ne aflăm în prezența unei "categorii restrânse", iar repertoriul A. este valabil pentru categoriile de drepturi a căror gestiune colectivă este avizată de către ORDA.

Argumentele prezentate și interpretarea acordată de către instanța de fond Legii nr. 8/1996 sunt eronate, apreciază recurentele, întrucât producătorii de opere cinematografice și alte opere audiovizuale pot fi titulari atât cu privire la drepturile de autor, cât și cu privire la drepturilor conexe.

Susține reclamantele recurente că din analiza conținutului art. 13, art. 66 și art. 70 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 rezultă caracterul eronat al concluziei instanței de fond potrivit căreia "A. a fost avizată prin decizia contestată să gestioneze doar drepturi ce aparțin producătorilor de opere cinematografică, nu și ale regizorilor sau ale realizatorilor de opere audiovizuale."

Prin urmare, recurentele susțin că argumentele potrivit cărora lipsa unui repertoriu a drepturilor de autor în ceea ce o privește pe A. este cât se poate de întemeiată, deoarece în mod nelegal ORDA a acordat un aviz unei entități juridice - A. - pentru a gestiona o anumită categorie de drepturi - drepturi de autor - cu privire la care nu face dovada unui repertoriu, deși condițiile de acordare a avizului sunt cât se poate de clare în sensul că art. 126 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prevede obligativitatea depunerii la ORDA a repertoriului pentru categoria de drepturi pentru care se solicită acordarea avizului.

Un al doilea argument invocat de recurentele reclamante vizează faptul că o serie de videograme, declarate de pârâta A., nu aparțin producătorilor care sunt membri ai A. ci videogramele menționate aparțin, în realitate, unui alt producător și anume Centrul Național al Cinematografiei, care este membru al B.

Se constată așadar că A. a declarat în fals prin depunerea repertoriului declarat și asumat la ORDA că deține anumite opere pe care în realitate nu le deține, așa acum rezultă din cele prezentate mai sus.

Deși art. 126 din Legea nr. 8/1996 nu prevede în mod expres obligația ORDA de a verifica repertoriul entității care solicită obținerea avizului, apreciază recurentele că în situația în care un alt organism de gestiune colectivă contestă avizul respectiv și constată faptul că au fost declarate în fals anumite opere pentru obținerea avizului, o instanță de judecată are atât dreptul, cât și obligația de a lua act de această situație juridică și de a dispune totodată o soluție prin care să se înlăture actul administrativ care se constată că este emis în condiții nelegale.

Cel de al treilea argument invocat de recurentele reclamante în memoriul de recurs vizează faptul că pârâta A. nu nu are capacitatea economică de gestionarea colectivă și nu dispune de mijloacele umane și materiale necesare gestionării repertoriului pe întregul teritoriu al țării, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

În acest sens, reclamantele arată că A. își desfășoară activitatea într-o singură cameră, deține un patrimoniu în lichidități de numai 1050 RON și are în concret un singur salariat, neîndeplinind așadar condiția esențială prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 în sensul că pârâta A. nu are o capacitate economică de gestionare colectivă și nu dispune de mijloace umane și materiale necesare gestionării repertoriului pe întregul țării.

În concluzie, recurentele apreciază că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 8/1996, motiv pentru care se justifică admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate, rejudecarea litigiului în fond și admiterea acțiunii civile în sensul anulării Deciziei O.R.D.A. nr. 94/2015.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimata A., se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei-reclamante pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins în consecință, pentru considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că reclamantele Asociația Română pentru Drepturi de Autor și Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual - Asociația Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei ORDA nr. 94/2015, privind avizarea constituirii și funcționării ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și conexe ale producătorilor de opere cinematografice și alte opere audiovizuale a A., decizie publicată în M. Of. nr. 728/29.09.2015.

Prin Sentința civilă nr. 3581 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și lipsei procedurii prealabile iar în fond, a constatat netemeinicia acțiunii reclamantelor.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele, susținând faptul că hotărârea atacată este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru argumentele mai sus enunțate.

Contrar celor afirmate de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că nu este incidentă ipoteza pronunțării hotărârii în condițiile încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, astfel că recursul de față apare ca fiind nefondat.

În ceea ce privește primul argument dedus de recurente prin prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că avizarea înființării și funcționării organismului de gestiune colectivă pârât în cauză s-a realizat în condiții de legalitate și fără ca intimata pârâtă A. să facă dovada unui repertoriu privitor la operele audiovizuale, critica recurentelor la adresa legalității Deciziei ORDA nr. 94/2015 având ca punct de pornire o premisă eronată și anume aceea conform căreia ORDA ar fi avizat un organism de gestiune colectivă pentru două categorii distincte de drepturi de autor.

Or, așa cum a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că intimata pârâtă A. a fost avizată să gestioneze doar drepturile ce aparțin producătorilor de opere cinematografice, membri ai A. și nu drepturile ce revin regizorilor sau realizatorilor de opere audiovizuale.

De aceea, critica recurentelor, în sensul că avizarea funcționării intimatei pârâte A. în condițiile în care nu a depus un repertoriu în ceea ce privește operele audiovizuale nu atrage nelegalitatea actului administrativ atacat, în condițiile în care activitatea intimatei pârâte A. nu privește gestionarea drepturilor de autor menționate de recurentele reclamante.

Faptul că producătorii de opere cinematografice pot fi titulari atât cu privire la drepturile de autor cât și cu privire la drepturile conexe nu poate fi interpretat în sensul contrar celor ce rezultă din decizia ORDA atacată în prezenta cauză, prin care intimata pârâtă A. a fost avizată să gestioneze doar o categorie de drepturi conexe.

În ceea ce privește faptul că o parte din videogramele menționate în repertoriul A. nu aparține membrilor A. ci altui producător (videograme nominalizate în memoriul de recurs), a reținut prima instanță faptul că din cuprinsul dispozițiilor art. 126 al Legii nr. 8/1996 nu rezultă că solicitantul avizului trebuie să facă dovada drepturilor deținute, ci doar să depună repertoriul în forma stabilită prin decizie a directorului general al ORDA, astfel că în procedura de avizare nu se verifică aspectele invocate de reclamantă și nici instanța de contencios administrativ nu este competentă să lămurească eventuale litigii între producătorii de opere cinematografice, ci doar să verifice îndeplinirea cerințelor prev. de art. 126 din Legea nr. 8/1996.

Concluzia primei instanțe este corectă, constată Înalta Curte, luând act că, nici din cuprinsul dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. b) și nici din alte dispoziții ale Legii nr. 8/1996 nu rezultă îndrituirea ORDA de a verifica realitatea datelor cuprinse în repertoriul organismului de gestiune colectivă.

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor repertoriul de opere, interpretări și execuții artistice, fonograme și videograme, aparținând propriilor membri și pe care îl gestionează; repertoriul menționat anterior se depune în regim de bază de date, protejat potrivit legii, în format scris și electronic, stabilit prin decizie a directorului general, și conține cel puțin numele autorului, numele titularului de drepturi, titlul operei, elementele de identificare a artiștilor interpreți și executanți, a fonogramelor sau videogramelor, prevede art. 126 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, odată îndeplinită cerința prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. b) în condițiile menționate de art. 126 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, este temeinică aprecierea primei instanțe în sensul că argumentele reclamantelor privind titlul asupra celor 13 opere nu pot conduce la anularea deciziei în discuție. În plus, Înalta Curte subliniază și faptul că și în condițiile în care s-ar stabili că operele menționate de recurentele reclamante nu aparțin producătorilor care sunt membrii săi ci unui alt producător (CNC), repertoriul A. cuprinde și alte videograme, în privința cărora nu există nicio dispută de genul celei de față.

Altfel spus, faptul că organismul de gestiune colectivă nu face dovada mandatului pentru gestionarea drepturilor aferente unui număr dat de opere din cele menționate în repertoriu nu poate conduce la o anulare parțială a actului de avizare și funcționare a înființării ca OGC, existând alte remedii la îndemâna celor interesați pentru gestionarea fără drept a unor categorii de drepturi de autor sau conexe.

În fine, nefondată este și critica recurentelor, în sensul că decizia atacată avizează un OGC care nu face dovada îndeplinirii condiției prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Trebuie subliniat faptul nici legiuitorul dar nici recurentele reclamante nu au precizat care sunt acele minime repere care permit fundamentarea unei concluzii privitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea capacității economice de gestionare colectivă și aceea de a dispune de mijloacele umane și materiale necesare gestionării repertoriului pe întregul teritoriu al țării.

Prin urmare, opinia recurentelor reclamante, în sensul că intimata pârâtă A. nu are capacitatea economică de gestionare colectivă și resursele umane și materiale necesare gestionării repertoriului pe întreg teritoriul țării, prin raportare la condițiile sediului, lichidităților și a faptului că dispune de un singur angajat, are un caracter subiectiv, nefiind aptă a demonstra faptul că judecătorul fondului a aplicat greșit sau a încălcat prevederile art. 126 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Față de aceste considerente Înalta Curte constată nefondat recursul de față, urmând a-l respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantele Asociația Română pentru Drepturi de Autor și Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual - Asociația Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale împotriva Sentinței nr. 3581 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 09 mai 2019.

Procesat de GGC - CT