ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3962/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2232 din 22 martie

2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta D.M.E., în contradictoriu cu

pârâții Consiliul Superior al Magistraturii - prin secția pentru judecători,

Consiliul Superior al Magistraturii - prin Comisia pentru Disciplină pentru

Judecători, Consiliul Superior al Magistraturii - prin Inspecția Judiciară

pentru Judecători, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.E.A. -

judecător la Curtea de Apel Iași, G.B. - judecător la Curtea de Apel Iași și

E.G. - judecător la Curtea de Apel Iași, ca inadmisibilă.

Instanța a reținut că

reclamanta a adresat Consiliului Superior al Magistraturii o sesizare privind

activitatea profesională a magistraților de la Curtea de Apel Iași care au

soluționat recursul împotriva Deciziei civile nr. 157 din 27 august 2008 a

Tribunalului Iași, solicitând în final declanșarea acțiunii disciplinare

împotriva acestora.

Actul contestat în

speță - Adresa nr. 2577/IJ/2184/SIJ - constituie răspunsul autorității, prin

care este adus la cunoștința reclamantei rezultatul verificărilor efectuate de

Serviciul de inspecție judiciară pentru judecători, motivele de fapt și de

drept pentru care se consideră ca nejustificată sesizarea Comisiei de

Disciplină pentru judecători.

Adresa nr.

2577/IJ/2184 nu este un act administrativ, nu dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice, ci constituie o operațiune administrativă.

Refuzul de emitere a

unui act administrativ (inclusiv cel de a realiza operațiunile administrative

prealabile necesare emiterii unui act administrativ) constituie un act

administrativ asimilat.

În speță însă, având

în vedere natura juridică a raportului de drept supus judecății, s-a constatat

că plângerea împotriva refuzului de sesizare a Comisiei de Disciplină formulată

de reclamantă nu este admisibilă.

Drepturile și

obligațiile aparțin și incumbă exclusiv subiectelor raportului juridic, vizând

doar măsura în care modul în care au fost sau nu respectate de magistrat

obligațiile profesionale ce izvorăsc din dispozițiile legale, regulamentare, de

ordin deontologic.

Cum scopul procedurii

disciplinare este de apărare a onoarei și prestigiului profesiei, nu se poate

reține că deciziile luate sunt de natură, prin ele însele, să aducă atingere

drepturilor sau intereselor terților autori ai sesizărilor.

Împotriva

sus-menționatei sentințe a declarat recurs reclamanta D.M.E.

Recurenta a apreciat

că în opinia sa actul contestat este un act unilateral de voință din partea

Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.)

care creează o situație juridică nouă și că prin soluția pronunțată de secția

contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București se încalcă

dreptul său de a se adresa unei instanțe independente și imparțiale în temeiul

art. 52 din Constituția României.

Criticile recurentei

au fost subsumate motivelor de recurs prevăzute de:

- art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motive contradictorii în condițiile în

care instanța reține pe de o parte că în speță nu este vorba de un act

administrativ, iar pe de altă parte că prin asimilare este în discuție totuși

un act administrativ;

- art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., actul dedus judecății fiind greșit interpretat atunci când instanța

se raportează la părțile raportului juridic disciplinar (C.S.M. și magistrați);

- art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., anume că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, instanța fondului reducând dreptul reclamantei la o simplă sesizare și

ignorând dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ. În privința acestui text legal s-a arătat că doctrina a lămurit

că legiuitorul a înțeles, printr-un artificiu juridic, să pună în relație

juridică și pe terța persoană cu autoritatea emitentă, și, implicit, cu

beneficiarul actului administrativ individual.

Prin întâmpinare,

intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că sentința recurată

este legală și temeinică, insistând pe argumentul prezentat și în fața primei

instanțe referitor la lipsa caracterului de act administrativ al adresei

comunicate recurentei-reclamante în baza art. 45

1

din Legea nr.

317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările

și completările ulterioare.

Prin cerere

distinctă, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 45 alin. (2), art. 45

1

alin. (4), art. 46 alin. (1), art. 46

alin. (5) și art. 46 alin. (14) din Legea nr. 317/2004 solicitând sesizarea

Curții Constituționale pentru soluționarea acestei excepții.

Cererea amintită a

fost considerată admisibilă și, însoțită de punctul de vedere al părții adverse

și de opinia instanței, a fost înaintată prin încheierea separată din 4 octombrie

2012 Curții Constituționale în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Examinând cauza prin

prisma normelor legale incidente și a probatoriului administrat, Înalta Curte

reține că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință pentru cele ce

vor fi punctate în continuare:

Obiectul acțiunii în

contencios administrativ îl constituie în principal anularea răspunsului-adresă

nr. 2577/IJ/2184/SIJ/2009 emis de Serviciul de Inspecție Judiciară pentru

judecători din 13 noiembrie 2009 prin care, urmare sesizării adresate de

reclamantă, s-a comunicat acesteia că nu se justifică sesizarea Comisiei de

disciplină pentru judecători în privința judecătorilor de la Curtea de Apel

Iași care au pronunțat Decizia civilă nr. 235 din 27 mai 2009, nefiind

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 45

1

alin. (5) din Legea nr.

317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanța de control

judiciar observă că dezlegarea dată acțiunii de secția contencios administrativ

și fiscal a Curții de Apel București este corectă și în acord cu Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ și că niciuna din criticile aduse

sentinței nu este întemeiată.

Așa cum se poate

lesne observa din conținutul actului contestat, acesta nu îmbracă forma unui

act administrativ ce poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ în

temeiul Legii nr. 554/2004, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

c) din acest act normativ prin care se lămurește semnificația noțiunii de „act

administrativ”, anume „actul unilateral cu caracter individual sau normativ,

emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării

legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate

actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de

autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea

serviciilor publice; achizițiile publice”.

Teza unui act

administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004 - refuz nejustificat de a soluționa o cerere - nu se confirmă întrucât

sesizarea reclamantei înregistrată la Serviciul de Inspecție Judiciară pentru

judecători sub nr. 2577/IJ/2184/SIJ/2009 a primit un răspuns, justificat legal,

aspect care nu poate fi contestat.

Nemulțumirea

reclamantei a fost aceea că Inspecția Judiciară nu a găsit întemeiată cererea

sa de sesizare a Comisiei de disciplină pentru judecători, însă un răspuns

nefavorabil nu poate fi echivalat unui refuz nejustificat de a soluționa o

cerere în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

respectiv: „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva

cererea unei persoane este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în

executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a

cererii sau după caz, a plângerii prealabile”.

În speță, Inspecția

Judiciară și-a motivat răspunsul comunicat în conformitate cu art. 45

1

alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificată prin O.U.G. nr. 59/2009, prin

neîndeplinirea cerințelor stipulate în art. 45

1

alin. (5) din actul

normativ menționat.

Considerentul central

al instanței de fond este acela că actul contestat nu dă naștere, nu modifică

sau stinge raporturi juridice, deci nu este un act administrativ, ci constituie

o operațiune administrativă.

Sunt numai argumente

adiționale referirile făcute de judecătorul fondului la noțiunea de act

administrativ asimilat, la răspunderea disciplinară a magistraților, la părțile

raportului juridic disciplinar, argumente de natură a sublinia că nu există în

cauză un refuz nejustificat de a efectua o operațiune administrativă câtă vreme

răspunsul comunicat reclamantei este justificat legal și nicidecum de natură a

atribui considerentelor sentinței un conținut contradictoriu sau a concluziona

că actul dedus judecății a fost greșit interpretat.

În acest context nu

sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. cărora le-au

fost subsumate parte din criticile recurentei.

Nu va fi primită nici

critica referitoare la aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), Înalta Curte reținând că din perspectiva prevederilor art. 1 alin. (1)

și (2) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. c) și i) din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată, este corectă soluția de respingere ca inadmisibilă a

acțiunii privind anularea Actului nr. 2577/IJ/2184/SIJ/2009 emis de Serviciul

de Inspecție Judiciară pentru judecători deoarece acesta reprezintă răspunsul

constând în rezultatul verificărilor prealabile pe care Inspecția Judiciară

este obligată să le facă și să le comunice atât persoanei care a făcut

sesizarea, cât și persoanelor vizate de sesizare, în conformitate cu art. 45

1

alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificată prin O.U.G. nr. 59/2009.

Judicios, în

considerentele sentinței recurate se arată că reclamanta are dreptul de a

sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, de altfel acest drept a și fost

exercitat, însă din economia textelor legale invocate chiar de

recurenta-reclamantă rezultă fără echivoc că, practic, titularul acțiunii

disciplinare față de judecători este, potrivit legii în vigoare la acea dată,

doar Comisia de disciplină pentru judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii.

În plus, instanța de

contencios nu se poate substitui Inspecției Judiciare în evaluarea făcută

asupra problemelor cu care a fost sesizată în materia unor eventuale încălcări

ale normelor de deontologie profesională de către magistrații-intimați, o

intervenție a instanței de judecată putându-se face numai în condițiile

reglementărilor în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților cuprinse

în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În acest context,

văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 554/204, modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.M.E., împotriva sentinței civile nr. 2232 din 22 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 4 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ