ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 132/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11.10.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL și administrator special C., a chemat în judecată pe pârâta D. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata debitului restant în valoare de 441.744,86 RON, din care 63.845,51 RON reprezentând contravaloare penalități de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere, în procent de 0,15%/zi de întârziere, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la data achitării integrale, și 377.899,35 RON reprezentând contravaloare storno discount, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 616 din 02 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin apelul formulat, apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. SPRL a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, susținând că acestea sunt lipsite de claritate și precizie, prin omisiunea de precizare expresă a efectelor hotărârii judecătorești vizând insolvența, respectiv autoritatea sau puterea de lucru judecat a acesteia față de alte proceduri și încalcă dreptul la un proces echitabil instituit de art. 21 alin. (3), art. 124 din Constituția României, art. 6 par. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

Prin încheierea din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins cererea formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E. SPRL, privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca inadmisibilă.

În motivarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că sesizarea nu îndeplinește în mod cumulativ cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 întrucât nu se critică neconformitatea unei dispoziții legale cu normele constituționale ci insuficiența normei legale, deci un vid legislativ, ceea ce nu poate face obiectul excepției de neconstituționalitate.

În concret, partea a reclamat omisiunea legiuitorului de a preciza expres efectele hotărârii judecătorești pronunțate în condițiile art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 în cadrul altor proceduri, așadar nu o dispoziție legală ci lipsa acesteia, aspect care nu poate fundamenta o excepție de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E. SPRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta a susținut, în esență, că încheierea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost motivată prin raportare la normele constituționale, respectiv dreptul la un proces echitabil, instituit de art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 124 din Constituția României, referitor la înfăptuirea justiției, dar și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

A arătat recurenta că, deși a susținut că prevederile art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 124 din Constituția României referitor la înfăptuirea justiției, totuși, prin aplicarea greșită a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța a reținut, în mod eronat, că excepția invocată nu critică încălcarea normelor constituționale.

Împrejurarea că a motivat încălcarea normelor constituționale privind dreptul la un proces echitabil față de lipsa de claritate și precizie a textului art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin omisiunea de precizare expresă cu privire la efectele hotărârii judecătorești vizând insolvența, respectiv răsfrângerea acestora asupra altor materii sub aspectul autorității de lucru judecat a considerentelor decizorii ale acestei hotărâri, nu poate susține argumentul instanței de apel privind nerespectarea criteriului de neconformare cu normele constituționale, atâta timp cât în motivarea excepției de neconstituționalitate a indicat în mod clar încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituția României, referitor la dreptul la un proces echitabil; art. 124 din Constituția României referitor la înfăptuirea justiției și a motivat în mod corespunzător această încălcare, în sensul că textul reglementat de art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 încalcă dreptul la un proces echitabil din cauza conținutului său deficitar, care permite interpretări neconforme cu dreptul la un proces echitabil privind autoritatea de lucru judecat, prin prisma considerentelor decizorii asupra cererilor întemeiate pe dreptul comun în materie.

A mai arătat recurenta că dreptul la un proces echitabil este grav vătămat, întrucât judecătorul învestit ulterior cu soluționarea cererii întemeiată pe dreptul comun în materie este ținut să țină seama de considerentele decizorii ale hotărârii de respingere a cererii de insolvență, care a fost pronunțată prin prisma legii speciale în materie, de către un judecător sindic învestit doar cu cercetarea existenței stării de insolvență a patrimoniului debitoarei, în urma analizei unui probatoriu limitat la înscrisuri. În asemenea situație, textul criticat pentru neconstituționalitate permite în mod inadmisibil ca cercetarea ulterioară a cererii întemeiate pe dreptul comun în materie să se limiteze doar la proba cu înscrisuri, ceea ce restrânge în mod nelegal dreptul de a administra toate probele în dovedirea raporturilor contractuale complexe dintre părți, cu încălcarea gravă a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, ca efect al autorității de lucru judecat al considerentelor decizorii ale hotărârii privind respingerea cererii de insolvența.

Astfel, deși art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 reglementează că, în situația în care judecătorul - sindic stabilește că debitorul nu este în stare de insolvență, cererea creditorului va fi considerată ca lipsită de orice efecte chiar de la înregistrarea ei, totuși textul legal omite să precizeze expres consecința firească privind lipsa efectelor hotărârii de respingere a cererii de insolvență, prin prisma autorității sau puterii de lucru judecat a acesteia, incluzând considerentele, față de alte materii.

Consideră recurenta că este neconstituțional ca hotărârea judecătorească pronunțată în soluționarea cererii de insolvență, care vizează stabilirea existenței cumulative a condițiilor privind deschiderea procedurii insolvenței, respectiv îndeplinirea condiției impuse de art. 70 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014, vizând cuantumul și temeiul creanței, să aibă efect de autoritate de lucru judecat față de cererile întemeiate pe cauze și obiecte diferite din alte materii, pentru că se ajunge ca din perspectiva materiei insolvenței, după administrarea unui probatoriu succint, limitat la înscrisuri, hotărârea care are doar abilitatea legală de a stabili dacă debitoarea este sau nu în insolvență prin prisma considerentelor decizorii să capete valențe neprevăzute de lege privind dezlegarea raporturilor juridice dintre părți asupra cărora judecătorul sindic s-a pronunțat doar în cercetarea aparenței dreptului, fără a face o analiză judicioasă, prin interpretarea unui ansamblu probator adecvat.

În continuare, a arătat recurenta că este neconstituțional ca inclusiv considerentele ce se regăsesc în hotărârea privind respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței să influențeze în mod negativ următoarea cerere a creditorului îndreptățit la recuperarea creanței sale, cu atât mai mult cu cât în această materie a insolvenței probatoriul este limitat la înscrisuri, iar expertiza contabilă nu este admisibilă, conform disp.art. 72 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, deoarece se aduce o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, față de împrejurarea că nu se face distincție între aspectele reglementate strict de materia insolvenței, precum caracterizarea patrimoniului debitoarei de elementele insolvenței, și cele privind aspectele de fond legate de creanță, cuantumul și temeiul acesteia, adică raporturile contractuale dintre părți reglementate de normele C. civ. sau alte legi speciale în materie, împrejurări care dacă ar fi deduse judecății pe calea dreptului comun, ar fi putut beneficia de posibilitatea de a fi analizate prin prisma unui probatoriu complex, care să reflecte realitatea.

Față de actuala reglementare, apreciază recurenta că ne regăsim în situația unei cercetări necorespunzătoare a fondului raporturilor contractuale dintre părți, iar în combaterea unei situații reținute greșit, ce nu corespunde realității, partea este lipsită de suficiente mijloace procedurale care să-i protejeze drepturile.

În concluzie, având în vedere considerentele expuse, a solicitat recurenta a se aprecia incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a dat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, și, apreciind că excepția este admisibilă, să se dispună sesizarea Curții Constituționale

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. SPRL este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare invocat, prin memoriul de recurs, s-a susținut, în esență, că instanța de apel a dat o greșită interpretare și aplicare dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost motivată prin raportare la normele constituționale, respectiv dreptul la un proces echitabil, instituit de art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 124 din Constituția României, referitor la înfăptuirea justiției, dar și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

În raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a verifica constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Ca atare, instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, rezultă cerințele de admisibilitate a excepției, care sunt, totodată, condiții de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale: să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În analiza acestor condiții, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se critică neconformitatea unei dispoziții legale cu normele constituționale, ci insuficiența normei legale, ceea ce nu poate face obiectul excepției de neconstituționalitate.

Astfel, reclamanta a arătat în motivarea excepției, în legătură cu dispozițiile art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, că textul este "lipsit de claritate și precizie, prin omisiunea de precizare expresă cu privire la efectele hotărârii judecătorești vizând insolvența, respectiv autoritatea sau puterea de lucru judecat a acesteia față de alte proceduri".

Ca atare, prin invocarea argumentelor ce susțin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, autorul excepției nu urmărește a se stabili conformitatea normei legale menționate cu dispozițiile constituționale, ci o completare a legii civile, ceea ce excedează competenței Curții Constituționale, astfel cum se prevede în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Așadar, din examinarea considerentelor încheierii recurate se constată că instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale urmând a fi menținută.

Pe cale de consecință, pentru considerentele prezentate, reținând că nu se confirmă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. SPRL împotriva încheierii din 05 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2019.