ÎCCJ, Decizia nr. 41/2019

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea atacată:

Prin Decizia civilă nr. 200 din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 65 din 15 iunie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2015.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că susținerile revizuenților, întemeiate pe Decizia Curții Constituționale nr. 45/2018, nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., întrucât decizia respectivă nu a fost pronunțată asupra unei excepții de neconstituționalitate invocate în cauza soluționată prin Decizia nr. 65/2015, ci a fost pronunțată în soluționarea obiecției de neconstituționalitate referitoare la Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

De asemenea, nu au fost identificate elemente care să justifice calificarea Protocolului privind organizarea cooperării între Serviciul Român de Informații și Consiliul Superior al Magistraturii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin potrivit legii ca înscris doveditor în sensul art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în litigiul disciplinar soluționat definitiv prin Decizia civilă nr. 65/2015.

Contestația în anulare:

Împotriva deciziei menționate au formulat contestație în anulare revizuenții A. și B., indicând ca temei de drept dispozițiile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ.

Au susținut că hotărârea atacată a fost dată de o instanță necompetentă absolut, în condițiile în care componența Completului de 5 judecători a fost stabilită în afara regulilor edictate de legiuitor și cu nerespectarea normelor constituționale. Contestatorii au făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 685/2018, solicitând să se dea prevalență garanțiilor convenționale, precum și să se constate că, potrivit art. 13 CEDO, prezenta cerere reprezintă singura cale procedurală prevăzută de legea internă pentru anularea hotărârii atacate.

Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată în cauză de intimata Inspecția Judiciară s-a invocat inadmisibilitatea contestației în anulare, în raport cu prevederile art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora pe calea contestației în anulare pot fi atacate numai hotărârile pronunțate în recurs, și nu în revizuire, cum este cazul în speță. Intimata a invocat și inadmisibilitatea contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că procedura de citare a fost legal îndeplinită pentru termenul de judecată din 5 noiembrie 2018, când s-a pronunțat decizia atacată.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.

Conform art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia".

În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că acesta a fost invocat pur formal de către contestatori, fără a fi formulate niciun fel de susțineri referitoare la nelegala citare a acestor părți în litigiul soluționat prin decizia contestată.

Analizând contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce succedă.

Potrivit art. 129 din Constituția României, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În raport cu principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Întrucât, în cauză, contestația în anulare vizează o decizie pronunțată în revizuire și, având în vedere dispozițiile citate, potrivit cărora, pentru motivul prevăzut la alin. (2) pct. 1 al art. 503 din C. proc. civ., pot fi atacate cu contestație în anulare hotărârile instanțelor de recurs și cele ale instanțelor de apel nesupuse recursului, aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Se constată, așadar, că nu este admisibilă contestația în anulare formulată, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 503 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de retractare pe această cale, determinate ca atare de lege.

Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 din C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Înalta Curte mai reține că articolul 13 din Convenție, la care fac trimitere contestatorii, garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de convenție.

Or, se constată că în dreptul intern există un mijloc procedural eficient, care răspunde cerințelor articolului 13 invocat, și anume calea de atac ce trebuie exercitată cu respectarea cerințelor impuse de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., atunci când se invocă încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva unei hotărâri pronunțate în revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 200 din 5 noiembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2019.

Procesat de GGC -NN