ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2453/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2453/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția conflicte de muncă și

asigurări sociale, reclamantul C.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu

Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței, anularea Deciziei nr. 296 din 5

martie 2009 emisă de pârât - Direcția Resurse Umane.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 15 iunie 2006, a fost

numit prin Ordinul nr. 987 din 6 iunie 2006 în funcția publică de director

general în cadrul Direcției Generale de Dezvoltare în Construcții, din cadrul

Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, prin cumul de

funcții.

Începând cu data de

16 octombrie 2007, a fost numit prin ordinul Ministrului Dezvoltării,

Lucrărilor Publice și Locuințelor nr. 1064 din 18 octombrie 2007, în funcția

publică de director general adjunct al Direcției Programe Naționale - Direcția

Generală Lucrări Publice din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor

Publice și Locuințelor, în prezent fiind consilier în cadrul Direcției Generale

Construcții Locuințe și Reabilitare Termică în baza Ordinului nr. 155 din 16

martie 2009 și conferențiar universitar doctor la Universitatea Tehnică de

Construcții București.

A mai precizat

reclamantul că la data de 5 martie 2009 i s-a comunicat Decizia nr. 296 din 5

martie 2009 prin care a fost notificat cu privire la faptul că „în perioada 1

mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 55.167 RON reprezentând

spor de vechime, indemnizație de concediu și primă de vacanță, conform

memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 și EF 14521 din 4 martie 2009",

iar potrivit prevederilor art. 84 lit. b) și art. 85 alin. (1) din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarilor publici „modalitățile de restituire a

sumei datorată angajatorului, așa cum sunt prevăzute în legislația în vigoare,

sunt achitarea sumei în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei,

respectiv până la data de 3 aprilie 3009; asumarea unui angajament de plată și

eșalonarea sumei datorate".

S-a susținut că

potrivit dispozițiilor art. 2 și art. 10 alin. (2) din Ordinul Ministrului

Educației, Cercetării și Tineretului nr. 1350 din 20 iunie 2007, dispozițiile

art. 7 din H.G.. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din

unitățile bugetare și dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 250/1992 privind

concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația

publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare,

coroborate cu dispozițiile art. 35 C. muncii, suma de 55.167 RON, reprezentând

spor de vechime, indemnizație de concediu și prima de vacanță, nu a fost

încasată necuvenit de reclamant.

În acest sens

reclamantul a opinat că, spre deosebire de reglementarea anterioară privind

cumulul de funcții, art. 35 C. muncii nu face nicio distincție între

angajatorul unde se află funcția de bază și angajatorul unde salariatul își

desfășoară activitatea prin cumul, angajatorii având obligația să acorde

salariatului toate drepturile care decurg din executarea contractului de muncă,

nu numai pe cele salariale (inclusiv concediul de odihnă), în condițiile în

care angajatorii vor reține și vor vira impozitul pe salariu, precum și

contribuțiile de asigurări sociale și de sănătate.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, susținând că

reclamantul poate beneficia la instituția pârâtă doar de concediu fără plată, nu

și de concediu de odihnă plătit.

S-a mai susținut că

reclamantul, în mod eronat, face trimitere la Ordinul MECT nr. 1350 din 20

iunie 2007, care reglementează drepturile salariale din cadrul funcției de

bază.

Prin Sentința civilă

nr. 1355 din 17 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VIII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței

materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal.

Această din urmă

instanță, prin Sentința civilă nr. 2477 din 29 martie 2011, a respins acțiunea

formulată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că reclamantul deține funcția

de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București, unde este

conferențiar universitar doctor, în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale

și Locuinței desfășurându-și activitatea prin cumul de funcții, fiind numit la

15 iunie 2006 în funcția publică de director general în cadrul Direcției

Generale de Dezvoltare în Construcții la Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului. La data de 16 octombrie 2007, reclamantul a fost

numit în funcția publică de director general adjunct al Direcției Programe Naționale

- Direcția Generală Lucrări Publice din cadrul Ministerului Dezvoltării,

Lucrărilor Publice și Locuințelor, iar din luna martie 2009 este consilier la

Direcția Generală Construcții Locuințe și Reabilitare Termică.

S-a mai reținut că

prin Decizia nr. 296 din 5 martie 2009 Direcția Resurse Umane din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței i-a adus la cunoștință

reclamantului că în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit

suma de 55167 RON, reprezentând spor de vechime, indemnizația de concediu și

prima de vacanță, conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 și EF –14521

din 4 martie 2009.

A apreciat prima

instanță că decizia în speță este temeinică și legală, întrucât H.G. nr.

250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din

administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din

unitățile bugetare, act normativ apreciat în vigoare, stabilește în art. 3

alin. (1) că salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază,

cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit

numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în care salariații

cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de

concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.

Prin prisma

prevederilor legale enunțate, prima instanță a constatat că reclamantul, având

funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București, avea dreptul

la un concediu de odihnă plătit numai de la această instituție, nu și de la

ministerul pârât unde își desfășura activitatea prin cumul de funcții, pentru

zilele de concediu de odihnă primite de la Universitatea Tehnică de Construcții

București, reclamantul putând solicita Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței

un concediu fără plată, neavând însă dreptul la concediu de odihnă plătit și la

prima de vacanță la instituția publică în cadrul căreia îndeplinea prin cumul o

funcție publică.

În ceea ce privește

sporul de vechime, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din

H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unitățile bugetare, din

economia cărora rezultă că sporul de vechime se calculează la funcția de bază

care, în cazul reclamantului, nu este deținută la ministerul pârât.

În consecință, a

apreciat instanța fondului, reclamantul avea dreptul de a beneficia de spor de

vechime doar pentru funcția deținută la Universitatea Tehnică de Construcții

București, nu și pentru funcția publică deținută prin cumul la Ministerul

Dezvoltării Regionale și Locuinței.

Referitor la

susținerile reclamantului relative la dispozițiile art. 35 C. muncii, s-a

reținut că dispozițiile legale invocate fac referire la salariul corespunzător

fiecărei funcții și nu la toate drepturile salariale cuvenite pentru

exercitarea funcției și, totodată, au în vedere cumularea mai multor funcții în

baza unor contracte individuale de muncă.

De asemenea, modul

concret de stabilire a tuturor drepturilor salariale cuvenite angajaților din

unitățile bugetare a fost reglementat printr-o serie de acte normative cu

caracter special, dintre acestea fiind aplicabile în speță, H.G. nr. 250/1992

cu privire la concediul de odihnă și H.G. nr. 281/1993 cu privire la sporul de

vechime, potrivit cărora salariatul poate beneficia de spor de vechime și

concediu de odihnă plătit (inclusiv prima de vacanță) doar pentru funcția de

bază, nu și pentru cea deținută prin cumul.

S-a apreciat

irelevant în cauză Ordinul MECT nr. 1350 din 20 iunie 2007, invocat de

reclamant, întrucât acesta reglementează modul de stabilire a drepturilor

salariale din cadrul funcției de bază.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2477 din data de 29 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat

recurs în termen legal reclamantul C.M.A., prin care s-a solicitat admiterea

căii extraordinare de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul

admiterii acțiunii în contencios administrativ, a anulării Deciziei nr. 296 din

data de 5 martie 2009 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și

Turismului și a obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a

învederat, prin motivele cererii de recurs, că în mod eronat instanța de fond a

apreciat că art. 35 C. muncii nu se aplică în situația cumulului unei funcții

publice cu o funcție deținută în baza unui contract individual de muncă. Deși

se susține de către instanța de fond că prevederile art. 35 C. muncii sunt

aplicabile numai în situația cumulării mai multor funcții în baza unor

contracte individuale de muncă, nu și în cazul recurentului unde se cumulează o

funcție publică cu o funcție deținută în baza unui contract individual de

muncă, această concluzie apare ca fiind eronată în raport cu dispozițiile

exprese ale art. 117 din Legea nr. 188/1999.

Astfel, potrivit

acestui text de lege, prevederile legii speciale privind statutul

funcționarilor publici se completează cu legislația muncii în măsura în care nu

contravin legislației specifice funcției publice. Or, întrucât legea specială

nu cuprinde prevederi speciale exprese referitoare la situația cumulului de

funcții în general și a cumulului dintre o funcție publică și o funcție

deținută în baza unui contract individual de muncă în special, aceasta se

completează cu prevederile art. 35 C. muncii.

De asemenea, a

apreciat recurentul că în mod eronat prima instanță a reținut că reclamantul

deține funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București când,

în realitate, aceasta este exercitată în cadrul pârâtului. În temeiul art. 35

C. muncii, pârâta, cunoscând situația de fapt referitoare la existența unui

cumul de funcții, avea obligația de a pune în vedere să precizeze locul unde

exercită funcția pe care reclamantul o aprecia ca fiind de bază, înainte de a

emite decizia contestată. Având în vedere însă că nu există o astfel de

declarație nici la angajatorul la care activa reclamantul cu contract

individual de muncă și nici la Direcția de Resurse Umane a pârâtului, a

considerat recurentul că o astfel de decizie putea fi emisă numai după

clarificarea acestui aspect de către intimat.

În lipsa acestei

precizări, pe care reclamantul nu a făcut-o și nici nu i-a fost niciodată

solicitată, pârâtul nu putea aprecia, cu de la sine putere, că recurentul își

exercită funcția de bază la Universitatea București. De altfel, a precizat

recurentul că funcția de bază o îndeplinea la intimată unde a exercitat

activitate cu normă întreagă și a efectuat aproape lunar și ore suplimentare,

pe când la Universitatea București a avut, conform adeverinței depuse, o

activitate redusă la numai câteva ore, efectuate în general după programul

desfășurat la pârâtă. În acest context, drepturile salariale conexe achitate de

către pârâtă apar ca fiind legal încasate indiferent că se referă la concediul

de odihnă plătit și prima de vacanță sau la sporul de vechime acordat.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivându-se că recurentul deține

funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București, loc unde se

află și în prezent carnetul acestuia de muncă.

Recursul este fondat,

pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin Adresa nr. 296

din data de 5 martie 2009 emisă de Direcția Resurse Umane din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței: - i s-a comunicat

reclamantului C.M.A., director al Direcției Generală Construcții Locuințe și

Reabilitare Termică, că în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat

necuvenit suma de 55.167 RON (reprezentând spor de vechime, indemnizație de

concediu și primă de vacanță), conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009

și EF 14521 din 4 martie 2009; - i s-a adus la cunoștința reclamantului că

potrivit prevederilor art. 84 lit. b) și art. 85 alin. (1) din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, modalitățile de

restituire a sumei datorate angajatorului sunt achitarea sumei în termen de 30

de zile de la constatarea pagubei, respectiv până la data de 3 aprilie 2009,

sau asumarea unui angajament de plată și eșalonarea sumei datorate; - i s-a pus

în vedere reclamantului să se prezinte la Direcția Resurse Umane pentru a

stabili modul de restituire a sumei datorate.

La baza Adresei nr.

296 din data de 5 martie 2009, sus menționată, stă memorandumul intern nr. 288

din data de 3 martie 2009 al Direcției Resurse Umane din cadrul Ministerului

Dezvoltării Regionale, având ca teme reținerea sumelor reprezentând, pe de o

parte, sporul de vechime și, respectiv, indemnizația de concediu de odihnă și

primele de vacanță acordate necuvenit unor angajați ai Ministerului Dezvoltării

Regionale și Locuinței (printre care și recurentul C.M.A.), și prin care s-a

constatat că recurentul a beneficiat necuvenit, pentru perioada 1 mai 2007 - 31

ianuarie 2009, de spor de vechime, de indemnizație de concediu de odihnă și de

primele de vacanță aferente, precum și memorandumul intern nr. EF 14521 din

data de 4 martie 2005 emis de Direcția Economică și Financiară din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței prin care directorul Direcției

Economice și Financiare comunica directorului Direcției Resurse Umane cuantumul

net al sumelor acordate necuvenit reclamantului C.M.A. ca fiind de 55.167 RON

și prin care se solicita a se comunica baza legală privind modalitatea

recuperare a drepturilor salariale necuvenite, precum și acordul părților.

Instanța de fond a

reținut, în considerentele hotărârii recurate, că decizia contestată de către

reclamantul C.M.A. este legală, întrucât acesta, având funcția de bază la

Universitatea Tehnică de Construcții București, avea dreptul la un concediu de

odihnă plătit, la prima de vacanță și la sporul de vechime numai de la această

instituție, și nu de la Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței unde

recurentul a ocupat, prin cumul, o funcție publică de conducere.

Judecătorul fondului

a mai statuat, prin sentința dată, că modul concret de stabilire a tuturor

drepturilor salariale cuvenite angajaților din unitățile bugetare a fost

reglementat printr-o serie de acte normative cu caracter special, dintre care

aplicabile în speță sunt H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte

concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu

caracter specific deosebit și din unitățile bugetare, cu modificările și

completările ulterioare, și H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului

din unitățile bugetare, cu modificările și completările ulterioare, și că

potrivit reglementării cuprinse în cele două acte normative menționate, salariatul

poate beneficia de spor de vechime și concediu de odihnă plătit (inclusiv prima

de vacanță) doar pentru funcția de bază nu și pentru cea deținută prin cumul.

Se reține că,

potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și

alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome

cu caracter specific deosebit și din unitățile bugetare, cu modificările și

completările ulterioare, ”Salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă

funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul

de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în

care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată

pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate”, și că, în

conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 281/1993 privind

salarizarea personalului din unitățile bugetare, cu modificările și

completările ulterioare, ”Persoanele salarizate potrivit prezentei hotărâri beneficiază,

la funcția de bază, de un spor de vechime în muncă de până la 25%, calculat la

salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în program de lucru”.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră rolul activ al

judecătorului, ”Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt

îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune

ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu,

să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le

poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”. Se constată, în litigiu, că

prima instanță nu a lămurit pe deplin împrejurarea esențială în litigiu, anume

cea referitoare la locul de muncă unde reclamantul a deținut în mod efectiv, concret,

funcția de bază, limitându-se numai a releva, pe baza celor reținute în actele

întocmite de intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, că

funcția de bază a reclamantului se afla la Universitatea Tehnică de Construcții

București.

Administrarea unui

probatoriu adecvat, sub aspectul sus menționat, se impunea cu necesitate în

litigiu, în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale și pentru

respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, în condițiile în care

reclamantul a susținut, pe de o parte, că nu a depus o declarație de alegere a

funcției de bază nici la angajatorul la care activa cu contract individual de

muncă și nici la Direcția de Resurse Umane a intimatei pârâte, și, pe de altă

parte, că funcția de bază o îndeplinea la Ministerul Dezvoltării Regionale și

Turismului unde a exercitat activitate cu normă întreagă și a efectuat aproape

lunar și ore suplimentare și nu la Universitatea Tehnică de Construcții

București unde a avut o activitate redusă la numai câteva ore, efectuate în

general după programul desfășurat la intimat.

Împrejurarea că

carnetul de muncă al recurentului se afla la Universitatea Tehnică de

Construcții București nu este de natură a duce la concluzia că la această

instituție se localizează funcția de bază, atâta vreme cât Legea nr. 2/1991,

care prevedea prin art. 2 că ”(1) Persoanele care cumulează mai multe funcții

sunt obligate să-și aleagă o unitate unde vor avea funcția de bază, care îi

achită și celelalte drepturi de personal. (2) Unitatea prevăzută la alin. (1)

plătește pentru salariatul respectiv contribuția de asigurări sociale și reține

contribuția pentru pensia suplimentară, stabilite pe baza salariului luat în

calcul pentru celelalte drepturi, și orice alte sume datorate potrivit legii. De

asemenea, ține și completează carnetul de muncă al salariatului respectiv” a

fost abrogată, începând cu 1 martie 2003, prin art. 298 alin. (2) din Legea nr.

53/2003 privind Codul muncii.

În raport de cele mai

sus arătate, fiind necesară în litigiu, pentru soluționarea judicioasă a

procesului, administrarea de probe noi, se va dispune, în temeiul dispozițiilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 312

alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de

reclamantul C.M.A. împotriva Sentinței civile nr. 2477 din data de 29 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, casarea sentinței atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.M.A. împotriva Sentinței civile nr. 2477 din 29 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2012.

Procesat de GGC - DG