ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2453/2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul C.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței, anularea Deciziei nr. 296 din 5 martie 2009 emisă de pârât - Direcția Resurse Umane. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 15 iunie 2006, a fost numit prin Ordinul nr. 987 din 6 iunie 2006 în funcția publică de director general în cadrul Direcției Generale de Dezvoltare în Construcții, din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, prin cumul de funcții.

Începând cu data de 16 octombrie 2007, a fost numit prin ordinul Ministrului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor nr. 1064 din 18 octombrie 2007, în funcția publică de director general adjunct al Direcției Programe Naționale - Direcția Generală Lucrări Publice din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, în prezent fiind consilier în cadrul Direcției Generale Construcții Locuințe și Reabilitare Termică în baza Ordinului nr. 155 din 16 martie 2009 și conferențiar universitar doctor la Universitatea Tehnică de Construcții București.

A mai precizat reclamantul că la data de 5 martie 2009 i s-a comunicat Decizia nr. 296 din 5 martie 2009 prin care a fost notificat cu privire la faptul că „în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 55.167 RON reprezentând spor de vechime, indemnizație de concediu și primă de vacanță, conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 și EF 14521 din 4 martie 2009", iar potrivit prevederilor art. 84 lit. b) și art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici „modalitățile de restituire a sumei datorată angajatorului, așa cum sunt prevăzute în legislația în vigoare, sunt achitarea sumei în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, respectiv până la data de 3 aprilie 3009; asumarea unui angajament de plată și eșalonarea sumei datorate". S-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 2 și art. 10 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Tineretului nr. 1350 din 20 iunie 2007, dispozițiile art. 7 din H.G..

nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare și dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, coroborate cu dispozițiile art. 35 C. muncii, suma de 55.167 RON, reprezentând spor de vechime, indemnizație de concediu și prima de vacanță, nu a fost încasată necuvenit de reclamant.

În acest sens reclamantul a opinat că, spre deosebire de reglementarea anterioară privind cumulul de funcții, art. 35 C. muncii nu face nicio distincție între angajatorul unde se află funcția de bază și angajatorul unde salariatul își desfășoară activitatea prin cumul, angajatorii având obligația să acorde salariatului toate drepturile care decurg din executarea contractului de muncă, nu numai pe cele salariale (inclusiv concediul de odihnă), în condițiile în care angajatorii vor reține și vor vira impozitul pe salariu, precum și contribuțiile de asigurări sociale și de sănătate. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, susținând că reclamantul poate beneficia la instituția pârâtă doar de concediu fără plată, nu și de concediu de odihnă plătit.

S-a mai susținut că reclamantul, în mod eronat, face trimitere la Ordinul MECT nr. 1350 din 20 iunie 2007, care reglementează drepturile salariale din cadrul funcției de bază. Prin Sentința civilă nr. 1355 din 17 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal. Această din urmă instanță, prin Sentința civilă nr. 2477 din 29 martie 2011, a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că reclamantul deține funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București, unde este conferențiar universitar doctor, în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței desfășurându-și activitatea prin cumul de funcții, fiind numit la 15 iunie 2006 în funcția publică de director general în cadrul Direcției Generale de Dezvoltare în Construcții la Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului. La data de 16 octombrie 2007, reclamantul a fost numit în funcția publică de director general adjunct al Direcției Programe Naționale - Direcția Generală Lucrări Publice din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, iar din luna martie 2009 este consilier la Direcția Generală Construcții Locuințe și Reabilitare Termică.

S-a mai reținut că prin Decizia nr. 296 din 5 martie 2009 Direcția Resurse Umane din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței i-a adus la cunoștință reclamantului că în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 55167 RON, reprezentând spor de vechime, indemnizația de concediu și prima de vacanță, conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 și EF –14521 din 4 martie 2009. A apreciat prima instanță că decizia în speță este temeinică și legală, întrucât H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, act normativ apreciat în vigoare, stabilește în art. 3 alin. (1) că salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază.

Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate. Prin prisma prevederilor legale enunțate, prima instanță a constatat că reclamantul, având funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București, avea dreptul la un concediu de odihnă plătit numai de la această instituție, nu și de la ministerul pârât unde își desfășura activitatea prin cumul de funcții, pentru zilele de concediu de odihnă primite de la Universitatea Tehnică de Construcții București, reclamantul putând solicita Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței un concediu fără plată, neavând însă dreptul la concediu de odihnă plătit și la prima de vacanță la instituția publică în cadrul căreia îndeplinea prin cumul o funcție publică.

În ceea ce privește sporul de vechime, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unitățile bugetare, din economia cărora rezultă că sporul de vechime se calculează la funcția de bază care, în cazul reclamantului, nu este deținută la ministerul pârât. În consecință, a apreciat instanța fondului, reclamantul avea dreptul de a beneficia de spor de vechime doar pentru funcția deținută la Universitatea Tehnică de Construcții București, nu și pentru funcția publică deținută prin cumul la Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței. Referitor la susținerile reclamantului relative la dispozițiile art. 35 C. muncii, s-a reținut că dispozițiile legale invocate fac referire la salariul corespunzător fiecărei funcții și nu la toate drepturile salariale cuvenite pentru exercitarea funcției și, totodată, au în vedere cumularea mai multor funcții în baza unor contracte individuale de muncă.

De asemenea, modul concret de stabilire a tuturor drepturilor salariale cuvenite angajaților din unitățile bugetare a fost reglementat printr-o serie de acte normative cu caracter special, dintre acestea fiind aplicabile în speță, H.G. nr. 250/1992 cu privire la concediul de odihnă și H.G. nr. 281/1993 cu privire la sporul de vechime, potrivit cărora salariatul poate beneficia de spor de vechime și concediu de odihnă plătit (inclusiv prima de vacanță) doar pentru funcția de bază, nu și pentru cea deținută prin cumul. S-a apreciat irelevant în cauză Ordinul MECT nr. 1350 din 20 iunie 2007, invocat de reclamant, întrucât acesta reglementează modul de stabilire a drepturilor salariale din cadrul funcției de bază.

Împotriva Sentinței civile nr. 2477 din data de 29 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal reclamantul C.M.A., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ, a anulării Deciziei nr. 296 din data de 5 martie 2009 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și a obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul a învederat, prin motivele cererii de recurs, că în mod eronat instanța de fond a apreciat că art. 35 C. muncii nu se aplică în situația cumulului unei funcții publice cu o funcție deținută în baza unui contract individual de muncă.

Deși se susține de către instanța de fond că prevederile art. 35 C. muncii sunt aplicabile numai în situația cumulării mai multor funcții în baza unor contracte individuale de muncă, nu și în cazul recurentului unde se cumulează o funcție publică cu o funcție deținută în baza unui contract individual de muncă, această concluzie apare ca fiind eronată în raport cu dispozițiile exprese ale art. 117 din Legea nr. 188/1999. Astfel, potrivit acestui text de lege, prevederile legii speciale privind statutul funcționarilor publici se completează cu legislația muncii în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Or, întrucât legea specială nu cuprinde prevederi speciale exprese referitoare la situația cumulului de funcții în general și a cumulului dintre o funcție publică și o funcție deținută în baza unui contract individual de muncă în special, aceasta se completează cu prevederile art. 35 C. muncii.

De asemenea, a apreciat recurentul că în mod eronat prima instanță a reținut că reclamantul deține funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București când, în realitate, aceasta este exercitată în cadrul pârâtului. În temeiul art. 35 C. muncii, pârâta, cunoscând situația de fapt referitoare la existența unui cumul de funcții, avea obligația de a pune în vedere să precizeze locul unde exercită funcția pe care reclamantul o aprecia ca fiind de bază, înainte de a emite decizia contestată. Având în vedere însă că nu există o astfel de declarație nici la angajatorul la care activa reclamantul cu contract individual de muncă și nici la Direcția de Resurse Umane a pârâtului, a considerat recurentul că o astfel de decizie putea fi emisă numai după clarificarea acestui aspect de către intimat.

În lipsa acestei precizări, pe care reclamantul nu a făcut-o și nici nu i-a fost niciodată solicitată, pârâtul nu putea aprecia, cu de la sine putere, că recurentul își exercită funcția de bază la Universitatea București. De altfel, a precizat recurentul că funcția de bază o îndeplinea la intimată unde a exercitat activitate cu normă întreagă și a efectuat aproape lunar și ore suplimentare, pe când la Universitatea București a avut, conform adeverinței depuse, o activitate redusă la numai câteva ore, efectuate în general după programul desfășurat la pârâtă. În acest context, drepturile salariale conexe achitate de către pârâtă apar ca fiind legal încasate indiferent că se referă la concediul de odihnă plătit și prima de vacanță sau la sporul de vechime acordat.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivându-se că recurentul deține funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București, loc unde se află și în prezent carnetul acestuia de muncă. Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin Adresa nr. 296 din data de 5 martie 2009 emisă de Direcția Resurse Umane din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței: - i s-a comunicat reclamantului C.M.A., director al Direcției Generală Construcții Locuințe și Reabilitare Termică, că în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 55.167 RON (reprezentând spor de vechime, indemnizație de concediu și primă de vacanță), conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 și EF 14521 din 4 martie 2009; - i s-a adus la cunoștința reclamantului că potrivit prevederilor art. 84 lit. b) și art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, modalitățile de restituire a sumei datorate angajatorului sunt achitarea sumei în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, respectiv până la data de 3 aprilie 2009, sau asumarea unui angajament de plată și eșalonarea sumei datorate; - i s-a pus în vedere reclamantului să se prezinte la Direcția Resurse Umane pentru a stabili modul de restituire a sumei datorate.

La baza Adresei nr. 296 din data de 5 martie 2009, sus menționată, stă memorandumul intern nr. 288 din data de 3 martie 2009 al Direcției Resurse Umane din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale, având ca teme reținerea sumelor reprezentând, pe de o parte, sporul de vechime și, respectiv, indemnizația de concediu de odihnă și primele de vacanță acordate necuvenit unor angajați ai Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței (printre care și recurentul C.M.A.), și prin care s-a constatat că recurentul a beneficiat necuvenit, pentru perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009, de spor de vechime, de indemnizație de concediu de odihnă și de primele de vacanță aferente, precum și memorandumul intern nr. EF 14521 din data de 4 martie 2005 emis de Direcția Economică și Financiară din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței prin care directorul Direcției Economice și Financiare comunica directorului Direcției Resurse Umane cuantumul net al sumelor acordate necuvenit reclamantului C.M.A.

ca fiind de 55.167 RON și prin care se solicita a se comunica baza legală privind modalitatea recuperare a drepturilor salariale necuvenite, precum și acordul părților. Instanța de fond a reținut, în considerentele hotărârii recurate, că decizia contestată de către reclamantul C.M.A. este legală, întrucât acesta, având funcția de bază la Universitatea Tehnică de Construcții București, avea dreptul la un concediu de odihnă plătit, la prima de vacanță și la sporul de vechime numai de la această instituție, și nu de la Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței unde recurentul a ocupat, prin cumul, o funcție publică de conducere. Judecătorul fondului a mai statuat, prin sentința dată, că modul concret de stabilire a tuturor drepturilor salariale cuvenite angajaților din unitățile bugetare a fost reglementat printr-o serie de acte normative cu caracter special, dintre care aplicabile în speță sunt H.G.

nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu caracter specific deosebit și din unitățile bugetare, cu modificările și completările ulterioare, și H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unitățile bugetare, cu modificările și completările ulterioare, și că potrivit reglementării cuprinse în cele două acte normative menționate, salariatul poate beneficia de spor de vechime și concediu de odihnă plătit (inclusiv prima de vacanță) doar pentru funcția de bază nu și pentru cea deținută prin cumul. Se reține că, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu caracter specific deosebit și din unitățile bugetare, cu modificările și completările ulterioare, ”Salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate”, și că, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unitățile bugetare, cu modificările și completările ulterioare, ”Persoanele salarizate potrivit prezentei hotărâri beneficiază, la funcția de bază, de un spor de vechime în muncă de până la 25%, calculat la salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în program de lucru”.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră rolul activ al judecătorului, ”Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Se constată, în litigiu, că prima instanță nu a lămurit pe deplin împrejurarea esențială în litigiu, anume cea referitoare la locul de muncă unde reclamantul a deținut în mod efectiv, concret, funcția de bază, limitându-se numai a releva, pe baza celor reținute în actele întocmite de intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, că funcția de bază a reclamantului se afla la Universitatea Tehnică de Construcții București.

Administrarea unui probatoriu adecvat, sub aspectul sus menționat, se impunea cu necesitate în litigiu, în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale și pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, în condițiile în care reclamantul a susținut, pe de o parte, că nu a depus o declarație de alegere a funcției de bază nici la angajatorul la care activa cu contract individual de muncă și nici la Direcția de Resurse Umane a intimatei pârâte, și, pe de altă parte, că funcția de bază o îndeplinea la Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului unde a exercitat activitate cu normă întreagă și a efectuat aproape lunar și ore suplimentare și nu la Universitatea Tehnică de Construcții București unde a avut o activitate redusă la numai câteva ore, efectuate în general după programul desfășurat la intimat.

Împrejurarea că carnetul de muncă al recurentului se afla la Universitatea Tehnică de Construcții București nu este de natură a duce la concluzia că la această instituție se localizează funcția de bază, atâta vreme cât Legea nr. 2/1991, care prevedea prin art. 2 că ”(1) Persoanele care cumulează mai multe funcții sunt obligate să-și aleagă o unitate unde vor avea funcția de bază, care îi achită și celelalte drepturi de personal. (2) Unitatea prevăzută la alin. (1) plătește pentru salariatul respectiv contribuția de asigurări sociale și reține contribuția pentru pensia suplimentară, stabilite pe baza salariului luat în calcul pentru celelalte drepturi, și orice alte sume datorate potrivit legii.

De asemenea, ține și completează carnetul de muncă al salariatului respectiv” a fost abrogată, începând cu 1 martie 2003, prin art. 298 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. În raport de cele mai sus arătate, fiind necesară în litigiu, pentru soluționarea judicioasă a procesului, administrarea de probe noi, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamantul C.M.A. împotriva Sentinței civile nr. 2477 din data de 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, casarea sentinței atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.M.A. împotriva Sentinței civile nr. 2477 din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012. Procesat de GGC - DG