ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3536/2018

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 9 iulie 2015, reclamantul Spitalul de Boli Cronice "Sf. Luca" a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Societatea Informațională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale: - anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 05.12.2014 privind proiectul "Implementarea unui sistem integrat de e-sănătate în cadrul Spitalului de boli cronice Sf. Luca pentru facilitarea accesului cetățenilor la servicii medicale de calitate", Contractul de achiziție nr. x/25.06.2013, prin care în mod nelegal și neîntemeiat a fost stabilită în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei totale de 475.471,7834 RON, individualizată după cum urmează: a) asistență financiară nerambursabilă (grant) 381.936,3506 RON - 80,33%, din care: contribuție UE: 315.861,3619 RON - 82,70%; contribuție buget național: 66.074,9887 RON - 17,30%; b) T.V.A.: 93.535,4328 RON - 19,67%; - anularea Deciziei MSI-OIPSI, primită la data de 16.02.2015, prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată de reclamant și înregistrată la MSI-OIPSI sub nr. x/12.01.2015, împotriva Procesului-verbal menționat.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3386 din data de 16 decembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul Spitalul de boli cronice "Sf. Luca" în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Societatea Informațională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul Spitalul de boli cronice "Sf. Luca", criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și rejudecarea acțiunii, în sensul admiterii acesteia astfel cum a fost formulată. Soluția instanței de fond este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 23 și 47 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011.

Apărările intimatului Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale Prin întâmpinarea depusă la data de 22.04.2016 intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința instanței de fond este legală și temeinică. Instanța de fond a reținut că, în mod corect OIPSI a constatat că reclamantul a deținut două facturi cu aceeași serie, același număr, aceeași dată și aceeași valoare totală, însă cu un conținut diferit în ceea ce privește cantitatea și prețul, fapt ce poate fi încadrat la pct. 3.14 Facturi False, duble sau cu prețuri excesive din Anexa nr. 1 "sisteme de indicatori de fraudă" la H.G. nr. 875/31.08.2011 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, iar reclamantul nu a fost în măsură să justifice o astfel de situație.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității în principiu întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru și comunicat părților conform încheierii de ședință din data de 15.03.2018, în temeiul alin. (4) al aceluiași articol. Prin încheierea din data de 6.06.2018, completul filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru dezbateri contradictorii, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând sentința prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, Decizia nr. 336 din 21 decembrie 2012 prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva Procesului-verbal nr. x/5.12.2014 emisă de intimatul-pârât. În fapt, în urma controlului efectuat la recurentul-reclamant cu privire la proiectul "Implementarea unui sistem integrat de e-sănătate în cadrul Spitalului de Boli Cronice Sf. Luca pentru facilitarea accesului cetățenilor la servicii medicale de calitate" s-a constatat existența a două facturi cu aceeași serie, același număr, aceeași dată și valoare totală, dar cu un conținut diferit în ceea ce privește cantitatea și prețul, abatere ce se încadrează la pct. 3.14 "facturi false, duble sau cu prețuri excesive" din Anexa nr. 1 "sisteme de indicatori de fraudă" la H.G. nr. 875/31.08.2011 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011. Instanța de control judiciar constată că soluția primei instanțe, de respingere ca neîntemeiată a acțiunii, a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține că, în cauză, creanța bugetară rezultată din neregula constatată, în cuantum de 483.266,4028 RON decurge cu evidență din împrejurarea că există două forme diferite ale aceleiași facturi fiscale având seria x nr. x/16.09.2013, una, cea anexată cererii de plată nr. x/12.11.2013, în care se menționează că cu fost achiziționate 25 de licențe soluție electronică la prețul unitar de 160 RON și alta, prezentată în timpul controlului derulat, în care se menționează că au fost achiziționate 10 astfel de licențe la prețul de 400 RON. Existența acestei facturi duble constituie un indicator de fraudă, potrivit pct. 3.14 Anexa 1 la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 875/2011 ("Nota informativă privind indicatorii de fraudă pentru FEDR, FSE și FC"). Ca atare, această factură dublă nu poate constitui document justificativ pentru cheltuielile menționate în cuprinsul său, sumele respective nefiind astfel eligibile, cu consecința restituirii lor către autoritatea pârâtă, potrivit dispozițiilor Contractului de finanțare. Susținerea recurentei-reclamante, în sensul că, în cauză este vorba de o simplă eroare materială nu poate fi reținută de instanță, atâta timp cât emitentul facturii, SC A. SRL a menționat în adresa nr. x/1.01.2015 că a emis doar factura seria x nr. x/16.09.2015, în care sunt menționate 25 licențe soluție electronică. De altfel, în cazul în care ar fi fost vorba de o eroare materială, reclamanta putea aplica procedura de corectare a documentelor, reglementată de dispozițiile art. 159 C. fisc. , procedură ce nu a fost însă urmată. În aceste condiții, reținând că factura dublată nu poate face dovada unor cheltuieli eligibile cu privire la niciunul dintre aspectele menționate în cuprinsul său, în mod corect autoritatea pârâtă a propus respingerea la plată a sumei respective, în condițiile art. 6 și 14 din Contractul de finanțare nr. x/21.12.2012. Critica referitoare la nelegalitatea măsurilor contestate, din perspectiva inexistenței prejudiciului, ca element definitoriu al neregulii, este nefondată, întrucât neregula, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 este reprezentată de "orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit". Prin urmare, prejudiciul produs bugetului Uniunii Europene poate fi real sau potențial, iar producerea unei nereguli și utilizarea necorespunzătoare a fondurilor accesate atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a acestora. În acest sens a fost adoptată și soluția de principiu a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din 24.11.2014, în care s-a statuat că "în reglementarea O.U.G. nr. 66/2011, aplicarea corecției financiare pentru recuperarea fondurilor europene aferente acestora, nu este condiționată de existența unui prejudiciu asupra bugetului U.E./fondurilor publice naționale, cu excepția situațiilor expres și limitativ prevăzute în anexa la ordonanța de urgență, în care aplicarea corecției financiare este condiționată de existența prejudiciului". Așadar, producerea unei nereguli în utilizarea fondurilor europene acționează clauza de salvgardare a bugetului Uniunii Europene, fără a fi necesară existența unui prejudiciu concret asupra acestui buget. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instituția pârâtă nu ar fi putut emite actele administrative contestate decât după finalizarea cercetărilor de către OLAF sau DNA, instanța de control judiciar reține că autoritatea pârâtă este competentă să efectueze propriile verificări în calitatea sa de autoritate de management și parte a contractului de finanțare, conform dispozițiilor art. 1, 2 lit. e) și art. 20 din O.U.G. nr. 66/2011, independent de verificările altor structuri legale. În acest sens, dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011 prevăd că "în cazul constatării unor nereguli care prezintă indicii privind posibilele fraude, structurile de control prevăzute la art. 20 au obligația să sesizeze de îndată DLAF și să continue activitatea de verificare și întocmire a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, precum și de recuperare a creanțelor bugetare conform prevederilor prezentei ordonanțe și independent de desfășurarea cercetării penale, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8 alin. (2)". Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale menționate, este evident că autoritatea de control își poate desfășura propria activitate de control și poate întocmi procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, putând chiar să suspende plățile în condițiile art. 8 alin. (2), nicidecum că autoritatea nu ar fi în măsură să întocmească procesul-verbal, însă ar putea să dispună suspendarea plăților. O astfel de abordare ar contraveni tocmai prevederii exprese din prima teză a textului de lege și ar duce la neaplicarea acestei prevederi, încălcând regula de interpretare potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării, ci nu al neaplicării ei. În consecință, reținând că sunt întemeiate constatările autorității intimate, în sensul săvârșirii de către recurenta-reclamantă a unei nereguli în derularea contractului de finanțare nr. x/21.12.2012, actele administrative contestate sunt legale și temeinice. Urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte să respinsă recursul ca nefondat.