ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 537/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției București, Ministrul Justiției București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate discriminarea săvârșită prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția de asistent judiciar prin pensionare,

- să se dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu salariile actualizate și indexate de la data încetării anticipate a mandatului până la data expirării mandatului prin ajungere la termen, în cuantum total de 167.200 RON,

- cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat în esență că prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 2201/C din 5 iulie 2013 a fost numită în funcția de asistent judiciar la Tribunalul Timiș, începând cu data de 1 iulie 2013, pentru un mandat de 5 ani și anume de la data de 1 iulie 2013 până la data de 1 iulie 2018.

Prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 3513/C din 27 septembrie 2016 s-a dispus eliberarea sa din funcția de asistent judiciar, începând cu data de 27 septembrie 2016, ca urmare a împlinirii vârstei de pensionare, fără nicio solicitare din partea reclamantei.

Fapta discriminatorie imputată vizează favorizarea, pe criterii de vârstă, a unor persoane aflate într-o situație identică/similară cu a reclamantei, prin menținerea acestora în funcția de asistent judiciar, ulterior împlinirii vârstei de pensionare, până la expirarea mandatului.

Discriminarea constă în diferența de tratament juridic aplicată în privința persoanelor numite în funcția de asistent judiciar care împlinesc vârsta de pensionare în timpul exercitării mandatului de 5 ani, întrucât în cazul unora se dispune încetarea mandatului la data împlinirii vârstei de pensionare, mandatul acestora încetând prin emiterea unui nou ordin, iar în cazul altora se dispune menținerea în funcție până la data expirării funcției de asistent judiciar, și după împlinirea vârstei de pensionare, până la expirarea mandatului.

Criteriul de discriminare în cazul reclamantei a fost vârsta de pensionare a asistenților judiciari aflați în cursul exercitării mandatului, acesta fiind un criteriu pentru încetarea mandatului doar în privința unora dintre aceste persoane, încălcându-se grav principiul egalității tratamentului juridic.

Nu există nicio justificare rezonabilă și obiectivă care să justifice diferența de tratament existentă între reclamantă și celelalte persoane care se află în aceeași situație juridică, criteriul privind vârsta de pensionare ca și cauză de încetare a mandatului de asistent judiciar fiind aplicat diferențiat, fără vreo explicație sau motivare care să fundamenteze această discriminare.

În drept au fost invocate prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, art. 116 din C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 811 din 13 iunie 2018 Tribunalul Hunedoara a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele:

Litigiul dedus judecății are ca obiect constatarea existenței unei discriminări, astfel cum rezultă din motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, "persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului".

Prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale".

În cazul reclamantei, pretinsa discriminare își are izvorul ca urmare a emiterii Ordinului Ministerului Justiției nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, iar contestarea unui asemenea act atrage competența materială a Curții de Apel, reclamanta având posibilitatea de a alege între instanța de la domiciliul său și cea de la domiciliul pârâtului, potrivita art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Cum reclamanta a înțeles să învestească cu soluționarea prezentului litigiu instanța de la domiciliul/reședința sa, Tribunalul a apreciat că instanța competentă din punct de vedere material și teritorial este Curtea de Apel Alba-Iulia.

Față de considerentele de mai sus, în baza art. 129 și art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu art. 10 alin. (1) și (2) din Legea 554/2004, competența de soluționare a acțiunii reclamantei a fost declinată în favoarea Curții de Apel Alba-Iulia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 iulie 2018.

Prin Sentința nr. 228 din 6 noiembrie 2018 Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Alba-Iulia și, în baza art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că, litigiul dedus judecății are ca obiect constatarea existenței unei discriminări, reclamanta apreciind că a fost discriminată prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 3513/C din 27 septembrie 2016 prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția de asistent judiciar, începând cu data de 27 septembrie 2016, ca urmare a împlinirii vârstei de pensionare, fără nicio solicitare din partea reclamantei, mandatul său încetând abia la data de 1 iulie 2018.

Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, "persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".

Prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale".

Este adevărat că reclamanta se pretinde discriminată ca urmare a emiterii Ordinului Ministerului Justiției nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, act administrativ a cărui legalitate a fost cercetată de instanța de contencios administrativ, însă discriminarea a survenit în contextul raportului juridic de muncă pe care reclamanta l-a avut cu Tribunalul Timiș, în calitate de asistent judiciar.

Reclamanta a fost numită în funcția de asistent judiciar prin Ordinul nr. 2201/C din 5 iulie 2013 emis de Ministrul Justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, în temeiul art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Eliberarea sa din funcție a fost dispusă în temeiul art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Prin urmare, în speță s-a avut în vedere raportul juridic de muncă al reclamantei, aceasta neavând calitatea de funcționar public, astfel că este irelevant că numirea în funcție și eliberarea din funcție s-a dispus printr-un act administrativ emis de Ministrul Justiției.

Eliberarea din funcție s-a dispus potrivit art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care contractul de muncă al reclamantei încetează de drept la data îndeplinirii condițiilor cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, fiind aplicate dispozițiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 cu privire la vârsta standard de pensionare.

Reclamanta se pretinde discriminată față de alți asistenți judiciari care nu au fost eliberați din funcție chiar dacă au îndeplinit vârsta standard de pensionare prevăzută de Legea nr. 263/2010, astfel că litigiul dedus judecății își păstrează natura proprie specifică jurisdicției muncii.

S-a reținut așadar, considerentele Deciziei nr. 10/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în paragrafele 38 - 42, de unde rezultă că instanța competentă să soluționeze acțiunea întemeiată pe art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este instanța civilă de drept comun ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială, însă dacă discriminarea are ca izvor raporturile de muncă ori cele ale funcționarilor publici, competența de soluționare a acțiunii nu poate fi alta decât celei specifice jurisdicției muncii ori celei de contencios administrativ.

Față de împrejurarea că reclamanta s-a aflat în raporturi de muncă cu Tribunalul Timiș, instanța competentă să soluționeze cauza este instanța specializată în soluționarea conflictelor de muncă, în speță Tribunalul Hunedoara, având în vedere domiciliul reclamantei și dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în constatarea unei discriminări săvârșită prin emiterea Ordinului Ministerului Justiției nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, prin care s-a dispus eliberarea reclamantei din funcția de asistent judiciar prin pensionare.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că reclamanta a fost numită în funcția de asistent judiciar prin Ordinul nr. 2201/C din 5 iulie 2013 emis de Ministrul Justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, în temeiul art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Eliberarea sa din funcție a fost dispusă în temeiul art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, prin Ordinul nr. 3513/C din 27 septembrie 2016 .

Având în vedere că eliberarea din funcție s-a dispus în baza dispozițiilor art. 52 și art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare sau în specialitate, după caz, prevăzute de prezenta lege, în mod corect în speța de față sunt incidente dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii potrivit cărora la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare contractul individual de muncă existent încetează de drept.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că litigiul dedus judecății este un litigiu specific jurisdicției muncii.

De asemenea, ambele instanțe aflate în conflict negativ de competență au reținut în mod corect incidența în prezenta cauză a dezlegării date de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 10/2016 (obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.) cu privire la soluționarea unei acțiuni întemeiată pe art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale".

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, chiar în condițiile în care recunoașterea unor drepturi salariale mai largi decât cele deja acordate ori anularea actului administrativ vătămător au fost justificate exclusiv pe argumente de discriminare, litigiile deduse judecății și-au păstrat natura lor proprie, a conflictului de muncă, respectiv de drept administrativ, principiul nediscriminării și egalității de șanse fiind unul de ordin constituțional, așadar valabil și general aplicabil în orice domeniu al vieții sociale, indiferent de raportul de drept analizat, fără a-i schimba natura juridică a acestuia.

Calificarea dată în jurisprudență noțiunii de discriminare, aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, este corectă, dar nu sprijină opinia în sensul că instanța civilă ar fi unica jurisdicție competentă să sancționeze comportamentele discriminatorii, indiferent de sfera raporturilor juridice în care s-ar manifesta acestea. În definitiv, discriminarea constituie o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit, în timp ce manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu.

Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, în condițiile dreptului comun, înțelegând prin aceasta în fața instanței de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială și în legătură cu drepturi subiective a căror protecție se realizează în fața unor jurisdicții speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate.

Așadar, având în vedere aceste considerente, precum și faptul că reclamanta s-a aflat în raporturi de muncă cu Tribunalul Timiș, instanța competentă să soluționeze cauza este instanța specializată în soluționarea conflictelor de muncă, în speță Tribunalul Hunedoara, având în vedere domiciliul reclamantei.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției București și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării București, în favoarea Tribunalul Hunedoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM