ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3485/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Naționala de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării actului administrativ unilateral constând în Dispoziția obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecție Economico - Financiară, comunicată reclamantei la data de 28.03.2017, prin care au fost stabilite în sarcina acesteia patru măsuri obligatorii, privind recuperarea sumei de 2.892.125 RON, până la momentul în care instanța învestită cu analizarea fondului se va pronunța definitiv asupra legalității acestui act administrativ.

Prin Sentința civilă nr. 1939 din 29 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea formulată de reclamantul Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecție Economico - Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 1939 din 29 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și pe cale de consecință să se admită cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat.

În subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea cererii sale de recurs, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv nu a motivat în fapt și în drept elementele referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, cazul bine justificat și paguba iminentă.

În critica sentinței recurate, recurenta-reclamantă apreciază că instanța prezentat motive contradictorii în considerentele hotărârii, în condițiile în care pe de-o parte reține că lipsa temeiului legal reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului atacat, iar în speță întemeierea actului administrativ pe un temei de drept abrogat, nu conduce la îndeplinirea acestei condiții.

În cadrul aceleiași critici, recurenta-reclamantă, apreciază că deși instanța de fond consideră că reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, necompetența autorității de a emite actul, cu toate acestea, instanța consideră că nu conduce la existența unei îndoieli serioase motivul invocat de reclamantă potrivit căruia art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013 nu conferă atribuții organelor de control pentru a emite dispoziții în ceea ce privește recuperarea amenzilor.

Având în vedere această critică recurenta-reclamantă a reiterat în cuprinsul cererii de recurs argumentele susținute de aceasta prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă apreciază și că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în principal a art. 14, art. 15 și art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Intimata-pârâtă Direcția Generală a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.

În raport de aspectele învederate mai sus, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare de ordine publică, reprezentat de lipsa motivării sentinței recurate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

În speță, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu suspendarea executării actului administrativ unilateral constând în Dispoziția Obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecție Economico - Financiară.

Reclamanta a argumentat că se impune suspendarea executării actului administrativ contestat deoarece, dispoziția obligatorie se întemeiază pe forma abrogată a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, act normativ care nu mai era în vigoare la data emiterii Dispoziției obligatorii nr. 104115 din 21.03.2017, respectiv la 21.03.2017. Aceasta a argumentat că și dacă s-ar considera că Dispoziția obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017 ar fi putut să fie întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, forma în vigoare anterior datei de 01.02.2016, arată că acest text de lege nu conferă atribuții organelor de control pentru a emite dispoziții în ceea ce privește recuperarea amenzii și a eventualelor prejudicii.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a mai susținut că reprezintă motive care să conducă la o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat și faptul că măsurile stabilite prin Dispoziția obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017 încalcă autonomia legală a organelor de conducere ale societății și regimul juridic de mandat al organelor de conducere ale societății pe acțiuni.

Reclamanta a mai susținut că Dispoziția obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017, în integralitatea ei este nelegală, întrucât încalcă dreptul Uniunii Europene care se aplică cu prioritate față de orice acte normative interne, conform art. 148 din Constituția României.

În susținerea cererii sale, reclamanta a mai arătat că măsurile din cadrul Dispoziției obligatorii cuprind dispoziții contradictorii și neclare, prin raportare la termenul stabilit pentru executare astfel că, în cadrul măsurilor nr. 1, 2 și 3 s-a dispus "recuperarea contravalorii amenzii (...), după efectuarea plății", totuși, ulterior se menționează că, termenul pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor este de 30 de zile calculate de la data comunicării acestei dispoziții.

Sub același aspect, reclamanta apreciază că măsurile conțin dispoziții ce nu pot fi puse în aplicare în termenele stabilite. În acest sens, arată că, termenul acordat pentru identificarea persoanelor responsabile și recuperarea amenzilor/prejudiciului este de 30 de zile, respectiv de 60 de zile, calculat de la data comunicării Dispoziția obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017.

Instanța de fond a respins cererea reclamantei, apreciind că aceasta a invocat în susținerea cererii de suspendare exclusiv critici care țin de fondul cauzei, respectiv că: "dispoziția obligatorie se întemeiază pe forma abrogată a prevederilor art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, ce nu mai era în vigoare la data emiterii Dispoziției obligatorii, respectiv la 21.03.2017; art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013 nu conferă atribuții organelor de control atribuții pentru a emite dispoziții în ceea ce privește recuperarea amenzii și a eventualelor prejudicii; măsurile stabilite prin dispoziția obligatorie încalcă autonomia legală a organelor de conducere ale societății și regimul juridic de mandat al organelor de conducere a societății pe acțiuni; Dispoziția obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017 încalcă dreptul Uniunii Europene; măsurile din cadrul dispoziției obligatorii cuprind măsuri contradictorii și neclare, prin raportare la termenul stabilit pentru executare și că măsurile conțin dispoziții ce nu pot fi puse în aplicare în termenele stabilite".

Deși instanța de fond a identificat în mod corect apărările reclamantei, aceasta a apreciat că pentru verificarea acestor susțineri este necesară o analiză temeinică a situației de fapt și a normelor de drept incidente, împrejurare care ar presupune o prejudecare a fondului cauzei, iar nu o analiză a aparenței de nelegalitate a actului administrativ contestat.

Pe scurt, instanța de fond în analiza elementelor prezentate de reclamantă prin care a dorit să probeze îndeplinirea condiției cazului bine justificat, s-a mulțumit să concluzioneze că motivele invocate de reclamantă nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului.

În ceea ce privește analiza argumentelor prezentate de reclamantă în dorința de a dovedi îndeplinirea în cauză a condiției prevenirii pagubei iminente, precum cheltuieli suplimentare pentru promovarea unor procese, ori declanșarea unor greve ale salariaților nemulțumiți de măsurile dispuse, instanța de fond a concluzionat că nu pot fi considerate argumente suficiente pentru a se putea aprecia că există riscul producerii unei pagube iminente.

Înalta Curte analizând scurtele concluzii ale instanței de fond, apreciază că aceasta nu a analizat apărările invocate de reclamantă în vederea susținerii cererii sale, limitând motivarea sa la argumentul conform căruia, o analiză complexă a acestora ar conduce la o prejudecare a fondului cauzei.

Înalta Curte apreciază că singura contribuție a judecătorului de la prima instanță în redactarea considerentelor hotărârii s-a limitat la scurte concluzii în privința argumentelor invocate în susținerea îndeplinirii în cauză a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și la preluarea situației de fapt și a temeiurilor de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată a reclamantei, fără a analiza în baza unui raționament juridic propriu, care sunt argumentele care impun soluția pentru care acesta a optat.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile și observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Evocarea evazivă a poziției procesuale a reclamantei, urmată de concluzia simplă conform căreia analiza motivelor invocate ar conduce la prejudecarea fondului cauzei, fără a expune o analiză proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, și a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Această conduită procedurală face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar, impunându-se casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părților, dublul grad de jurisdicție prevăzut de lege.

În fond după casare, instanța de trimitere urmează să examineze toate motivele de nelegalitate în limitele procedurii instituite de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și apărările invocate, pentru a pronunța o hotărâre legală și temeinică, administrând orice altă probă apreciată ca utilă și pertinentă în cauză.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. împotriva Sentinței civile nr. 1939 din 24 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN