ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 14/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 mai 2015, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Societatea A. SA, a solicitat instanței să constate că, prin încălcarea obligațiilor contractuale asumate de cei doi pârâți prin contractul nr. x/2012, a fost creat reclamantei un prejudiciu în sumă de 1.176.925,32 RON și să oblige pârâtul Ministerul Economiei la plata acestei sume.

Prin Sentința civilă nr. 232 din 28 decembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei, Comerțului și Turismului;

(ii) a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, în contradictoriu cu pârâta Societatea A. SA;

(iii) a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului.

Împotriva Sentinței civile nr. 232/28.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Cât privește motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond nu a realizat o veritabilă motivare a hotărârii cu privire la obligațiile contractuale ale părților contractului nr. x/21.03.2012.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată cuprinde argumente contradictorii, întrucât, pe de-o parte, susține că cererea cu privire la pârâta Societatea A. SA nu este o cerere în constatarea unui drept, ci a unei stări de fapt, iar pe de altă parte, instanța de fond a susținut că există deschisă o cale în realizarea dreptului, prin valorificarea pretențiilor în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de admitere a creanței. Or, recurenta-reclamantă a apreciat că o astfel de cerere nu putea fi formulată în procedura specială a insolvenței, în lipsa constatării culpei contractuale, întrucât o cerere de admitere a creanței presupune preexistența unui titlu executoriu.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea de fond este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., referitoare la răspunderea contractuală, prima instanță făcând o greșită interpretare asupra obligațiilor contractuale ce revin părților.

Raporturile dintre reclamantă și pârâtul Ministerul Economiei izvorăsc dintr-un contract, mai exact din acordul de grant, din care rezultă că implementarea proiectului urma fi făcută de acest pârât, iar la finalizarea proiectului, lucrarea urma a fi predată reclamantei, conform art. 2.7. și 2.9.

Din cuprinsul contractului nr. x/21.03.2012, rezultă că recurenta-reclamantă nu avea posibilitatea de a solicita rezilierea contractului de execuție de lucrări, având doar calitatea de beneficiar al lucrării și, ca atare, recurenta-reclamantă nu a avut nici posibilitatea de a lua măsuri față de întârzierea efectuării lucrărilor de către constructor, acest drept aparținând intimatului-pârât Ministerul Economiei.

Termenul pentru finalizarea lucrărilor era de esența contractului, depășirea acestui termen ducând la pierderea finanțării, iar culpa nu a aparținut doar constructorului care nu a efectuat lucrarea, ci și finanțatorului, intimatul-pârât Ministerul Economiei, care, deși a fost atenționat cu privire la întârzierile contractuale, nu a luat nicio măsură. Potrivit prevederilor art. 15.2 din contractul nr. x/21.03.2012, nerespectarea dispozițiilor art. 8.2, referitor la termenul de execuție, constituie un motiv de reziliere a contractului, dar intimatul-pârât nu a dat curs acestor prevederi, ceea ce a dus la pierderea finanțării pentru acest obiectiv.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de fond nu a făcut o analiză a obligațiilor contractuale, nu a făcut trimitere la clauzele contractuale invocate de către recurenta-reclamantă și nu s-a raportat la normele de drept material care reglementează răspunderea contractuală și nici la normele de interpretare ale contractelor.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 aprilie 2016, intimatul-pârât Ministerul Economiei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Rezoluția din 9 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5)-(7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță nu a examinat argumentele expuse prin apărările formulate în cauză, referitoare la neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale părților semnatare ale contractului nr. x/21.03.2012.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este neîntemeiată.

Instanța de control judiciar reține că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

De altfel, Înalta Curte constată că, prin considerentele hotărârii atacate, prima instanță a analizat apărările reclamantei referitoare la obligațiile contractuale ale părților, apreciind că acestea sunt neîntemeiate, expunând detaliat argumentele care au condus la această concluzie.

În realitate, recurenta-reclamantă formulează critici privind caracterul neîntemeiat al considerentelor primei instanțe, or aceste critici nu pot forma obiectul unei analize circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, din cuprinsul hotărârii nu rezultă existența unor motive contradictorii, în sensul celor arătate de recurenta-reclamantă, aspectele privitoare la calea procedurală pe care recurenta-reclamantă o avea la dispoziție pentru a-și valorifica pretențiile fiind corect identificată și analizată de prima instanță, prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată și la prevederile art. 35 C. proc. civ. și ale art. 75 din Legea nr. 85/2014. Și în acest caz, criticile recurentei-reclamante nu se subsumează acestui motiv de casare, reprezentând critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizate din această perspectivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii formulată împotriva pârâtei Societatea A. SA, recurenta-reclamantă a susținut, contrar celor arătate în hotărârea atacată, că prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu permit formularea unei acțiuni în realizarea dreptului, fiind necesar a se introduce, anterior, o cerere în constatarea culpei contractuale, ceea ce reclamanta a și urmărit prin prezenta acțiune.

Înalta Curte reține că, prin încheierea pronunțată la data de 15.05.2013, în Dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva debitoarei Societatea A. SA, în temeiul prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data pronunțării încheierii. Așadar, legea în baza căreia s-a declanșat și, ulterior, derulat procedura de insolvență a intimatei-pârâte era Legea nr. 85/2006, și nu Legea nr. 85/2014, cum a susținut recurenta-reclamantă și în raport de care, în mod greșit, a analizat instanța de fond excepția inadmisibilității.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza susținerile recurentei-reclamante prin raportare la regulile de drept aplicabile litigiului, respectiv prevederile Legii nr. 85/2006, constatând că soluția instanței de fond cu privire la excepție se menține și în această situație.

Potrivit art. 64 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2006:

"(1) Cu excepția salariaților ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii; cererile de creanțe vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. (2) Cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu."

Art. 67 alin. (1) din același act normativ stabilește că:

"Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri și a documentelor depuse și va efectua o cercetare amănunțită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă și prioritatea fiecărei creanțe.", iar, în continuare, art. 72 prevede:

"Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul judiciar/lichidatorul va întocmi și va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate creanțele împotriva averii debitorului, precizând că sunt: chirografare, garantate, cu priorități, sub condiție sau nescadente și arătând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor și suma acceptată de administratorul judiciar."

Totodată, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 stipulează că:

"Debitorul, creditorii și orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestații cu privire la creanțele și drepturile de preferință trecute de administratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de creanțe."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut în mod expres că, în cazul debitorului supus procedurii insolvenței, valorificarea creanțelor va putea fi realizată doar în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea unei cereri de admitere a creanței și urmarea procedurilor de înscriere în tabelul creditorilor, respectiv de contestare, după caz. Așadar, legea nu interzice formularea unor cereri în realizarea dreptului, ci doar stabilește calea procedurală (depunerea unei cereri de creanță), organul îndrituit să analizeze legitimitatea creanței (administratorul judiciar), precum și instanța competentă să analizeze temeinicia cererilor (judecătorul sindic), în cazul neînscrierii creanței în tabelul creditorilor sau al contestării înscrierii de persoanele interesate, împrejurări care nu înlătură de la aplicare prevederile art. 35 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect că recurenta-reclamantă a solicitat, în raport de pârâta A. SA, constatarea unei stări de fapt, respectiv a nefinalizării de către constructor a lucrărilor ce fac obiectul Contractului nr. x/2012, cerere cu vădit caracter inadmisibil, în condițiile în care art. 30 din C. proc. civ. arată că obiectul acțiunii judiciare îl reprezintă soluționarea în justiție a unei situații juridice.

În subsidiar, în măsura în care această pretenție ar putea fi calificată drept o cerere în constatarea existenței sau inexistenței unui drept (respectiv a dreptului la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea prevederilor contractuale ce impun executarea lucrărilor într-un termen fixat), dispozițiile art. 35 din C. proc. civ. se opun formulării unei astfel de cereri, în condițiile în care există deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului (a obligării pârâtei la plata despăgubirilor contractuale), acțiune ce poate fi formulată conform prevederilor Legii nr. 75/2016, astfel cum s-a arătat anterior.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată și critica privitoare la greșita interpretare a prevederilor contractului nr. x/2012, cu referire la culpa contractuală a intimatului-pârât Ministerul Economiei.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut prin recursul declarat în cauză că s-a aflat în imposibilitatea de a lua măsuri, inclusiv a măsurii rezilierii contractuale, față de constructorul care nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor, ca urmare a faptului că avea doar calitatea de beneficiar în contractul nr. x/2012. Totodată, a apreciat că măsurile puteau fi luate doar de autoritatea finanțatoare, respectiv intimatul-pârât Ministerul Economiei, care, atenționat fiind, nu a procedat în acest sens și, astfel, s-a ajuns la pierderea finanțării de către beneficiar.

Aceste argumente nu au fost susținute de recurenta-reclamantă prin indicarea punctuală a prevederilor contractuale pe care se întemeiază, fiind făcute doar trimiteri la prevederile art. 15.2 pct. c (i) din contract, care prevăd sancțiunea rezilierii contractului pentru nerealizarea lucrărilor de către antreprenor.

Instanța de control judiciar constată că prima instanță a analizat prevederile contractului de lucrări, precum și împrejurările care au condus la rezilierea acestuia, observând în mod judicios că și recurenta-reclamantă avea dreptul contractual de a rezilia contractul pentru nerespectarea de către constructor a termenului de finalizare a lucrărilor.

Astfel, analizând prevederile contractuale, Înalta Curte constată că atât Agenția Română pentru Dezvoltarea Durabilă a Zonelor Industriale (antecesorul intimatului-pârât Ministerul Economiei), cât și reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna aveau calitatea de Beneficiari ai contractului nr. x/2012 (a se vedea în acest sens dosarul instanței de fond), iar potrivit art. 15.2 din Condițiile generale ale contractului (dosar fond), dreptul de reziliere a contractului aparținea Beneficiarului, în general, fără a se stipula vreo diferențiere sau restrângere a drepturilor unuia dintre cei doi beneficiari ai contractului. Așadar, dreptul de a aplica măsurile privitoare la răspunderea contractuală revenea, în egală măsură, ambilor beneficiari, fiind neîntemeiată susținerea recurentei-reclamante în sensul că intimatul-pârât Ministerul Economiei avea dreptul exclusiv de a lua măsuri împotriva constructorului.

Nici argumentul existenței Acordului de grant, încheiat între Agenția Română pentru Dezvoltarea Durabilă a Zonelor Industriale (antecesorul intimatului-pârât Ministerul Economiei) și reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna nu este de natură a schimba această concluzie, prevederile invocate de către recurenta-reclamantă, respectiv art. 2.7 și 2.9 din acest acord, neavând conținutul invocat prin motivele de recurs, ci vizează măsuri de ordin financiar-contabil, privitoare la conducerea contabilității cheltuielilor aferente proiectului.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, că autoritatea finanțatoare a luat măsurile contractuale care se impun față de constructorul aflat în culpă, mergând până la rezilierea contractului de lucrări nr. x/2012, astfel cum rezultă din Minuta întocmită la data de 17.01.2013, semnată și de reprezentantul recurentei-reclamante.

Chiar în măsura în care s-ar aprecia asupra existenței unei culpe a intimatului-pârât Ministerul Economiei în pierderea finanțării de către recurenta-reclamantă, aceasta nu ar înlătura culpa recurentei-reclamante înseși, care beneficia de aceleași drepturi contractuale și avea la dispoziție aceleași instrumente juridice ca și intimatul-pârât, iar dreptul de a obține despăgubiri nu poate fi întemeiat pe propria lipsă de diligență, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Zlatna împotriva Sentinței civile nr. 232 din 28 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV