ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 629/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1..Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 29 octombrie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului (fostul Minister al Economiei), obligarea acestuia la plata sumei de 7.907,74 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru achitarea cu întârziere a deconturilor de cheltuieli realizate în baza contractului nr. x din 2 octombrie 2013 având ca obiect organizarea participării operatorilor economici din România la Târgul Internațional "Anuga" ce a avut loc la Köln, în Germania, în perioada 5 - 9 octombrie 2013, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 4108 din 2 iunie 2015 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În urma declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția A III-a contencios administrativ și fiscal, sub același nr. 37319/3/2014, la data de 23 iunie 2015.

Prin Sentința civilă nr. 2957 din data de 11 noiembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, având ca obiect "pretenții", obligând pârâtul să achite reclamantei suma de 7907,74 RON cu titlu de dobândă legală penalizatoare și suma de 1000,38 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva Sentinței nr. 2957 din data de 11 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ambele părți au formulat recursuri: pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, prin reorganizarea și preluarea activităților Ministerului Economiei, Comerțului și Turismului, a formulat recurs principal, fără a încadra criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 491 C. proc. civ.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, prin reorganizarea și preluarea activităților Ministerului Economiei, Comerțului și Turismului critică hotărârea recurată sub două aspecte de nelegalitate.

Primul aspect privește incidența în cauză a clauzei exoneratoare prevăzută de art. 6 alin. (3) din contractul părților, potrivit căreia achizitorul este exonerat de răspundere pentru întârzierile de plată datorate neprimirii în timp util a fondurilor bugetare aferente. Recurentul - pârât invocă drept motive de exonerare de răspundere aspecte ce țin de reorganizarea instituției și de lipsa fondurilor necesare, susținând că, urmare a modificărilor legislative intervenite prin O.U.G. nr. 96/2012 și prin H.G. nr. 47/2013, în vederea efectuării plăților aferente obligațiilor de plată angajate de CRPCIS, Ministerul Economiei, prin Direcția de Specialitate a încheiat acte adiționale de preluare a contractelor încheiate de CRPCID cu societățile organizatoare începând cu aprilie 2013 și apoi a întocmit Propunerile de angajare a unei cheltuieli în limita creditelor bugetare și angajamentelor bugetare individuale aferente contractelor preluate de la CRPCIS, luându-se și toate avizele legale.

Susține recurentul - pârât că procesul de reoganizare a determinat nealocarea în timp util către instituția nou înființată a fondurilor bugetare aferente funcționării acesteia, ceea ce a avut drept consecință întârzierea la plată a facturilor.

Cel de-al doilea aspect invocat de recurentul - pârât în recursul ce face obiectul prezentei judecăți îl constituie aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Apreciază astfel recurentul - pârât că, în mod nejustificat și nelegal a fost obligată autoritatea la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reține că este vorba de rea credință sau de comportare neglijentă pricinuită prin apărarea sa în acest proces.

Mai mult decât atât, consideră recurentul - pârât că aceste cheltuieli de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate de dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului; acestea nefiind puse în discuția părților, fiind astfel încălcate principiile contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, precum și principiul egalității armelor statuat de jurisprudența europeană.

Totodată, autoritatea publică recurentă - pârâtă menționează că, raportat la munca depusă, în ceea ce privește acțiunea dedusă judecății, cheltuielile de judecată stabilite de instanță apar ca fiind nejustificat de mari, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Goga contra României din 23 martie 2008 - ce a statuat că un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. Raportat la acest aspect, consideră că prima instanță nu a avut în vedere caracterul rezonabil și proporțional al acestor cheltuieli.

Pentru toate aceste considerente solicită respingerea, ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată și exonerarea autorității de plata cheltuielilor de judecată, fiind acordate printr-o hotărâre nelegală.

Prin punctul de vedere formulat cu privire la Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, recurentul - pârât Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Anteprenoriat a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că ministerul este o persoană fără calitate procesuală în raport de cauza dedusă judecății.

La rândul său, reclamanta Societatea A. S.R.L. prin recursul incident, întemeiat pe dispozițiile art. 491 C. proc. civ., a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond pe cheltuielile de judecată.

Apreciază astfel recurenta - reclamantă că hotărârea instanței de fond este parțial nelegală, deoarece prima instanță a admis doar parțial aceste cheltuieli, limitându-le la suma de 1.000,38 RON, în condițiile în care acestea au fost în cuantum de 1.244,38 RON.

Susține recurenta - reclamantă că, în ceea ce privește onorariul de avocat, în cuantum de 744 RON, nu putea fi considerat excesiv față de obiectul pricinii, valoarea pretențiilor, munca depusă de avocat și durata soluționării dosarului. Apreciază că micșorarea onorariului de avocat de la suma de 744 RON la suma de 500 RON nu ar putea fi justificată, nefiind o diferență foarte mare între cele două sume, astfel încât una dintre ele să fie considerată disproporționată față de natura cauzei, iar cealaltă nu.

Solicită astfel admiterea recursului incident, modificarea în parte a sentinței recurate și obligarea autorității publice recurente - pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate la momentul judecării pe fond a litigiului, în cuantum de 1.244,38 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de autoritatea publică pârâtă, recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acestuia și menținerea, ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește fondul cauzei.

În esență, recurenta-reclamantă susține că, la data scadenței facturilor emise în temeiul contractului ce a fost încheiat de cele două părți, existau fonduri bugetare și lichidități alocate către autoritatea publică, iar neplata la timp a acestora s-a datorat exclusiv acesteia; recurentul-pârât nefăcând dovada existenței vreunei clauze exoneratoare de răspundere pentru întârzierea plăților, în concordanță cu prevederile contractuale.

Procedura de examinare a recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 februarie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru, prin încheierea de ședință din 3 mai 2018, a admis în principiu cele două recursuri declarate în cauză și, potrivit prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fixat termen de judecată în ședința din data de 30 octombrie 2018 dispunând citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496 - 499 din C. proc. civ.

În prealabil, instanța constată că, deși prin cererile de recurs, părțile nu au încadrat criticile lor în motivele de nelegalitate prevăzute expres de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., prin Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, în baza Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., s-a apreciat că, atât criticile formulate de recurentul - pârât cât și cele formulate de recurenta - reclamantă pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi astfel analizate din această perspectivă.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de ambele părți cât și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea celor în continuare expuse.

Argumente de fapt și de drept relevante

Preliminar, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel cum a fost invocată de recurentul - pârât Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Anteprenoriat, în cadrul Punctului de vedere formulat cu privire la Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, în cadrul procedurii reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în vigoare la acel moment, aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, în considerarea următoarelor argumente:

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în același raport juridic.

Litigiul dedus judecății are ca obiect dobânda legală penalizatoare calculată pentru achitarea cu întârziere a deconturilor de cheltuieli realizate de societatea recurentă - reclamantă în baza contractului de prestări servicii nr. x întocmit în data de 2 octombrie 2013 între Ministerul Economiei, în calitate de achizitor și S.C. B. S.R.L. - în calitate de prestator.

Prin O.U.G. nr. 86/2014 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare și în conformitate cu prevederile H.G.. Nr. 47/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, a fost înființat Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, în calitate de continuator în drepturi și obligații a Ministerului Economiei, astfel cum chiar autoritatea publică recunoaște în cadrul întâmpinării depusă la momentul judecării pe fond a pricinii.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 55/2015, Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului a fost desființat, activitatea acestuia și structurile din domeniul întreprinderilor mici și mijlocii și din domeniul mediului de afaceri de la Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri fiind preluate de Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, iar apoi, prin O.U.G. nr. 1/2017 se înființează Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat prin preluarea activităților și a structurilor din domeniul întreprinderilor mici și mijlocii, mediului de afaceri, comerțului, antreprenoriatului și investițiilor străine de la Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri. (articolul 6).

Astfel cum chiar autoritatea publică recunoaște, această preluare a activității, presupune inclusiv preluarea " dosarelor de instanță", prin încheierea Procesului-verbal nr. x din 9 martie 2017, ceea ce echivalează, practic, cu o recunoaștere a faptului că, în acest fel a operat și transmiterea calitatea procesuale.

În condițiile în care, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 1/2017, activitatea și structurile de la Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri au fost preluate de către autoritatea nou înființată Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat - prin H.G. nr. 23/2017, este mai mult decât evident că modificările legislative intervenite succesiv pe parcursul derulării procesului cu privire la denumirea autorității publice, nu au influențat în nici un fel transmiterea calității procesuale pasive către autoritatea nou înființată.

Instanța are în vedere totodată și dispozițiile art. Art. (1) și (2) din H.G. nr. 23/2017 conform cărora " 1) Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia și Programul de guvernare în domeniile întreprinderilor mici și mijlocii, mediului de afaceri, comerțului, antreprenoriatului și investițiilor străine, în concordanță cu cerințele economiei de piață și pentru stimularea inițiativei operatorilor economici,

(2) Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat este minister cu rol de sinteză, instituție publică cu personalitate juridică.".

Prin urmare, instanța reține că Ministerul Pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Anteprenoriat, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică proprie, este succesorul în drepturi și obligații al fostului Minister al Economiei, parte în contractul ce face obiectul litigiului dedus prezentei judecăți, motiv pentru care, apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive este nefondată, urmând a fi respinsă.

Pe fondul recursului promovat de recurentul - pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, în ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 6 alin. (3) din Contractul încheiat între părți, instanța de recurs apreciază că argumentele aduse de autoritate în acest sens sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că între Ministerul Economiei, actualmente Ministerul Pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, în calitate de achizitor și reclamanta A. S.R.L., în calitate de prestator, a fost încheiat Contractul nr. x din 2 octombrie 2013 pentru organizarea participării operatorilor economici la Târgul internațional Anuga, Köln, care s-a desfășurat în perioada 5 - 9 octombrie2013.

Conform prevederilor art. 3 alin. (2) din contract, beneficiarul avea obligația de a transfera în contul executantului, pe măsura efectuării plăților și prezentării documentelor justificative legal întocmite care probează realizarea cheltuielilor prevăzute în Deviz sumele în RON suportate de la bugetul de stat prevăzute la alin. (1), adică la valoarea contractului care a fost de maxim 1.591.278 RON (TVA) inclus) din care comisionul este de 95.400 RON (TVA inclus).

Potrivit art. 3.6, din contract, decontul acțiunii se va depune la achizitor, adică la autoritatea publică, în maximul 15 zile lucrătoare de la terminarea acțiunii și se va aviza de către responsabilul de contract. Executantul va putea solicita cu justificare beneficiarului decontarea sumelor finale cheltuite, pe baza documentelor de plată venite ulterior. Decontul nu se va depune mai târziu de 60 de zile de la data încheierii acțiunii.

Potrivit art. 3.8, din contract, în termen de 5 zile lucrătoare de la data aprobării ordonanțării de plată, dar nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la data depunerii decontului, beneficiarul, adică autoritatea publică pârâtă, va emite ordinul de plată, transferând banii în contul executantului.

Articolul 6 alin. (3) din același contract stipulează că "achizitorul este exonerat de răspundere pentru întârzierile la plată datorate neprimirii în timp util a fondurilor bugetare aferente".

Atât în această fază procesuală cât și la judecata pe fond a recursului, autoritatea publică recurentă - pârât a invocat această clauză contractuală ca și cauză exoneratoare de răspundere.

Analizând conținutul clauzei menționată la articolul 6 alin. (3) din contractul părților, Înalta Curte reține că, pentru a putea fi aplicată această clauză achizitorul, în speță autoritatea publică recurentă-pârâtă trebuie să facă dovada că întârzierile la plată au fost cauzate de neprimirea de către autoritate, în timp util, a fondurilor bugetare aferente.

Or, astfel cum se poate constata din răspunsul dat chiar de autoritatea publică la interogatoriul formulat de societatea reclamantă, cererea de deschidere de finanțare, ce a cuprins și târgul internațional Anuga Köln, a fost întocmită, abia în data de 4 decembrie 2013, pentru că atunci au fost utilizate lichiditățile din cont provenite în urma deschiderii de finanțare aferente lunii august, iar "cererea de deschidere de finanțare se face numai ca urmare a utilizării integrale a fondurilor disponibile deja în contul MECT".

Prin urmare, în cauză nu este vorba despre "neprimirea în timp util a fondurilor bugetare aferente", ci despre formularea cu întârziere a cererii de deschidere de finanțare, în condițiile în care" lichiditățile alocate ca urmare a aprobării cererii de deschidere de finanțare pot fi utilizate numai pentru plata facturilor fiscale care au stat la baza întocmirii respectivei cereri", conform susținerilor formulate chiar de autoritate în cadrul Răspunsului la interogatoriu.

Astfel, clauza exoneratoare prevăzută de articolul 6 alin. (3) din Contract nu poate fi aplicată, deoarece autoritatea publică recurentă - pârâtă nu a făcut dovada că întârzierile la plata au fost "datorate neprimirii în timp util a fondurilor bugetare aferente". Dincontră, prin Răspunsul la interogatoriu autoritatea a recunoscut faptul că cererea de deschidere de finanțare ce a cuprins și târgul internațional Anuga Köln, a fost întocmită abia în data de 4 decembrie 2013, deoarece nu se utilizaseră integral fondurile disponibile deja în contul autorității.

Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a reținut că întârzierea în decontare se datorează exclusiv autorității publice pârâte, care nu a utilizat în timp util lichiditățile din cont provenite în urma deschiderii de finanțare aferente lunii august, aceasta fiind o condiție pentru formularea unei noi cereri de deschidere de finanțare.

Astfel cum și instanța de fond a reținut, pentru 7 din totalul celor 11 facturi, ce au generat dobânda penalizatoare ce face obiectul pretențiilor reclamantei, plata a fost efectuată cu întârzieri cuprinse între 5 și 39 de zile, astfel cum rezultă din Tabelul anexat la dosarul înregistrat inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, aspect necontestat, de altfel de autoritatea publică pârâtă.

Pe de altă parte, Înalta Curte nu va lua în considerare nici susținerea autorității publice recurente - pârâte, conform căreia procesul de organizare instituit prin O.U.G. nr. 92/2012, respectiv prin H.G. nr. 47/2013, a constituit motivul ce a determinat nealocarea în timp util a fondurilor bugetare aferente și implicit întârzierea la plată a facturilor, în condițiile în care Protocolul dintre CRPCIS și Ministerul Economiei a fost încheiat încă din data de 25 martie 2013 iar contractul dintre părți a fost întocmit la un interval de 7 luni după semnarea acestui Protocol.

Înalta Curte apreciază că reorganizarea instituției nu poate constitui un motiv care sa justifice exonerarea autorității de răspundere, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4, alin. (2) din O.U.G. nr. 96/2012, Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine urma sa se desființeze la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei.

Hotărârea Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei este H.G. nr. 47/2013, aceasta fiind publicata în Monitorul Oficial în data de 20 februarie 2013.

Ca atare, Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine s-a desființat în data de 20 februarie 2013 și, cu aceeași dată, s-a înființat și Ministerul Economiei care, potrivit art. 26, alin. (3) din O.U.G. nr. 96/2012, se subrogă în drepturile și obligațiile Centrului Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine.

În ceea ce privește transferul bunurilor de la instituția desființată la instituția nou înființată, potrivit art. 26, alin. (4) din O.U.G. nr. 96/2012, în termen de 15 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârilor Guvernului prevăzute la alin. (1), se preiau pe bază de protocol de predare-preluare bunurile mobile și imobile aflate în administrarea sau, după caz, în proprietatea acestora.

Aceeași prevedere este reprodusă și în art. 15 din H.G. nr. 47/2013, potrivit căruia "patrimoniul Ministerului Economiei se constituie prin ... preluarea parțială a patrimoniului Centrului Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine, pe baza protocolului de predare-preluare ce se va încheia în termen de 15 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri".

Ca atare, Protocolul de predare primire a patrimoniului trebuia încheiat pana la data de 7 martie 2013 și pe cale de consecința, Ministerul Economiei avea obligația de a plăți orice factura emisa după data de 7 martie 2013, aceasta fiind data la care înceta cauza invocata pentru amânarea la plata (reorganizarea instituției).

Or, în litigiul dedus prezentei judecăți, atât Contractul încheiat între cele două părți, cât și facturile și implicit deconturile aferente facturilor au fost întocmite la interval de 7, respectiv 9 luni după data încheierii Protocolului.

Împrejurarea că, în concret, Protocolul de predare-primire s-a încheiat cu întârziere, în data de 25 martie 2013, îi este imputabilă în exclusivitate autorității publice recurente - pârâte, aceasta neputând invoca propria-i culpă pentru a se exonera de obligația de plată la timp a facturilor.

Astfel, în mod corect judecătorul fondului a dat eficiență prevederilor art. 1535 din C. civ., precum și prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, obligând autoritatea pârâtă la repararea prejudiciului suferit de societate.

Împrejurarea că Protocolul de predare primire dintre CRPCIS și Ministerul Economiei a fost încheiat cu întârziere, aspect ce ar fi condus ulterior la decalarea plăților, nu îi poate fi imputată decât autorității publice pârâte și nu poate constitui prin ea însăși o cauză exoneratoare de răspundere, în sensul art. 6 alin. (4) din Contract, fiind o chestiune străină de relația contractuală dintre părți.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului - pârât în ceea ce privește incidența în cauză a clauzei exoneratoare prevăzută la articolul 6 alin. (3) din contractul părților, nu sunt dovedite cu probe, neavând nici suport legal și, prin urmare, reținerea instanței de fond, în sensul că autoritatea publică reucrentă-pârâtă datorează penalitățile solicitate de societatea reclamantă, este pe deplin justificată.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentul - pârât prin cererea de recurs, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune ca acesta să fie analizat împreună cu recursul incident formulat de recurenta-reclamantă; considerentele instanței pe acest aspect fiind comune, dat fiind că atât acest al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentul - pârât cât și recursul incident promovat de recurenta - reclamantă privesc cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond.

Conform dispozițiilor art. 451 C. proc. civ.:

(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

(4) Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)."

Iar conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. " (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Aplicând aceste prevederi în cauza de față, Înalta Curte constată că, instanța de fond, în condițiile în care a admis în integralitate cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulate de recurenta - reclamantă, în mod legal, prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat autoritatea publică pârâtă - ca parte care a pierdut procesul - să plătească reclamantei, ca parte care a câștigat procesul, cheltuielile de judecată.

Acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluția data de instanță cererii de chemare în judecată.

Deci, la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare.

Astfel, ideea de culpă a părții, care prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acțiune în realizarea dreptului, este o condiție a acordării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori nerealizarea dreptului pretins este imputabilă părții potrivnice.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare, pentru că, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală pentru partea care a pierdut procesul, ci acestea au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul, care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază neîntemeiate criticile formulate de ambele părți cu privire la soluția dată de prima instanță capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de către partea care a câștigat procesul.

În cauză, instanța de fond a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu avocațial redus, constatând întemeiat că, în raport de soluția dată cererii de chemare în judecată, culpa procesuală aparține pârâtului.

Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate susținerile recurentului - pârât, în sensul că aceste cheltuieli de judecată nu au fost justificate prin dovezi clare, în condițiile în care la dosarul cauzei există atât dovada plății taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina societății reclamante în cuantum de 500,38 RON (ordin de plată nr. x din 10 februarie 2015, în original, dosarul înregistrat inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal) cât și dovada plății onorariului avocațial/"contravaloare contract de asistență juridică și reprezentare " în cuantum de 744,00 Ron (Factură fiscală seria x nr. x din data de 29 mai 2015, de asemenea, depusă în original, la dosarul înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal).

Nici susținerea, în sensul că aceste cheltuieli de judecată nu au fost puse în discuția părților, încălcându-se astfel principiile contradictorialității, al rolului activ al judecătorului și principiul egalității armelor statuat de jurisprudența europeană, nu poate fi luată în considerare de instanța de recurs, în condițiile în care autoritatea publică pârâtă a lipsit la dezbaterile ce au avut loc pe fondu cauzei, inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată în ședința publică din data de 11 noiembrie 2015, astfel cum rezultă din practicaua sentinței recurate; prin întâmpinare autoritatea publică solicitând judecarea cauzei în lipsă, conform art. 223 alin. (2) C. proc. civ.

În privința sumei incluse în aceste cheltuieli, reprezentând onorariul avocațial redus, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. conferă instanței de judecată posibilitatea de a reduce, motivat, cuantumul onorariului de avocat, fără însă a interveni în executarea contractului de asistență juridică încheiat între avocat și clientul său, care își păstrează toate efectele prevăzute de lege.

Instanța de control judiciar, față de suma stabilită cu titlul de onorariu avocațial redus, respectiv 500 Ron (din totalul sumei de 1000,38 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată) constată că, în speță, este îndeplinită condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, apreciind, în acord cu judecătorul fondului că partea din aceste cheltuieli reprezentând onorariul avocatului, este proporțională în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat pe parcursul procesului; suma fiind reală, necesară și rezonabilă sub aspectul tuturor serviciilor juridice prestate în cauză.

În ceea ce privește criticile din recursul incident, în sensul că nu se impunea reducerea onorariului de avocat, care era deja într-un cuantum mic, Înalta Curte constată că aprecierea asupra oportunității și asupra modului de reducere a acestui cuantum aparține instanței de fond și reprezintă o chestiune de fapt lăsată la latitudinea acesteia, nefiind supusă cenzurii instanței de recurs.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond este legală și temeinică.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale, neexistând motive pentru reformare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri precum și cele două recursuri declarate de părți, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul - pârât.

Respinge recursul principal formulat de Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și recursul incident formulat de SC " A." S.R.L., ambele fiind declarate împotriva Sentinței civile nr. 2957 din 11 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat e GGC - MM