ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 218/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. Marginea a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, obligarea acestora la revocarea deciziei de suspendare a soluționării contestației formulată împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 20.12.2013, cu cheltuieli de judecată. Ulterior a înțeles să-și modifice acțiunea în sensul de a se judeca în contradictoriu, în calitate de pârâte cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor București.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 148 din 7 septembrie 2015 Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Agenția Națională de Administrare Fiscală, a respins, ca nefondată, acțiunea astfel cum a fost modificată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Marginea, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 148 din 7 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. Marginea a declarat recurs. Recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, poate fi pronunțată de către organul de soluționare a contestațiilor prin decizie motivată. Din lecturarea textului de lege este evident că această suspendare este opțională și nu obligatorie, astfel că organul de control are drept de opțiune Prin decizia nr. 127 din 30.04.2014 s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/20.12.2013 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală' pentru suma totală de 40.765.490 RON, dat fiind faptul că organele fiscale au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava a plângere penală. Se mai arată că la data de 21 octombrie 2014 s-a pronunțat decizia CEDO nr. 25129/06 privind pe Lungu și alții contra României, prin care România a fost condamnată. În aceste condiții, a solicitat organului fiscal revenirea asupra deciziei de suspendare, în condițiile în care societatea a făcut deja obiectul unei cauze împotriva României, existând un precedent judiciar cu privire la necesitatea organelor naționale de a da posibilitatea de a demonstra în fața unei instanțe specializate - de contencios administrativ fiscal - că actele întocmite de către organele fiscale nu reflectă realitatea operațiunilor comerciale desfășurate. Ca atare, susținerea referitoare la Cauza Lungu contra României în prezenta cauză are o relevanță deosebită fiind necesar ca instanța de fond să fi ținut cont la soluționare. Trimiterea în judecată s-a făcut pe baza unor prejudicii estimate, și nu certe, în baza unor procese-verbale ce nu pot constitui titlu de creanță, fiind absolut necesar a se da posibilitatea societății să beneficieze de judecată în ceea ce privește aceste creanțe din partea unui complet specializat în materia contenciosului - fiscal. În susținerea acestui punct de vedere se invocă și faptul că în contenciosul fiscal există o derogare de la dispozițiile art. 28 alin. (2) noul C. proc. pen.., în sensul că exigențele dreptului European, pedinte cauza Fransson, acordă prevalență dacă statul a sancționat printr-o formă de sancțiune fiscală,unde nu mai este posibilă angajarea răspunderii penale pentru aceeași faptă, anterior calificată ca fiind o formă de ilicit fiscal. Recurenta mai invocă și cauza Costanzo a CJUE - Cauza 103/88, considerând că este absolut necesar pentru a se putea determina cu certitudine eventualul prejudiciu cauzat, să se revoce măsura suspendării soluționării contestației formulate. Se mai arată că instanța de fond în mod greșit a considerat faptul că practica judiciară europeană invocată nu are legătură cu cauza dedusă judecații în condițiile în care, indiferent dacă a fost vorba de contracte de achiziție publică, sau de principiul ne bis in idem, relevanța juridică a acestora este extrem de mare în condițiile în care în cauzele respective sancționarea statului s-a făcut pentru că determinarea prejudiciului nu s-a făcut în mod corect.

Apărările formulate în cauză Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 28 septembrie 2017, recursul a fost admis în principiu.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Din actele și lucrările dosarului rezultă că Agenția Națională de Administrare Fiscală București -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a fost sesizată asupra contestației formulate de S.C. A. contra Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/20.12.2013 emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/20.12.2013 încheiat de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Suceava, pentru suma totală de 40765490 RON. Prin Decizia nr. 127/30.04.2014 Agenția Națională de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluționării contestației reținând incidența dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, precum și faptul că relațiile comerciale desfășurate în perioada 01.04.2010 - 30.09.2013 se prefigurează ca având caracter evazionist, fiind înregistrate cheltuieli nereale de către societate cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, utilizându-se circuite economice disimulate și plata acestora cu încălcarea prevederilor legale. Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscalălă, republicat, care statuează faptul că organul de soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în contestația administrativă. În primul rând, din lecturarea conținutului textului normativ anterior redat, Înalta Curte reține faptul că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, desigur, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată. Înalta Curte reține că adoptarea măsurii analizate este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a existenței elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Desigur, este normal ca într-o asemenea situație soluționarea recursului administrativ să fie suspendat pentru a se preveni pronunțarea unor hotărâri contradictorii pe aceeași situație juridică, după cum a statuat și Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 449 din 26.10.2004 și nr. 95/2011. Relevante pe problema analizată sunt și dispozițiile art. 22 alin. (2) din același act normativ, în baza cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit fapta și a vinovăției acesteia. Astfel fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că sunt întrunite condițiile impuse de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscalălă, republicat. Soluția dată în procedura prealabilă este de suspendare a soluționării contestației pentru suma totală de 40.765.490 RON, soluționarea urmând a fi reluată la data la care societatea sau organul fiscal va sesiza organul de soluționare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat, în condițiile legii, în conformitate cu dispozițiile normative in materie. De asemenea, Înalta Curte constată că, în pricina de față, nu este aplicabilă cauza Lungu întrucât aceasta se referă la nesocotirea de către instanța penală a autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive pronunțată în materie fiscală, situație ce nu face obiectul prezentei învestiri. Nu este aplicabilă nici cauza Fransson, cauză ce interpretează în fapt principiul ne bis in idem, statuând că "Principiul ne bis in idem enunțat la art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul taxei pe valoare adăugată, în mod succesiv o sancțiune fiscală și o sancțiune penală în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanța națională". De asemenea, și Cauza Constanzo este străină de obiectul cauzei aceasta referindu-se la contracte de achiziție publică. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. x, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.