ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 941/2019

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la data de 20 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul Sindicatul B. Maramureș a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.253 RON, reprezentând contravaloarea cursurilor de pregătire profesională nedecontate, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data de 02.11.2015 (data stabilită în vederea efectuării plății debitului) până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 1161 din 21 decembrie 2017 Tribunalul Maramureș a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea în pretenții formulată de reclamantul Sindicatul B. Maramureș în contradictoriu cu pârâta A.

În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că acțiunea în pretenții a reclamantului se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, fiind invocate prevederile art. 1350, art. 1516, art. 1530, art. 1531 și art. 1535 C. civ.

În raport de această calificare, pe situația de fapt s-a reținut că între părți a intervenit un acord de formator conform căruia pârâta trebuia să presteze un serviciu de formare profesională, în baza contractelor de prestări servicii încheiate direct de reclamant cu beneficiarii cursurilor, toate aceste cursuri fiind finalizate până cel târziu la sfârșitul anului 2013.

Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, instanța de fond a apreciat că, față de data finalizării cursurilor de pregătire profesională, sunt incidente atât dispozițiile Decretului nr. 167/1958, cât și cele ale C. civ. Ambele acte normative stabilesc același termen de prescripție, respectiv de 3 ani.

Pentru pretențiile din cererea reclamantului ce se situează din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune sub imperiul Decretului nr. 167/1985, reținând incidența prevederilor art. 3 și art. 12 din actul normativ, instanța a apreciat că față de perioada de desfășurare a cursurilor de pregătire profesională (2011 - 2013) termenul de prescripție este împlinit, având în vedere că acțiunea a fost formulată în anul 2017. S-a arătat că dreptul reclamantul de a obține contravaloarea cursurilor s-a născut la data finalizării acestora, prin eliberarea de diplome.

Pentru pretențiile analizate în raport de art. 2.517 C. civ., instanța, reiterând considerentul potrivit căruia dreptul reclamantului la contravaloarea cursurilor de pregătire profesională s-a născut la data finalizării cursurilor, a mai arătat că inițial sumele corespunzătoare erau încasate de reclamantul, ulterior acest lucru realizându-se de pârâtă. Instanța a subliniat că acest aspect era cunoscut de reclamant din anul 2013 când a solicitat pârâtei o situație a cursurilor achitate, sumele nefiind încasate în contabilitate. Chiar în lipsa răspunsului pârâtei, s-a arătat că reclamantul a adresat o solicitare către Agenția Județeană de Plăți și Inspecție Socială Maramureș pentru comunicarea numărului de cotoare al diplomelor eliberate în urma cursurilor organizate în perioada 2011 - 2013, răspunsul fiind primit la data de 05.02.2014. Reținând că termenul de prescripție a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau trebui să cunoască nașterea dreptului său la acțiune, prima instanță a concluzionat că la data formulării acțiunii erau prescrise și acele pretenții ce se supun dispozițiilor C. civ.

Instanța a înlăturat apărarea reclamantului în sensul că termenul de prescripție ar fi început că curgă la data de 07.10.2015, când s-au evidențiat cursurile desfășurate de pârâtă, în raport de considerentele vizând momentul real al începerii curgerii termenului de prescripție.

Sentința de fond a fost apelată de reclamant, criticile sale vizând greșita reținere a situației de fapt și greșita aplicare a normelor de drept în materia prescripției.

Prin Decizia civilă nr. 67/A/2018, din 19 aprilie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul - reclamant Sindicatul B. Maramureș.

Instanța de apel, apreciind corecta reținere a situației de fapt de către prima instanță, a arătat suplimentar că nu există niciun act juridic care să confere pârâtei dreptul de a încheia contractele cu beneficiarii cursurilor de pregătire profesională ori de a încasa contravaloarea acestora; împrejurarea că, în fapt, în această manieră s-ar fi desfășurat cursurile susținute de pârâtă, nu a fost apreciată de instanța de apel ca fiind de natură a determina un alt moment al începerii termenului de prescripție, acesta rămânând acela la începerii cursurilor. În acord cu instanța de fond, și instanța de apel a apreciat că data de 07.10.2015 (când a fost încheiat un proces-verbal în care au fost evidențiate o serie de cursuri susținute de pârâtă) nu poate constitui momentul de început al prescripției dreptului material la acțiune, față de dispozițiile incidente în cauză, atât cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958, cât și cele prevăzute de C. civ.

Instanța de apel a înlăturat susținerea apelantului-reclamant referitoare la suspendarea termenului de prescripție în perioada în care pârâta a omis sau a refuzat predarea documentelor referitoare la cursurile de pregătire profesionale susținute, arătând că situația evocată nu poate fi încadrată în cazurile de suspendare reglementate expres și limitativ în actele normative incidente în cauză.

În consecință, față de considerentele arătate, instanța de apel a reținut corecta aplicare de către prima instanță a normelor de drept material ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul Sindicatul B. Maramureș, care a solicitat admiterea căii de atac promovate cu consecința casării deciziei de apel și a sentinței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Recurentul-reclamant a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

- instanța de apel a apreciat în mod greșit data începerii curgerii termenului de prescripție ca fiind cel al încheierii fiecărui contract de pregătire profesională, în condițiile actul generator de drepturi și obligații între părți este reprezentat de Acordul de formator nr. 1923/14.04.2010. Recurentul-reclamant arată că chiar instanța de apel a constatat că acest act bilateral nu conține prevederi care să confere pârâtei dreptul de a încheia contractele de formare profesională și de a încasa sumele corespunzătoare și a concluzionat că devin incidente dispozițiile legale generale în materia prescripției extinctive. Or, susține partea, aplicarea acestor prevederi legale generale trebuie raportată la actul bilateral dintre părți, cel care dă îi dă dreptul să solicite sumele evidențiate în acțiune, iar pârâtei îi trasează obligația de dare de seama. Recurentul-reclamant a mai arătat că față de dispozițiile C. civ. termenul de prescripție a început să curgă în mod obiectiv la data de 07.10.2015, când intimata-pârâtă a predat baza de date;

- instanța de apel a apreciat în mod nelegal că nu există un caz de suspendare a cursului prescripției, invocând sub acest aspect prevederile art. 14 teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, care stipulează suspendarea cursului prescripției cât timp socotelile nu au fost date și aprobate. Din perspectiva dispozițiilor art. 2.523 C. civ., recurentul-reclamant a reiterat susținerile referitoare la începerea curgerii termenului de prescripție la data de 07.10.2015, ca urmare a îndeplinirii de către intimata-pârâtă, la acel moment, a obligației de dare de seamă;

- instanța de apel nu a analizat motivele de apel referitoare conduita intimatei-pârâte, procesele-verbale din 15.09.2015 și 07.10.2015 putând fi interpretate ca o recunoaștere, chiar și parțială, a pretențiilor solicitate prin acțiune; de asemenea, instanța de apel nu a analizat nici motivele de apel referitoare la necesitatea unirii excepției prescripției cu fondului cauzei în vederea administrării de probatorii.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că decizia instanței de apel respectă rigorile de legalitate, nefiind incidente cazurile de casare invocate în calea extraordinară de atac.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.

În cauză fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, conform dispozițiilor din data de 25 octombrie 2018.

Recursul a fost admis în principiu în ședința completului de filtru din data de 31 ianuarie 2019, fiind stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, instanța de recurs reține următoarele:

Prealabil analizării criticilor formulate de recurentul - reclamant se impune precizarea că acesta invocă incidența cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a structura, însă, criticile sale în raport de temeiurile de drept invocate. În consecință, revine instanței de recurs efectuarea acestei operațiuni.

Cu privire la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că textul legal sancționează acea hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Se poate prezuma că recurentul-reclamant a intenționat încadrarea în această ipoteză legală a acelor critici care vizează neanalizarea unor motive de apel. Se apreciază, însă, că aceste critici se supun dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 479 C. proc. civ. și a art. 174 C. proc. civ. Concret, prin susținerea că instanța de apel nu a analizat anumite critici din memoriul depus la dosar, recurentul-reclamant invocă încălcarea prevederilor care impun instanței verificarea, în limitele cererii de apel, a modului în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat legea, considerând că există o vătămare sub acest aspect.

Se reține, din această perspectivă, că recurentul-reclamant nu a formulat critici care să poată fi analizate în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica referitoare la neanalizarea motivului de apel vizând solicitarea adresată primei instanțe de unire a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei în vederea administrării unui probatoriu comun nu poate fi reținută. Se observă, în primul rând că nu există un veritabil motiv de apel care să vizeze refuzul instanței de fond de a proceda la unirea excepției cu fondul cauzei, mențiunea unei asemenea solicitări fiind inserată în acele considerente ale părții care susțineau un alt moment de începere al cursului prescripției decât cel reținut de prima instanță. Se observă, totodată, că nu a fost formulată o asemenea solicitare în cursul judecării procesului în primă instanță: astfel, prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din 9 noiembrie 2017 s-a solicitat doar respingerea excepției prescripției, iar în cadrul concluziilor susținute la termenul din data de 7 decembrie 2017 s-a solicitat, din nou, respingerea excepției prescripției, existând, într-adevăr o solicitare de unire cu fondul a unor alte excepții invocate de intimata-pârâtă.

Pe de altă parte, se apreciază că recurentul-reclamant, cunoscând motivele pentru care prima instanță a apreciat intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, precum și caracterul devolutiv al căii de atac formulate, avea posibilitatea de a solicita în cadrul apelului administrarea acelor probe care să susțină opinia sa în ceea ce privește neîmplinirea termenului de prescripție, inclusiv, deci, a probelor propuse pe fondul cauzei. Or, recurentul-pârât nu a formulat o solicitare de administrare probatoriu în acest sens în cursul soluționării apelului.

În consecință, această critică va fi înlăturată.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la neanalizarea motivului de apel vizând caracterul de recunoaștere parțială a pretențiilor de către intimata pârâtă. Și în acest caz se observă că recurentul-pârât nu a invocat în fața instanței de apel un motiv care să vizeze o pretinsă recunoaștere din partea intimatei-pârâte a pretențiilor deduse judecății, decurgând din anumite probe aflate la dosar (procesele-verbale încheiate la 15.09.2015, respectiv la 07.10.2015). Dimpotrivă, chiar recurentul-reclamant arată în memoriul de apel că intimata-pârâtă a solicitat acordarea unui termen pentru a verifica situațiile ce i-au fost predate și că ulterior, nu au mai avut loc întâlniri între părți.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs reține că o primă critică a recurentului-pârât vizează temeiul contractual la care s-a raportat instanța de apel pentru a stabili începutul termenului de prescripție, în opinia părții acest temei fiind reprezentat de Acordul de formator nr. 1923/14.04.2010. Se apreciază că în mod legal instanța de apel s-a raportat la contractele încheiate cu beneficiarii cursurilor de formare profesională, întrucât, așa cum a arătat instanța și așa cum recunoaște chiar recurentul-reclamant, acordul de formator nu cuprinde dispoziții care să confere intimatei-pârâte dreptul de încheia asemenea contracte și a încasa contravaloarea cursurilor. În consecință, temeiul contractual al acordului de formator putea fi avut în vedere doar pentru pretenții decurgând din activitatea la care s-a obligat intimata-pârâtă (serviciul de formare profesională), iar nu și pentru pretențiile deduse judecății în prezenta cauză.

În altă ordine de idei, susținerea temeiului contractual al acestui acord pentru stabilirea datei de începere a termenului de prescripție al dreptului material la acțiune pare a fi în corelație cu o a doua critică a recurentului-reclamant, vizând aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 14 teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, text pe care îl aplică și în interpretarea prevederilor art. 2.523 C. civ. Se poate deduce (deși memoriul de recurs nu respectă exigențele de rigurozitate juridică ale unei sesizări adresate instanței supreme) că recurentul-reclamant încearcă acreditarea ideii că în baza acordului de formator, intimata-pârâtă avea obligația de a da seamă cu privire la contractele pretins a fi încheiate de aceasta, cu consecința necurgerii termenului de prescripție până la momentul în care socotelile nu au fost date și aprobate.

Instanța de recurs apreciază, însă, că textul legal invocat parțial de recurentul-reclamant nu este aplicabil în cauză. Art. 14 din Decretul nr. 167/1958 prevede că "între părinți sau tutor și cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator și acei pe care îi reprezintă precum și între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate." Se observă că nu sunt incidente în cauză niciuna din ipotezele legale reglementate în textul citat, nefiind în prezența unei administrări de bunuri astfel cum este enunțată. Pe lângă faptul că articolul de lege vorbește de administrare, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești (iar nu despre un temei contractual), în speță nici nu poate fi vorba de o administrare de bunuri, contractele care stau la baza pretențiilor neputând fi asimilate unei asemenea categorii juridice.

În sfârșit, ultima critică a recurentului-reclamant are în vedere nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva nereținerii cazului de suspendare al cursului prescripției dedus din omisiunea/refuzul intimatei-pârâte de a preda situația cursurilor de formare profesională, susținând că prescripția a început să curgă din data de 07.10.2015, moment în care au fost predate aceste situații.

În mod legal instanța de apel a înlăturat această susținere a recurentului-reclamant, constatând că nu poate fi încadrată în dispozițiile legale, atât din Decretul nr. 167/1958 cât și din C. civ., care reglementează cazurile de suspendare a cursului prescripției.

Aceeași susținere este folosită de recurentul-reclamant și pentru a justifica o începere a cursului prescripției la momentul predării situațiilor de către intimata-pârâtă, motivând că doar la acel moment trebuia să cunoască nașterea dreptului său la acțiune.

Cu privire la această critică, instanța reține, în primul rând că actele normative succesive incidente în cauză reglementează aproape similar momentul de început al curgerii termenului de prescripție, C. civ. adăugând, un element obiectiv, preluat din materia răspunderii civile delictuale - cel al momentului în care titularul dreptului trebuia să cunoască nașterea lui.

În ce privește pretențiile născute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, dreptul recurentului-reclamant s-a născut la data încheierii contractelor de formare profesională. Recurentul-reclamant nu a susținut niciun moment pe parcursului desfășurării procesului că nu ar fi cunoscut faptul încheierii acestor contracte, susținând doar că nu a știut numărul lor. Acest aspect nu este, însă, de natură a determina un al moment al începutului termenului de prescripție; nimic nu îl împiedica de recurentul-reclamant de a acționa, în conservarea drepturilor sale, în vederea identificării în cadrul termenului de prescripție a numărului contractelor încheiate pentru a solicita restituirea contravalorii cursurilor organizate. Pasivitatea recurentului-reclamant, ori omisiunea/refuzul intimatei-pârâte în vederea clarificării situației cursurilor organizate nu au aptitudinea de a conduce la stabilirea unui alt moment la începerii curgerii termenului de prescripție.

Cât privește analiza momentului de început al prescripției din perspectiva elementului obiectiv introdus prin C. civ. (art. 2.523), se reține că momentul în care a început să curgă termenul de prescripție nu este cel al predării situațiilor de către intimata-pârâtă, motivat de omisiunea/refuzul acesteia de conformare un timp îndelungat. Achiesarea la punctul de vedere susținut de recurentul-reclamant ar conduce la o amânare nepermisă a momentului de început al cursului prescripției. Concret, în cazul unei pretenții financiare, dacă debitorul refuză timp de mai mulți ani punerea la dispoziție a unor elemente care să conducă la stabilirea cu exactitate a nivelului acestuia, s-ar ajunge la situația absurdă în care la cei trei ani care reprezintă termenul de prescripție să se adauge și anii în care debitorul a refuzat comunicarea.

Legiuitorul, însă, nu a avut în vedere o asemenea situație, ci aprecierea acelor elemente prin raportare la care, creditorul obligației, putea, după împrejurări, să cunoască nașterea dreptului său la acțiune. În consecință, se reține că refuzul intimatei-pârâte de a comunica relațiile solicitate nu împiedicau pe recurentul-reclamant să acționeze pentru conservarea dreptului său, așa cum, de altfel, a făcut, primind relații în ce privește numărul cursanților care au absolvit cursurile de formare profesională.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant avea posibilitatea de a se adresa instanței de judecată oricând în termen de 3 ani de la finalizarea cursurilor aferente anilor 2011 - 2013, urmând ca pe parcursul procesului, în urma probatoriului administrat să stabilească nivelul concret al pretențiilor sale.

Pentru considerentele reținute, constatând că criticile recurentului-reclamant nu sunt fondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins.

În temeiul art. 451 - 453 C. proc. civ., având în vedere solicitarea intimatei-pârâte, precum și dovezile administrate, va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul B. Maramureș în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. împotriva Deciziei civile nr. 67/A/2018 din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă recurentul-reclamant Sindicatul B. Maramureș la plata sumei de 419,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN