ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2019

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia nr. 1890 din 10 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul pârâtei A. SA împotriva Sentinței civile nr. 5572 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei B. suma de 20.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectivă a plății - cu titlu de daune morale .

Prin aceeași decizie, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului C. suma de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectivă a plății - cu titlu de daune morale, iar reclamantului D. suma de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectivă a plății - cu titlu de daune morale.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților B., C. și D. împotriva aceleiași hotărâri, celelalte dispoziții ale sentinței apelate fiind menținute.

Prin Decizia nr. 357 din data de 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de completare a Deciziei civile nr. 1890 din 10 noiembrie 2017 pronunțată de aceeași instanță, formulată de petenții B., C. și D.

2.1. Motive

Împotriva ambelor decizii ale instanței de apel, reclamanții C. și D. au declarat recurs.

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Mai mult, instanța de apel nu s-a pronunțat deloc asupra acestui capăt de cerere.

Instanța de apel era obligată să constate că intimatei îi revenea obligația legală de a proceda la plata despăgubirilor conform pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire în urma producerii evenimentului asigurat.

Consecința expirării termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat este faptul că sumele solicitate prin cererea de despăgubire devin certe, lichide și exigibile începând cu data de 22 februarie 2013, iar asigurătorul este pus de drept în întârziere. Începând cu data de 22 februarie 2013 se aplică o penalizare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere până la data plății efective a despăgubirilor cuvenite.

În al doilea rând, hotărârea este nelegală întrucât a încălcat prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru că nu a stabilit despăgubirile morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 162/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a depășit atribuțiile puterii judecătorești stabilind că Ordinul CSA nr. 14/2011 nu are caracter obligatoriu pentru instanțe, fiind elaborat de un organism care nu are putere de legiferare. Procedând astfel, curtea de apel s-a transformat în legiuitor care a abrogat dispoziții legale cu caracter normativ.

Criteriile de stabilire a daunelor morale nu au fost analizate în mod concret de instanța de apel.

Instanța a încălcat prevederile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a adăugat la lege, asigurătorul putând stabili cuantumul daunelor morale. Art. 37 nu realizează nicio distincție între daunele materiale și daunele morale, în sensul că penalitățile de întârziere s-ar acorda doar pentru o categorie de daune.

Instanța a făcut o confuzie nepermisă între normele de drept aplicabile, cu privire la care susține că s-a pronunțat. Instanța a ignorat dispozițiile de drept material prevăzute de art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Instanța a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive străine de cele invocate prin cererea completatoare.

2.2. Analiza recursurilor

Recursurile sunt neîntemeiate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Înainte de toate, se constată că atât prin motivele de recurs relative la Decizia nr. 1890/2017, cât și prin cele vizând recursul împotriva Deciziei nr. 357/2018 sunt formulate critici privitoare la nelegalitatea hotărârilor atrasă de greșita interpretare a unor norme din Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) și art. 37. Drept consecință, legalitatea ambelor hotărâri, din această perspectivă, va fi analizată în cadrul unor considerente unice.

Criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a arătat în mod corect, raportat la situația de fapt din speță, și care nu a fost contestată, precum și la limitele criticilor formulate prin cererea de apel a reclamanților - care vizează, în realitate, daunele morale -, faptul că prevederile sus-menționate sunt incidente numai despăgubirilor materiale, iar nu și celor morale, care nu pot fi acordate de societățile de asigurare în urma parcurgerii procedurii instituite prin art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, emis pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în temeiul art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Aceasta deoarece, criteriile de cuantificare a prejudiciului moral diferă de cele impuse asigurătorului pentru a formula oferta de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului material, la dispoziția asigurătorului nefiind decât cele din urmă. Din art. 36 alin. (1) și (3) al Ordinului CSA nr. 14/2011 rezultă că asigurătorul poate să formuleze oferta de despăgubire, fără să facă propriile investigații privind producerea accidentului, atunci când accidentul a făcut obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice, respectiv poate desfășura investigații privind producerea accidentului în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice. Or, investigațiile pe care le poate întreprinde asigurătorul, pentru a putea formula oferta de despăgubire, nu figurează printre criteriile cu care operează instanțele judecătorești pentru determinarea cuantumului daunelor morale, în așa fel încât să se poată admite că prevederile art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 ar fi aplicabile și despăgubirilor morale.

Mai mult, din art. 44 din Ordin rezultă că stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Cum nici în fața instanței de judecată persoana vătămată nu face dovada prejudiciului de natură morală încercat prin suferința provocată de accidentul produs de persoana asigurată, ci instanța este cea care face aprecieri pornind, practic, de la premisa suferințelor de natură morală încercate, cu atât mai mult persoana păgubită nu ar putea face o asemenea dovadă în fața societății de asigurare, pentru ca aceasta să-i acorde și despăgubiri de natură nepatrimonială.

În consecință, Înalta Curte constată faptul că instanța de apel a interpretat corect prevederile art. 36 din Ordin și a stabilit că societatea de asigurare nu putea să facă persoanelor prejudiciate prin producerea riscului asigurat decât o ofertă de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului material. Pe cale de consecință, s-a stabilit corect că nici dispozițiile art. 37 din Ordin nu-și găsesc aplicare în legătură cu daunele morale.

Nu sunt întemeiate nici criticile întemeiate pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Decizia nr. 357/2018 cuprinzând considerente clare prin care s-a răspuns cererii de completare a Deciziei nr. 1890/2017, astfel încât respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Instanța a arătat că cererea de completare este neîntemeiată, pentru că prin decizia menționată a fost respinsă și analizată pretenția având ca temei de drept dispozițiile art. 36 alin. (2) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În aceste condiții, apreciind că soluția dată cererii de completare este corectă, Înalta Curte nu va primi nici critica în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii în legătură cu capătul de cerere privitor la neaplicarea prevederilor art. 36 alin. (2), coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei cereri și a făcut-o cu interpretarea corespunzătoare a textelor invocate de către reclamanți.

În același context, nu este întemeiată nici critica fundamentată pe dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ. Stabilind că prevederile art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu se aplică decât despăgubirilor materiale, instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești și nici nu a adăugat la lege, așa cum susțin recurenții, ci a ajuns la o anumită concluzie urmare a raționamentului de interpretare a textelor de lege invocate de către recurenți. Or, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune că instanța judecătorească săvârșește acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, în afara autorității judecătorești.

În fine, nu sunt întemeiate nici criticile vizând nerespectarea prevederilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în determinarea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte a reținut că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, verificând considerentele Deciziei nr. 1890/2017 Înalta Curte a constatat că, pentru a face aprecieri asupra cuantumului daunelor morale, instanța de apel s-a raportat la toate aspectele menționate anterior, și care s-au impus deja cu valoare de principiu în practica instanțelor.

Astfel, instanța de apel a examinat și criteriul jurisprudențial și a arătat că nu poate ține cont exclusiv de jurisprudența depusă de către apelanți, în condițiile în care aceasta este relevantă doar din perspectiva cuantumului mărit al daunelor morale. Înalta Curte nu consideră că modul în care s-a raportat instanța de apel la acest criteriu este eronat, în condițiile în care, jurisprudența fiind extrem de neunitară, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, ea trebuie să aibă numai un caracter orientativ pentru instanțe. Un argument suplimentar în susținerea acestei aprecieri poate fi dedus din faptul că fiecare parte angrenată într-un litigiu de natura celui pendinte are interes să depună jurisprudența care interesează pentru susținerea propriului punct de vedere. În consecință, instanța nu este obligată să acorde despăgubiri morale în cuantumul ce apare în hotărârile judecătorești depuse la dosar, ci singura ei obligație este să țină cont de criteriile cristalizate în jurisprudență pentru a putea fi cuantificate daunele morale.

Având în vedere toate aceste aspecte, coroborat cu împrejurarea că situația de fapt legată de condițiile producerii accidentului a rămas neschimbată, iar legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare a daunelor morale, Înalta Curte a considerat că instanța de apel a respectat cerințele art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în determinarea cuantumului daunelor morale.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate ambele recursuri, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1890 din 10 noiembrie 2017 și a Deciziei civile nr. 357 din 14 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2019.

Procesat de GGC - GV