ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A, și intervenientul forțat C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (450.000 RON), echivalent în RON la data efectuării plății, reprezentând daune morale, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4149 din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă; a fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de daune morale; au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 2241A din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 4149 din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Recurenta invocă motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate, recurenta afirmă că instanța de apel nu a avut în vedere criteriile arătate și nici dispozițiile legale incidente în cauză - dispozițiile Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor - art. 49 pct. 2 lit. d), care prevăd că stabilirea cuantumului daunelor morale se face conform legislației și a jurisprudenței din România.

Recurenta invocă, în susținerea acestor argumente, practică judiciară.

Apreciază că sumele acordate cu titlu de daune morale de instanța Curții de Apel București instituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudență.

Arată recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere că daunele morale nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci trebuie să fie de natură a ușura sau compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat și pe care trebuie să le mai îndure.

Cuantumul daunelor morale trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, degradarea relațiilor sociale, ale vieții private, în general, dar și a prejudiciul estetic), deci al unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a terțelor persoane păgubite.

Astfel, potrivit recurentei, deși instanța de apel a enumerat criteriile care trebuiau avute în vedere pentru determinarea cuantumului daunelor morale, acestea nu au fost utilizate pentru stabilirea cuantumului sumei acordate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părțile nu au prezentat puncte de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În speță, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentă în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează exclusiv situația de fapt.

Astfel, cu toate că recurenta tinde să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, susținerile acesteia relevă, de fapt, nemulțumirea exprimată cu privire evaluarea cuantumului daunelor morale.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la cuantificarea efectivă a daunelor morale în funcție de consecințele nefaste care s-au răsfrânt asupra vieții sale, Înalta Curte reține că susținerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., criticile astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a probelor administrate.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Așadar, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2241A din 12 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2241A din 12 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.