Decizia nr. 1802/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 224/2015 a Curții de Apel Ploiești

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, solicitând să se dispună, în principal, obligarea acesteia la repunerea pe rol a procedurii de soluționare a contestației nr. 5771/25.01.2013, precum și la soluționarea contestației sale nr. 5771/25.01.2013 formulată în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003. În subsidiar a solicitat, față de refuzul evident și nejustificat de soluționare a contestației, în temeiul art. 8 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, admiterea contestației, cu consecința anulării deciziei de impunere nr. x privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 224 din data de 28 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și Fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii cu consecința soluționării contestației sale nr. 5771/25.01.2013 formulată în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003, în principal, iar în subsidiar, cu consecința anulării deciziei de impunere nr. x privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală. În dezvoltarea motivului de recurs se arată că, deși prima instanță a făcut trimitere la prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Codul de procedură fiscală, interpretarea și aplicarea acestor prevederi este eronat realizată. La data de 25.01.2013 S.C. A. S.R.L. a formulat contestație în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003 împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.12.2012 precum și a Deciziei de impunere nr. x privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, prin care s-a determinat un debit suplimentar în valoare de 2.804.895 RON. De la momentul depunerii contestației și până la data de 18.02.2013, pârâta i-a comunicat Decizia nr. 139 din 18.02.2013 prin care s-a dispus suspendarea pe cale administrativă a soluționării contestației nr. 65797/27.12.2012 până la soluționarea plângerii penale formulată împotriva administratorului S.C. A. S.R.L.. Până în prezent nu s-a făcut vreo dovadă că în dosarul penal administratorul societății ar fi dobândit vreo calitate care să justifice așteptarea unei decizii penale și menținerea suspendării soluționării contestației. Faptul că societățile furnizoare fie sunt inactive, fie figurează cu obligații de plată restante, fie nu au prezentat documente fiscale care să ateste realitatea efectuării transportului materialelor înscrise în facturile de achiziție, fie nu au încadrați salariați cu carte de muncă, nu poate conduce la concluzia că facturile emise de acestea nu îndeplinesc condițiile unor documente justificative în accepțiunea art. 6 din Legea nr. 82/1991, republicată. Nu-i pot fi imputate contestatoarei neregulile sesizate în contabilitatea societăților furnizoare de mărfuri întrucât beneficiarul nu are posibilitatea legală de a verifica dacă societățile cu care a colaborat își îndeplinesc obligațiile legale și nici să verifice datele de înregistrare a acestora la Oficiul Registrului Comerțului. Facturile emise de către comercianții incriminați cuprind mențiunile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003, iar răspunderea pentru informațiile înscrise în facturi le revine în totalitate societăților comerciale furnizoare de servicii și nu contestatoarei. În cuprinsul raportului de inspecție fiscală, inspectorii fiscali au reținut, fără nicio justificare, că mărfurile au fost plimbate pentru a se pierde urma provenienței, pentru crearea aparenței unor operațiuni care în fapt nu există. Nu are relevanță că o parte dintre societățile comerciale au deținut mijloace de transport proprii sau închiriate cu care să fi putut transporta cantitățile de materiale feroase și nu dețin spații de depozitare. Un alt argument în favoarea contestatoarei este raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 17.02.2010 pentru perioada 01.07.2006-31.12.2009, în care s-a reținut că societatea contestatoare nu are de achitat TVA și impozit pe profit suplimentar.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 04 decembrie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 26.02.2018 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 07.05.2018.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, are ca obiect verificarea "refuzului nejustificat de soluționare a contestației nr. 5771/25.01.2013 formulate împotriva deciziei de impunere nr. x". Prin Decizia nr. 139/18.02.2013 s-a dispus suspendarea soluționării pe cale administrativă a contestației până la soluționarea plângerii penale formulată de pârâtă împotriva reclamantei și s-a stabilit că urmează a se investi pe latura civilă a cauzei, după pronunțarea definitivă și irevocabilă pe latura penală. Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că temeiul acestei măsuri îl reprezintă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatate ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie fată în procedura administrativ, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu. Soluția primei instanțe nu este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Într-adevăr, art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, republicat, conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, desigur, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată, însă pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: - să existe sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenta indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și - constatarea săvârșirii infracțiunii sa aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. În speța de față, recurenta a criticat soluția instanței de fond de respingere a cererii sale introductive având în vedere faptul că nu există niciun temei juridic pentru dispunerea suspendării soluționării contestației și, de altfel, niciun argument de a refuza a soluționa, definit de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "nesoluționare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen", lit. j) a aceluiași articol definind plângerea prealabilă drept "cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia", contestația formulată în cauză având o astfel de natură juridică. S-a susținut că, deși organele de soluționare a contestației clamează principiul dreptului la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 parag.l din Convenția europeană a drepturilor omului, în realitate tocmai practica suspendării procedurii de soluționare a contestației generează o temperare fără motiv legal a procedurii, cu încălcarea principiului mai sus expus. Se impune a se reaminti că reclamanta a fost supusă inspecției fiscale, ale cărei concluzii au fost consemnate în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.12.2012, fiind constatate, în opinia inspectorilor fiscali, neregularități cu privire la "plimbarea mărfurilor pentru a se pierde urma provenienței și pentru crearea aparenței unor operațiuni care în fapt nu există". În baza acestui act de control a fost emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. 1445/27.12.2012, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 2.804.895 RON debit suplimentar, reprezentând: 766.425 RON profit, 307.975 RON dobânzi/majorări de întârziere, 114.964 RON penalități de întârziere, 1.038.894 RON TVA, 420.803 RON dobânzi/majorări de întârziere, 155.834 RON penalități de întârziere. Această decizie a fost atacată cu contestație administrativă de către reclamantă, în procedura reglementată de art. 205 și următoarele Codul de procedură fiscală, iar pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dâmbovița a emis decizia nr. 139/07.02.2013, de suspendare a soluționării contestației administrative "până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală". În cauză fiind reținute indiciile săvârșirii unei infracțiuni, s-a menționat că procedura administrativă va fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii", făcându-se trimitere la disp. art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) Codul de procedură fiscală. Înalta Curte constată că plângerea penală formulată împotriva societății reclamante constă, în fapt, în fapte ale unor terțe persoane cu care reclamanta s-a aflat în relații comerciale, derulând operațiuni economice, operațiuni care au fost suspectate ca "nereale". Este de necontestat faptul că, organele de urmărire penală sunt cele care efectuează cercetarea penală având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, în cauza de față, Înalta Curte constată că nu există dovada unei implicări a societății reclamante în incidența faptelor penale, deoarece, din conținutul adresei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Giurgiu, emisă la data de 15.05.2017, în dosarul nr. x/2014, rezultă că "față de administratorul societății C. sau față de S.C. A. S.R.L. nu s-a dispus efectuarea urmăririi penale.". În aceste condiții, este de remarcat faptul că la peste 4 ani de la data suspendării soluționării pe cale administrativă a contestației nr. 65697/07.02.2013, împotriva administratorului societății C. sau față de S.C. A. S.R.L. nu s-a dispus începerea urmării penale de către organele abilitate, situație în raport de care suspendarea dispusă prin Decizia nr. 139/18.02.2013 a DGRFP Dâmbovița care de altfel este una facultativă, nu poate continua sine die. În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (18.02.2013) și până la data soluționării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de fond. Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituțional al reclamantei de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere, emisă în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală, în care nici societatea reclamantă și nici administratorul sau salariați ai acesteia nu figurează ca părți (învinuiți, părți responsabile civilmente), ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecința obligării organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 496 alin. (2) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va casa sentința atacată și va obliga pârâta să soluționeze contestația înregistrată sub nr. x/2013.