ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3436/2013

Cererea de chemare în judecată Reclamantul Colegiul Tehnic „A.S.”a chemat în judecată Camera de Conturi Teleorman și Curtea de Conturi a României, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 26/2011 emisă de Camera de Conturi Teleorman și a Încheierii nr. VI/327 din 3 august 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin procesul verbal de constatare nr. 2374 din 24 mai 2011, întocmit asupra contului anual de execuție bugetară pe anul 2010, s-a reținut că din bugetul instituției auditate s-au achitat directorului și directorului adjunct sume reprezentând plata cu ora, sume estimate de auditorul public extern la 37.417 lei, din care 29.326 lei drepturi salariale brute și 8.091 lei contribuții ale angajatorului. Obiecțiunile formulate de reclamant cu privire la cele reținute în urma controlului au fost înlăturate de către Camera de Conturi Teleorman prin Decizia nr. 26/2011. Prin încheierea nr. VI/327 din 3 august 2011, Comisia de soluționare a contestațiilor a respins contestația formulată, menținând decizia emisă de Camera de Conturi Teleorman. Împotriva celor două acte administrative, în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ dar și conform pct. 230 și următoarele din Hotărâre nr. 130/2010 a Curții de Conturi, reclamantul a formulat acțiunea de față, solicitând anularea celor două acte.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 346 din 19 ianuarie 2012 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantului privitoare la inexistența prejudiciului. Consecința pe plan economico-financiar a abaterii reținute în sarcina instituției verificate este prejudicierea bugetului de stat cu valoarea plăților nelegale efectuate către cei doi directori în perioada ianuarie 2008 - iunie 2010. Cât privește obligația stabilirii întinderii prejudiciului și dispunerii măsurilor de recuperare a acestuia, instanța a reținut că aceasta revine, în raport de dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, conducerii entității auditate.

Recursul declarat de Colegiul Tehnic „A.S.” Teleorman Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs Colegiul Tehnic „A.S.” Teleorman, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, precum și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul a reluat integral motivele acțiunii judiciare, fără a formula critici concrete la adresa sentinței. În esență, recurentul susține că: - prima instanță a interpretat eronat cadrul normativ aplicabil; - nu s-a ținut seama de poziția Inspectoratului Școlar Județean Teleorman care a avizat statele de funcții pentru anii verificați și a aprobat plățile și nici de Anexa nr. 1 la O.M.C.T. nr. 1350 din 20 iunie 2007; - în cauză nu există prejudiciu; - prof.I.C.D. nu a fost director în perioada ianuarie 2008-21 ianuarie 2010 și nu este legal să răspundă; - există contradicție între pct. 3 și 5 din decizia emisă de Curtea de Conturi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurentul-reclamant Colegiul Tehnic „A.S.” Teleorman a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ măsurile dispuse de Camera de Conturi Teleorman prin Decizia nr. 26 din 14 iunie 2011, menținute prin Încheierea nr. 327 din 3 august 2011 de către Curtea de Conturi a României, în vederea stabilirii și recuperării prejudiciului rezultat din plata cu ora făcută în intervalul ianuarie 2008—iunie 2010 directorului și directorului adjunct al instituției. În esență, s-a reproșat entității controlate că a achitat cu titlu de „plata cu ora” sume estimate de auditorul public extern la 37.417 lei, unei categorii de personal care nu avea dreptul de a preda în regim de cumul sau plată cu ora, fiind încălcate prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic. Prima instanță a examinat detaliat toate susținerile reclamantului ajungând la concluzia că acestea nu au aptitudinea de a răsturna prezumția de legalitate de care beneficiază actele administrative atacate. Această concluzie este corectă. Răspunzând punctual la criticile recurentului, Înalta Curte reține, mai întâi, că reglementările aplicabile au fost judicios arătate în actul de control, neexistând nici un suport pentru afirmația că după data de 1 ianuarie 2008 ar mai fi fost posibilă plata cu ora pentru personalul în discuție. Potrivit art. 46 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 349/2004, forma în vigoare în perioada de referință: „(1) Personalul de îndrumare și control și directorii unităților de învățământ sunt degrevați, total sau parțial, de norma didactică de predare. (2) Directorii adjuncți au obligația de a preda efectiv între 2 și 6 ore săptămânal. (3) Personalul didactic prevăzut la alin. (1) și alin. (2) nu poate desfășura activități didactice în regim de cumul sau plata cu ora.” Legea nr. 349/2004, pentru modificarea și completarea Legii nr. 128/1997 precizează la art. 2 lit. a) și b) următoarele: „Pentru asigurarea aplicării corecte a principiilor noului sistem de finanțare și administrare a unităților de învățământ în întregul sistem de învățământ preuniversitar de stat, prevederile prezentei legi se vor aplica, gradual, eșalonat, în perioada ianuarie 2005 - decembrie 2007, după cum urmează: a) începând cu 1 ianuarie 2005 unitățile de învățământ din județele-pilot stabilite prin hotărâre a Guvernului trec la aplicarea noului sistem de finanțare, administrare și salarizare a personalului, cu condiția îndeplinirii integrale a prevederilor art. 7 și art. 145 din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare; b) sistemul de salarizare și stimulare a personalului didactic și de conducere prevăzut în prezenta lege se aplică în unitățile de învățământ-pilot, în limita fondurilor publice aprobate și de care dispun prin veniturile proprii și cu îndeplinirea tuturor prevederilor cerute de Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la finanțarea și administrarea unităților de învățământ”. Concluzia care se degajă cu claritate din reglementările citate este în sensul că modificările aduse prin Legea nr. 349/2004 s-au implementat gradual la nivel național, inițial în județele-pilot (din care nu a făcut parte Teleormanul) urmând ca începând cu data de 1 ianuarie 2008 să se aplice în întregul sistem național de învățământ. Împrejurarea că prin Anexa nr. 1 la O.M.C.T. nr. 1350 din 20 iunie 2007 privind Metodologia de calcul a drepturilor salariale care se acordă personalului didactic, la art. 12 se detaliază modalitatea de realizare a „plății cu ora” către personalul de conducere din unitățile de învățământ nu poate justifica punctul de vedere al recurentului, câtă vreme ordinul menționat a fost emis în perioada anterioară datei limită de 1 ianuarie 2008, când această modalitate de plată era permisă în unele județe (inclusiv în Teleorman). În plus, este contrar principiului constituțional al ierarhiei forței juridice a actelor normative ca un ordin de ministru să conțină dispoziții contrare unei legi. De asemenea, faptul că Inspectoratul Școlar al Județului Teleorman a aprobat plata cu ora, nu conferă gir de legalitate acestei operațiuni, ci demonstrează că și acesta a interpretat și aplicat eronat prevederile Legii nr. 349/2004, anterior citate. Susținerea că elementul prejudiciu lipsește, este vădit nefondată întrucât acesta constă tocmai în sumele plătite nelegal personalului cu funcții de conducere menționat. Cât privește câtimea debitului ori reținerea greșită în actul de control a numelui unei persoane care nu a exercitat funcția de director într-o anumită perioadă acestea nu pot afecta legalitatea actului administrativ, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992: „în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate” Ca atare, nimic nu împiedică pe recurent ca pe baza situației de fapt existente să stabilească responsabilitatea concretă a fiecărei persoane conform cadrului normativ indicat chiar în Decizia nr. 26/2011 a Camerei de Conturi Teleorman: art. 255 alin. (2) C. muncii, art. 125 din Legea nr. 128/1997, respectiv art. 283 din Legea nr. 1/2011, texte legale care converg către concluzia că răspunderea se stabilește proporțional cu timpul în care au fost îndeplinite funcțiile de răspundere și proporțional cu venitul lunar realizat. În fine, nici presupusa contradicție dintre măsurile de la pct. 3 și pct. 5 din Nota Camerei de Conturi nu există pentru că nu poate fi recuperat același debit de la două persoane. Numai în măsura în care, din diferite motive, sumele plătite nelegal nu pot fi recuperate de la cel care le-a încasat se poate pune problema unei răspunderi materiale subsidiare, evident cu respectarea termenelor speciale de prescripție în această materie.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.