ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 548/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, la data de 02 martie 2012, pe rolul Tribunalului Teleorman, secția litigii de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Vârtoape a chemat în judecată pe pârâta Camera de Conturi Teleorman, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Încheierii nr. 1 din 13 februarie 2012 emisă de Camera de Conturi Teleorman, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 60 din 21 decembrie 2011 emisă de Camera de Conturi Teleorman cu privire la acordarea sporului de dispozitiv pentru salariații din cadrul Instituției Primarului Comunei Vârtoape și acordarea sporului de vechime acordat personalului ales din cadrul aceleiași entități, solicitând instanței să dispună, pe cale de consecință, și anularea în parte a Deciziei nr. 60 din 21 decembrie 2011. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență Prin Sentința civilă nr. 347 din 18 aprilie 2012, Tribunalul Teleorman, secția litigii de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de instanță din oficiu,

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând că acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei în raport cu dispozițiile pct. 227 și pct. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010.

Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 4974 din 14 septembrie 2012, a admis excepția de necompetență materială, invocată de instanță din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că actul administrativ contestat este Decizia nr. 60 din 21 decembrie 2011 emisă de Camera de Conturi Teleorman, fiind incidente normele de competență ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență 1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

După cum rezultă din lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele: În cauză, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat desființarea Încheierii nr. 1 din 13 februarie 2012 emisă de Camera de Conturi Teleorman, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 60 din 21 decembrie 2011 emisă de Camera de Conturi Teleorman cu privire la acordarea sporului de dispozitiv pentru salariații din cadrul Instituției Primarului Comunei Vârtoape și acordarea sporului de vechime acordat personalului ales din cadrul aceleiași entități, precum și anularea în parte a Deciziei nr. 60 din 21 decembrie 2011. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea a I-a, nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”. În raport cu dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că este necesar a fi determinată instanța competentă material în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că, spre exemplu, prin deciziile nr. 4522 din 4 octombrie 2011, nr. 4547 din 5 octombrie 2011 și nr. 4718 din 13 octombrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. Cum în cauză, contestația împotriva Deciziei nr. 60 din 21 decembrie 2011 emisă de Camera de Conturi Teleorman a fost respinsă prin Încheierea nr. 1 din 13 februarie 2012 emisă de Camera de Conturi Teleorman, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secția de contencios administrativ și fiscal. 2. Temeiul legal al regulatorului de competență Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Vârtoape în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi Teleorman în favoarea Tribunalului Teleorman, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2013.