ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele membrului de sindicat A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție Județean Dolj, a solicitat recunoașterea dreptului pretins, respectiv acordarea ajutoarelor ce i se cuvin, conform prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) din Anexa VII, cap. II, Secțiunea a III-a din Legea-cadru nr. 284/28.12.2010, art. 127 alin. (5) și (6), lit. g) din H.G. nr. 257/2011 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, și obligarea pârâților la repararea pagubei cauzate, respectiv: achitarea în totalitate a ajutoarelor cuvenite în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din Cap. II, Anexa VII la Legea nr. 284/2010, sume ce ar fi trebuit stabilite conform art. 20 alin. (1) și (2) din Cap. II, Anexa VII la Legea nr. 284/2010, la salariul funcției de baza din ultima lună de activitate și fără a fi supuse impozitului pe venit (16%) și cotelor de contribuții obligatorii potrivit Codul fiscal (10,5% CAS și 5,5% CASS), la care se adaugă dobânzile legale și indicele de inflație aferente sumelor datorate la data pensionării.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 5927 din 12 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constatat că acțiunea vizează raportul de serviciu a funcționarului public, reprezentat de sindicatul reclamant (în baza unei împuterniciri scrise din partea acestuia), competența materială de soluționare aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, iar din punct de vedere al competenței teritoriale sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

A apreciat instanța că aplicarea prin analogie a considerentelor deciziei pronunțate în recurs în interesul legii (decizia nr. 1/21.01.2013 a ICCJ) nu este admisibilă în cauză, întrucât situația premisă este diferită, nefiind un caz de competență teritorială exclusivă, ci alternativă (în materia contenciosului administrativ, competența teritorială este alternativă, fiind competentă inclusiv instanța de la sediul pârâtului). Având în vedere acest aspect, precum și împrejurarea că sindicatul nu are calitate de reclamant unic, ci acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrului său de sindicat, care are domiciliul în județul Dolj, instanța a apreciat că, din ambele perspective ale competenței teritoriale alternative, Tribunalul Dolj este competent să judece cauza.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - secția contencios administrativ și fiscal, la data de 15.01.2018, sub același număr de dosar.

2.2. Hotărârea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 505 din 20 februarie 2018, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat, din oficiu, judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cauză nu au aplicabilitate prevederile cu caracter general ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci competența teritorială se determină în raport de dispozițiile speciale cuprinse în Legile nr. 62/2011, nr. 188/1999 și nr. 53/2003.

Coroborând dispozițiile art. 28 din Legea nr. 66/2011, cu cele ale art. 117 din Legea nr. 188/1999, se desprinde concluzia că, în cazul litigiilor privind raportul de serviciu al funcționarului public - litigii ce urmează a fi soluționate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor, în virtutea prevederilor art. 109 din Legea anterior menționată -, dispozițiile Legii nr. 188/1999 urmează a fi completate cu prevederile legislației muncii, în măsura în care acestea nu contravin legislației specifice funcției publice.

Întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde niciun fel de prevederi cu privire la competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal de a soluționa litigiile referitoare la plata drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici, urmează a-și găsi aplicabilitatea dispozițiile cuprinse în Codul Muncii care reglementează o astfel de competență.

Prin Decizia nr. 1/21.01.2013 privind recursul în interesul legii, ICCJ a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă, în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul reclamantului.

Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a acționat în calitate de reclamant, astfel că pentru determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, urmează să se țină seama de sediul sindicatului, aflat în București, și nu de domiciliul membrului său în numele căruia a formulat acțiunea.

Competența stabilită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 din Codul Muncii este una teritorială exclusivă, prin aceasta asigurându-se o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor reclamantului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea privind obligarea pârâților, în favoarea membrului de sindicat, la recunoașterea dreptului pretins, respectiv achitarea în totalitate a ajutoarelor cuvenite, în temeiul dispoziților art. 20 alin. (1) și (2) din Anexa VII din Legea-cadru nr. 284/2010, inclusiv a dobânzii legale și indicele de inflație aferente sumelor datorate la data pensionării.

Înalta Curte constată că, în cauză, acțiunea a fost formulată de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele membrului său de sindicat.

Instanțele aflate în conflict s-au considerat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantului/reclamanților, apreciind diferit asupra problemei legitimității procesuale a sindicatelor, respectiv dacă acestea acționează în calitate de reclamanți sau doar ca reprezentanți ai membrilor săi.

Problema calității procesuale active a organizațiilor sindicale a fost semnalată prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 din C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, apreciindu-se că nu există un punct de vedere unitar în cazul acțiunilor în justiție promovate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, anterior abrogării acestui act normativ prin art. 224 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, practica judiciară având un caracter neunitar sub aspectul stabilirii legitimării procesuale active a organizațiilor sindicale.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea acestor recursuri în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 118 din 01 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Așadar, prin decizia invocată s-a constatat că textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășind limitele unui simplu drept de reprezentare legală, fiind recunoscută calitatea de reclamant în conflictele colective de muncă, iar potrivit principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", și în cazul conflictelor individuale de muncă, unde poate acționa chiar și fără un mandat expres.

Înalta Curte apreciază că, deși prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii s-au pus în discuție aspecte privind interpretarea unor prevederi ale Codului muncii, argumentele juridice privind calitatea procesuală de reclamante a organizațiilor sindicale depășesc cadrul litigiilor de muncă, fiind aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în cauze de altă natură în care au fost formulate acțiuni de către organizațiile sindicale.

În cauza de față acțiunea a fost promovată de organizația Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele membrului său de sindicat, cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din legea nr. 554/2004.

Această interpretare este conformă soluției de unificare a jurisprudenței adoptate în ședința judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți din data de 22 mai 2017, conform căreia, în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că, în cauza de față, competența de soluționare a acțiunii în primă instanță revine Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sindicatul reclamant având sediul în circumscripția acestei instanțe.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate și pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție Județean Dolj, în favoarea Tribunalului București - secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2018.