ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2019

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta A. - Direcția Silvică Bacău a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 268.521,21 RON reprezentând chirie aferentă perioadei 2012, 2013 și 2014.

Prin Sentința civilă nr. 426 din 3 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2016 s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012. S-a respins acțiunea ca prescrisă pentru pretenții aferente perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. - Direcția Silvică Bacău în contradictoriu cu pârâta SC B. SA A fost obligată pârâta B. SA să achite reclamantei A. suma de 151.092,3 RON reprezentând chirie aferentă anilor 2013 și 2014.

Împotriva acestei soluții au formulat apel reclamanta și pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul promovat de apelanta B. SA A fost admis apelul promovat de A. - Direcția Silvică Bacău. A fost schimbată în parte sentința. A fost obligată pârâta B. SA să achite reclamantei A. suma de 187.354 RON reprezentând chirie aferentă anilor 2013 și 2014 (în loc de 151.092,3 RON). A fost obligată intimata - apelantă B. SA să achite către apelanta - intimată A. - Direcția Silvică Bacău suma de 896 RON cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea apelantei B. SA și dispusă restituirea către aceasta în temeiul art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 a sumei de 1.132 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru achitată peste cuantumul legal datorat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta și pârâta.

Recursul recurentei pârâte vizează motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat toate apărările apelantei pârâte, instanța de apel limitându-se a relua lacunar motivarea hotărârii primei instanțe.

Referitor la critica privind greșita soluționare a excepțiilor nulității cererii de chemare în judecată pentru neindicarea elementelor esențiale prevăzute de art. 194 C. proc. civ. instanța a apreciat greșit că nu poate fi reținută întrucât ar constitui o abordare rigidă și formalistă, contrară scopului pentru care a fost instituită procedura de regularizare.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel a considerat că prima instanță a soluționat-o corect, contrar înscrisurilor de la dosar din care nu rezultă pretinsul drept de proprietate invocat de reclamantă asupra terenului în litigiu. Faptul că instanța a omis să redea în dispozitivul hotărârii soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei reprezintă în opinia recurentei nepronunțarea instanței pe acest aspect motiv ce atrage casarea.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în sensul: reținerii greșite a incidenței în cauză a art. 39, art. 42 și 43 din Legea nr. 46/2008 și art. 12 din Ordinul nr. 924 din 17 februarie 2011; aplicării greșite a art. 12, art. 14, art. 16, art. 44 din Legea nr. 123/2012 având în vedere că recurenta prestează un serviciu public; aplicării greșite a Legii nr. 123/2012 ca rezultat al încălcării unui principiu de drept specialia generalibus derogant generalia specialibus non derogant.

Recurenta susține că instanța de apel a extins nejustificat aplicarea normelor juridice menționate anterior dincolo de ipotezele la care se aplică respectiv la o perioadă anterioară anului 2014, anul solicitării recurentei de scoatere temporară din fondul forestier a terenului ocupat cu obiectivul linie electrică și înaintării documentației conform dispozițiilor legale.

Referitor la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 123/2012 se susține că instanța de apel a reluat lacunar motivarea primei instanțe potrivit căreia instituirea dreptului de uz și servitute cu titlu gratuit de al art. 12 din lege se face doar în favoarea titularilor de licență care produc și transportă energie electrică ca serviciu de utilitate publică nu și operatorilor economici privați, cum a fost considerată B.. În realitate B. SA a avut și are calitatea de titular al licenței pentru prestarea serviciului de distribuției energie electrică iar în această calitate exercită drepturile reale de uz și servitute, prevăzute de Legea nr. 123/2012, cu titlu gratuit pe toată durata existenței obiectivului, deci fără ca legea să instituie în sarcina licențiatului vreo obligație legală de plată a unor sume de bani ca preț al exercițiului dreptului de folosință asupra terenurilor.

Întrucât terenul în cauză este fond forestier proprietate publică a statului care este supus Legii nr. 123/2012 instanța de apel a aplicat greșit legea în condițiile demonstrării caracterului de utilitate publică al serviciului de distribuție energie electrică prestat de B. în baza licenței emise de ANRE.

Instanța de apel a aplicat greșit dreptul comun respectiv Legea nr. 46/2008 deși în speță este aplicabilă legea specială respectiv, Legea nr. 123/2012 care se aplică prioritar fașă de norma generală.

Printr-o ultimă critică recurenta susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește soluția de admitere a apelului reclamantei.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La data de 28 martie 2019, Înalta Curte a disjuns recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a dispus formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la 28 martie 2019 apoi, în complet de filtru, a luat în examinare recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - Direcția Silvică Bacău iar prin Decizia nr. 708 din 28 martie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2016 a respins excepția tardivității recursului recurentei-reclamante A. - Direcția Silvică Bacău invocată de recurenta-pârâtă și a anulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - Direcția Silvică Bacău împotriva Deciziei nr. 201/2018 din 19 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Prin Încheierea din data de 28 martie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a stabilit termen pentru judecata recursului la 15 mai 2019.

Înalta Curte, examinând recursul recurentei-pârâte prin prisma criticilor formulate reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat toate apărările apelantei pârâte, instanța de apel limitându-se a relua lacunar motivarea hotărârii primei instanțe cu privire la soluționarea excepției nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, și a faptului că instanța a omis să redea în dispozitivul hotărârii soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale active ceea ce echivalează cu nepronunțarea instanței pe acest aspect motiv.

Critica nu este fondată.

Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, astfel cum s-a statuat în practică, trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția.

În cauză, instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești argumentând suficient toate aspectele relevate mai sus de recurentă iar faptul că instanța nu a reținut punctul de vedere al acesteia nu reprezintă o nemotivare a hotărârii atâta timp cât hotărârea pronunțată creează transparență asupra silogismului judiciar, explică și justifică dispozitivul, permițând astfel realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte nu va primi critica potrivit căreia instanța a omis să redea în dispozitivul hotărârii soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale active ceea ce echivalează cu nepronunțarea instanței pe acest aspect motiv, având în vedere că pronunțarea asupra excepției rezultă din considerentele hotărârii cu atât mai mult cu cât excepția în cauză este o excepție de fond fără soluționarea căreia nu s-ar fi putut trece la analiza pe fond a cererii.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în sensul: reținerii greșite a incidenței în cauză a art. 39, art. 42 și 43 din Legea nr. 46/2008 și art. 12 din Ordinul nr. 924 din 17 februarie 2011; aplicării greșite a art. 12, art. 14, art. 16, art. 44 din Legea nr. 123/2012 având în vedere că recurenta prestează un serviciu public; aplicării greșite a Legii nr. 123/2012 ca rezultat al încălcării unui principiu de drept specialia generalibus derogant generalia specialibus non derogant.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de instanța de apel, recurenta a încheiat un precontract de locațiune cu reclamanta în vederea asigurării plății contravalorii chiriei anuale pentru terenurile forestiere proprietate publică a statutului ocupate cu obiective petroliere conform art. 39 din Legea nr. 46/2008, recurenta nedesfășurând un serviciu de utilitate publică și neavând licență pentru producerea și transportul energiei electrice ca serviciu de utilitate publică.

În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că recurenta nu beneficiază de un drept de uz și servitute cu titlu gratuit prevăzut de art. 12 din Legea nr. 123/2012, liniile electrice care tranzitează terenul din fondul forestier al statului fiind aferente activității desfășurate de recurentă.

Conform art. 39 din Legea nr. 46/2008 ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier național este permisă numai pe o perioadă determinată de timp cu asigurarea plății anticipate a obligațiilor bănești de către beneficiar. Potrivit alin. (3) al aceluiași text de lege chiria aferentă fiecărui an se plătește până la 31 ianuarie a anului pentru care se datorează și se calculează conform prevederilor legale.

Așadar beneficiarilor ocupării fondului forestier le incumbă o obligație de plată în temeiul legii, independent de încheierea unui contract, prin urmare apărările recurentei pe acest aspect nu pot fi primite, simpla utilizare a terenului forestier proprietatea statului implicând achitarea unei chirii.

Contrar susținerilor recurentei, aceasta nu beneficiază de gratuitate în ceea ce privește utilizarea fondului forestier întrucât nu realizează un serviciu de utilitate publică.

Nu este fondată nici critica prin care se afirmă caracterul de drept comun al Legii nr. 46/2008 față de Legea nr. 123/2012 considerată lege specială.

Legea nr. 46/2008 este Codul silvic și reglementează fondul forestier național în timp ce Legea nr. 123 din 10 iulie 2012 este legea energiei electrice și a gazelor naturale, or față de domeniul distinct de reglementare al acestora nu se poate reține un raport lege specială-drept comun care să aibă incidență în cauză.

Printr-o ultimă critică recurenta a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește soluția de admitere a apelului reclamantei.

Înalta Curte, observă că în ceea ce privește valoarea pretențiilor reclamantei instanța de apel a admis apelul formulat de aceasta și a inclus și valoarea TVA în cuantumul pretențiilor reținând că această valoare reiese din facturile emise, motivare care este suficientă având în vedere că este vorba de adăugarea valorii TVA la pretenții care nu presupune o argumentare excesivă astfel cum pretinde recurenta.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - LM