ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2433/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, cu nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat, în principal, anularea integrală a Raportului de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, întocmit de Agenția Națională de Integritate; obligarea Agenției Naționale de Integritate la retragerea de pe website-ul propriu a comunicatului de presă din 28 aprilie 2015 intitulat "Comunicat - conflict de interese administrativ - A., director in cadrul Ministerului Transportului și Infrastructurii" și obligarea Agenției Naționale de Integritate la publicarea pe website-ul propriu, în cadrul secțiunii "Hotărâri definitive și irevocabile ale instanțelor de judecată", a hotărârii pronunțate în prezenta cauză.

În subsidiar, reclamanta a mai solicitat, în măsura în care nu se va dispune anularea Raportului de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, întocmit de Agenția Națională de Integritate,:

- să se constate că nu poate fi reținută vinovăția sa raportat la conflictul de interese sub aspectul încălcării art. 79 lit. c) din Legea nr. 171/2003 reținut în raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015.

- să se constate că nu poate fi antrenată răspunderea disciplinară a reclamantei pentru conflictul de interese reținut în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015 întocmit de Agenția Națională de Integritate;

De asemenea, a mai solicitat reclamanta, în condițiile în care instanța de judecată va aprecia că în ceea ce privește conflictul de interese reținut în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015 întocmit de Agenția Națională de Integritate, acesta este susceptibil a atrage răspunderea disciplinară a reclamantei, să se constate că respectarea procedurii referitoare la individualizarea sancțiunii disciplinare constituie un impediment legal la aplicarea celei mai grave sancțiuni, cea a destituirii din funcție. Cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2846 din data de 03.11.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a promovat recurs reclamanta A., fiind invocat, în susținerea căii de atac formulate, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concret, recurenta a susținut că funcția de examinator la un centru de pregătire și perfecționare reprezintă o funcție didactică.

Acest aspect rezultă cu evidență din dispozițiile art. 6 din Normele de autorizare a centrelor de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul nr. 794/2007, care prevăd că:

"Pentru autorizarea ca centru de pregătire și perfecționare, din documentele de înregistrare în România ale solicitantului trebuie să rezulte că acesta desfășoară activitățile având codul CAEN 8559 - alte forme de învățământ n.c.a. sau codul CAEN 8532 -învățământ secundar, tehnic sau profesional".

Prin urmare, în condițiile în care însuși legiuitorul permite exercitarea unor funcții în domeniul didactic, întrucât aceste funcții nu sunt susceptibile a crea un conflict de interese, consideră că instanța de fond ar fi trebuit să analizeze această prevedere.

Susține recurenta că textul de lege precitat [art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003] nu vizează exclusiv personalul didactic din instituțiile de învățământ, ci vizează exercitarea funcțiilor sau activităților în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice.

Prin urmare, restrângerea sferei de aplicare a art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu se justifică din punct de vedere legal, domeniul didactic vizând toate activitățile didactice exercitate de lectori/profesori/etc, independent de instituția în care aceștia predau.

În concluzie, având în vedere faptul că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, apreciază că emiterea Raportului de evaluare nu are niciun fundament.

A mai arătat recurenta că prin hotărârea recurată nu s-a avut în vedere inaplicabilitatea dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 161/2003 în cauza dedusă judecății

Sub acest aspect este de reținut faptul că în situația funcției publice deținută de recurenta-reclamantă, respectiv cea de director general, informarea șefului ierarhic in vederea înlocuirii sale era imposibila, întrucât singurul organ abilitat sa semneze autorizațiile de funcționare este, potrivit legii [art. 12 alin. (2) din Normele de autorizare a centrelor de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere din 24.08.2007, aprobate prin Ordinul nr. 794 din 24 august 2007] cu modificările ulterioare, conducătorul Direcției transport rutier. Această atribuție este expres prevăzută în actul normativ sus menționat, având caracter imperativ și se regăsește de altfel și în fișa postului și în Regulamentul de organizare și funcționare, ambele acte fiind semnate atât de secretarul de stat, cât și de ministru.

Prin urmare, consideră că interpretarea dată de către instanța de fond dispozițiilor art. 79 alin. (1) lit. c) și art. 79 alin. (2) și (3) din Legea nr. 161/2003 și extinderea lor constituie o încălcare a dispozițiilor art. 10 din Noul C. civ., cu aplicabilitate generala in materia drepturilor civile.

Se mai precizează că prevederile legale instituie in sarcina Direcției transport rutier, al cărei conducător era recurenta-reclamanta, obligativitatea de a primi cererile de autorizare a centrelor, neexistând posibilitatea de abținere.

În acest context, nu se poate retine in sarcina recurentei-reclamante un conflict de interese, întrucât recurenta-reclamanta nu a soluționat cererile de autorizare, aceasta competenta revenind așa cum am precizat mai sus, unei structuri din subordinea ministerului; recurenta-reclamanta, în calitate de director general, avea obligația de reprezentare a Direcției de transport rutier; aceasta obligație se concretizează prin semnarea adreselor oficiale emise de către direcție; recurenta-reclamanta nu putea sa se sustragă de la îndatoririle de serviciu (potrivit art. 43 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici), mai ales ca acestea nu presupun sub nicio forma o intervenție in favoarea unui terț (toate cererile admise de către direcție finalizându-se cu o autorizație semnata de către directorul general).

Un alt motiv de recurs invocat a fost acela că prin hotărârea recurată nu s-a avut în vedere faptul că în cauza dedusă judecății nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Se susține că în mod eronat instanța de fond a reținut că în cauza dedusă judecății ar fi incidente situațiile prevăzute de art. 79 din Legea nr. 161/2003, întrucât interesele patrimoniale ale recurentei-reclamante nu puteau influenta deciziile pe care aceasta trebuia sa le ia în exercitarea funcției publice [art. 79 alin. (1) lit. c].

În acest sens, s-a arătat că în condițiile in care organismul specializat, verificând dosarul solicitantului prin raportare la prevederile art. 11 din Normele de autorizare a centrelor de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 794/2007, constată că cererea solicitantului îndeplinea condițiile prevăzute de lege, adopta decizia de admitere a cererii de autorizare, decizie, care, nu putea fi, sub nicio formă, contestată de către directorul general al Direcției de transport rutier.

Recurenta-reclamantă, in calitate de director general, nu a aprobat cererile de autorizare ale B. S.R.L., aprobarea realizându-se prin structura din cadrul ministerului cu privire la autorizarea respectivei societăți.

În ceea ce privește semnarea autorizațiilor, aceasta s-a realizat in virtutea calității de reprezentant al Direcției de transport rutier și nu in nume personal și consfințește o stare de fapt constatată de alt organism.

În opinia recurentei, în calitate de membru în cadrul comisiilor de examinare, aceasta nu avea rol de conducere a activității centrului de pregătire și perfecționare, ci era membru al unui organism independent, care participa, în mod opțional și în anumite cazuri, la procesul de evaluare (astfel cum rezultă și din Contractul de prestări servicii nr. 51/13.05.2008).

Mai mult, nu a existat lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate in autorizarea B. S.R.L., deoarece în procedura de autorizare, a avut un rol strict formal, de semnare a tipizatelor de autorizare emise în baza deciziilor adoptate de altă entitate.

Se mai susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în ceea ce privește elementul vinovăție

Apreciază recurenta că se poate imputa conflictul de interese funcționarului public doar în condițiile în care acesta exista, iar funcționarul public nu îl raportează. Or, șeful ierarhic al recurentei-reclamante cunoștea faptul că aceasta avea și calitatea de examinator, în condițiile în care acesta semnase atât fișa postului, cât și Regulamentul de ordine interioară. Rezulta așadar ca prima condiție este aceea ca funcționarul public sa fie convins de faptul ca exista un conflict de interese în ceea ce îl privește.

Or toate normele indicate au justificat convingerea recurentei-reclamante în sensul inexistenței unui conflict de interese (O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, Normele de autorizare a centrelor de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 794/2007, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 49/2009, prevederile fisei de post și ale regulamentelor de organizare și funcționare ale Ministerului Transporturilor), în mod deosebit fiind clar recurentei-reclamante ca legea îi permitea în mod cert să îndeplinească activitatea de examinator, fără a distinge unde se desfășoară aceasta (art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003).

Se apreciază că prevederile legislative lipsite de claritate nu pot fi imputate recurentei-reclamante, legiuitorului revenindu-i obligația de institui norme clare, precise, previzibile și accesibile, pentru ca subiectul de drept vizat să-și poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării sale.

În altă ordine de idei, se susține că recurenta-reclamanta nu a acționat cu scopul de a favoriza societatea B. S.R.L., ci a acționat in exercitarea funcției sale de reprezentant al Direcției de transport rutier.

Toate faptele imputate recurentei-reclamante constituie, în realitate, exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege și în fișa postului, neexistând niciun element care să conducă la concluzia că exercitarea respectivelor atribuții s-a realizat cu depășirea competențelor, respectiv, neregăsite în fișa postului sau cu lipsa de imparțialitate. Or, simpla exercitare a îndatoririlor de serviciu nu poate constitui un conflict de interese, în sensul prevăzut de lege.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate pe capetele subsidiare de cerere, recurenta susține că rațiunea pentru care au fost formulate aceste capete de cerere constă în aceea că, în cadrul concluziile prezentate în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, intimata-pârâtă redă conținutul art. 25 din Legea nr. 176/2010 și face anumite sublinieri, care, coroborate cu dispoziția finală (prin care se solicită luarea măsurilor necesare pentru sancționarea reclamantei), au ca finalitate a impune destituirea recurentei-reclamante din funcția publică deținută în prezent.

Prin urmare, încălcarea prevederilor legale referitoare la conflictul de interese poate atrage răspunderea disciplinară a funcționarilor publici, doar în condițiile art. 75 - 82 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, respectiv dacă sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare (subiect, obiect, latură obiectivă și latură subiectivă).

Însă, se arată că în cauza dedusă judecății, nu sunt îndeplinite aceste condiții, lipsind latura obiectivă și cea subiectivă: prin inexistenta unei abateri disciplinare (fapte ilicite) și a vinovăției recurentei-reclamante în încălcarea prevederilor legale referitoare la conflictul de interese.

Se precizează că simpla constatare a unui presupus conflict de interese nu constituie abatere disciplinară, dacă aceasta nu este grefată pe un act juridic emis de făptuitor - făptuitorul a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligațiilor referitoare la obiectivitate și imparțialitate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică a legală a sentinței atacate.

Precizează intimata că din documentele ce au stat la baza emiterii actului administrativ, recurentul-reclamant obținea venituri de la S.C. B. S.R.L., obligația acestuia fiind de a nu fi implicat în nicio modalitate în procesul semnare/avizare a autorizațiilor de funcționare a punctelor de lucru și nici în procesul de autorizare a acesteia, prezumându-se că are interese de natură patrimonială care i-ar putea afecta imparțialitatea.

Astfel, conform prevederilor legale, este interzisă și simpla participare la luarea deciziilor cu priviri persoane fizice sau juridice cu care are relații cu caracter patrimonial, chiar dacă adoptarea acestora ar fi rezultatul unui organism colectiv.

Neprocedând în sensul prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, în sensul abținerii de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea de la luarea acestei decizii sau participarea de la luarea acesteia și informării de îndată a șefului ierarhic, în mod corect s-a reținut starea de conflict de interese față de recurentul-reclamant A..

Se mai arată că față de conținutului textului prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, apărările recurentului-reclamant în sensul că doar directorul are această atribuție prevăzută expres, nu pot fi primite, întrucât textul prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 a fost conceput tocmai pentru ca funcționarul public să își exercite atribuțiile de serviciu în mod imparțial, transparent și cu respectarea principiului supremației interesului public.

Astfel, chiar dacă cererile de autorizare ale societății B. S.R.L., societate cu care recurentul-reclamant avea relații cu caracter patrimonial, erau aprobate de către o altă structură din cadrul ministerului, recurentul- reclamant nu trebuia, dar era obligat prin lege să nu participe la luarea deciziei în ceea ce privește autorizațiile ce priveau societatea B. S.R.L., fiind de asemenea obligat să procedeze în sensul prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, adică să se abțină de la rezolvarea acestora și să informeze de îndată șeful ierarhic.

Se mai susține că prin cererea de chemare în judecată formulată de către recurentul-reclamant. instanța de judecată a fost investită doar cu verificarea legalității întocmirii raportului de evaluare nr. x/28.04.2015, raport în cadrul căruia inspectorul de integritate a reținut încălcarea regimului juridic aplicabil conflictului de interese reglementat de Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, obiectul dedus judecății se referă la verificarea de către instanța de judecată a legalității întocmirii Raportului de evaluare și nu la aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010, întrucât aplicarea acestor sancțiuni reprezintă o etapă ulterioară, care are loc numai după pronunțarea unei hotărâri definitive privind soluționarea prezentei cauze, chestiune cu care instanța de judecată nu a fost investită, neintrând în competențele sale aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010.

1.5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 5 martie 2018 în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 14 mai 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta -reclamantă și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a acordat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Motivele de recurs ale recurentei se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, invocat de recurentă:

"Funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice."

În opinia sa, funcția de examinator la un centru de pregătire și perfecționare reprezintă o funcție didactică, fiind evident că însuși legiuitorul permite exercitarea unor funcții în domeniul didactic, întrucât aceste funcții nu sunt susceptibile a crea un conflict de interese .

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că prin Raportul de evaluare nr. x din 28 aprilie 2015, întocmit de Agenția Naționala de Integritate, s-a constatat că recurenta, director în cadrul Ministerului Transportului și Infrastructurii, nu a respectat dispozițiile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât a semnat/avizat autorizații de funcționare a unor puncte de lucru aparținând S.C. B. S.R.L., din Pitești, Baia-Mare și Craiova, și a fost implicată in procesul de obținere a autorizațiilor, deși reclamanta deținea "calitatea de examinator în cadrul societății, fiind remunerată în acest sens, veniturile fiind în cuantum de 32.752 RON, astfel încât au fost încălcate prevederile art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, articol potrivit căruia:

"Funcționarul public este în conflict de interese dacă se afla în una dintre următoarele situații:(...) c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influenta deciziile pe care trebuie sa le ia în exercitarea funcției publice."

În acord cu cele reținute de instanța de fond, în raport de fapta constatată și redată mai sus, sunt lipsite de relevanță prevederile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deoarece, chiar și în condițiile în care se permite exercitarea unor funcții didactice sau activități în domeniul didactic de către funcționarii publici, aceștia nu sunt scutiți de a respecta regimul juridic al conflictului de interese.

Astfel, este adevărat că se permite funcționarilor publici să exercite activități didactice, însă, aceste activități nu trebuie să interfereze cu activitatea pe care funcționarul este îndreptățit să o efectueze în virtutea funcției.

Or, conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Cu titlu de principiu, un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcției publice pe care o ocupă, ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are și un interes personal sau de natură patrimonială.

Așadar, în ciuda celor susținute de aceasta, recurenta reclamantă nu putea să avizeze autorizații de funcționare pentru o societate de la care obținea venituri de natură patrimonială.

Textul de lege la care aceasta a făcut referire, confirmă faptul că, deși deține calitatea de funcționar public, recurenta a deținut calitatea de examinator la a numite societăți comerciale. Însă, în mod legal a stabilit intimata pârâtă că, recurenta a încălcat prevederile art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 întrucât, în calitatea sa de funcționar public cu funcție de conducere în cadrul Ministerului Transportului și Infrastructurii, a semnat/avizat autorizații de funcționare a unor Puncte de Lucru aparținând S.C. B. S.R.L. și a fost implicată în procesul de autorizare a acestora, prin semnarea unor solicitări necesare definitivării dosarului de autorizare, nerespectând astfel regimul juridic specific conflictului de interese.

Un al doilea motiv de recurs invocat a fost acela că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 79 din Legea nr. 161/2003. Acest text de lege se referă la faptul că "în cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat sa se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct, acesta putând sa desemneze un alt funcționar public, care are aceeași pregătire și nivel de experiența."

Înalta Curte constată că interesul patrimonial al recurentei reclamante constă în calitatea sa de angajat al societății B. S.R.L., fiind remunerată de această societate cu suma de 32.752 RON (aspect necontestat în cauză), în sensul prevederilor art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 din aceasta decurgând și conflictul de interese în care s-a aflat, în exercitarea funcției.

Ca atare, recurentei îi era interzis să participe la luarea unor decizii în urma cărora, o persoană juridică la care aceasta era angajată, putea să obțină anumite beneficii.

Din această perspectivă, neprocedând, în sensul abținerii de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea de la luarea acestei decizii sau participarea de la luarea acesteia și informării de îndată a șefului ierarhic, conform art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, în mod corect s-a reținut starea de conflict de interese față de recurentul-reclamant A..

A susținut recurenta că în situația funcției publice deținută de recurenta-reclamantă, respectiv cea de director general, informarea șefului ierarhic in vederea înlocuirii sale era imposibila, întrucât singurul organ abilitat sa semneze autorizațiile de funcționare este, potrivit legii [art. 12 alin. (2) din Normele de autorizare a centrelor de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere din 24.08.2007, aprobate prin Ordinul nr. 794 din 24 august 2007] cu modificările ulterioare, conducătorul Direcției transport rutier.

Această apărare nu poate fi reținută, întrucât, în orice instituție publică, persoanele desemnate să reprezinte și să conducă instituția, au unul sau mai mulți înlocuitori, fără de care nu s-ar putea concepe funcționarea acestora.

Așadar, corect a statuat instanța de fond, că, recurenta reclamantă trebuia să își îndeplinească obligația de abținere, iar uterior, să se desemneze un înlocuitor al său, în limitele regulamentului de ordine interioară al instituției.

Drept urmare, referirile la procedura de eliberare a autorizațiilor de funcționare, prev. de art. 6 alin. (3) lit. g) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, art. 11 alin. (1) și alin. (4) și art. 12 din Normele de autorizare a centrelor de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 794/20072, art. 12 din O.U.G. nr. 49/2009, sunt irelevante în cauză.

A mai susținut recurenta că interesele sale patrimoniale nu puteau influenta deciziile pe care aceasta trebuia sa le ia în exercitarea funcției publice.

Cu privire la acest argument, se constată că, în mod legal prima instanță a statuat că, în contextul în care reclamanta era examinator în cadrul Centrului de Pregătire și Perfecționare B. S.R.L., se prezumă că avea un interes ca acest centru să obțină autorizația de funcționare, astfel încât avea îndatorirea să se abțină pentru a înlătura orice suspiciune, legată de corectitudinea și legalitatea actelor.

Concret, Înalta Curte amintește că noțiunea de conflict de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul are relații politice sau de afaceri.

Prin urmare, un conflict de interese implică în mod obligatoriu un conflict între datoria față de public și interesele personale ale unui funcționar public, în calitate de persoană privată, interese care ar putea influența în mod necorespunzător îndeplinirea obligațiilor și responsabilităților oficiale.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut într-o decizie de speță că legiuitorul prin sancționarea conflictului de interese "a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice. Aceasta presupune corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar și abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin sancționarea faptei s-a urmărit ocrotirea relațiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau juridice împotriva intereselor ilicite ale funcționarului public."

Așadar, pentru buna desfășurare a raprorturilor sociale și pentru îndepărtarea oricăror suspiciuni cu privire la legalitatea procedurilor desfășurate în cadrul autorității în care își desfășura activitatea, recurenta avea obligația de abținere, interesul patrimonial fiind prezumat în situația dată.

Ca atare, nu pot fi reținute susținerie recurentei în sensul că nu i se poate imputa lipsa de imparțialitate în autorizarea B. S.R.L., întrucât aceasta, în procedura de autorizare, a avut un rol strict formal, de semnare a tipizatelor de autorizare emise in baza deciziilor adoptate de altă entitate.

A mai precizat recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în ceea ce privește elementul vinovăție.

Înalta Curte observă că împrejurarea conform căreia recurenta s-a aflat în eroare cu privire la existența conflictului de interese, fiind convinsă de inexistența acestuia, nu poate să o exonereze pe aceasta de răspundere, fiind binecunoscut principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, în apărarea sa.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici argumentul conform căruia faptele imputate recurentei-reclamante constituie, în realitate, exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege și din fisa postului, în condițiile în care și obligația de abținere este tot o obligație legală, stabilită de legiuitor în sarcina funcționarului public, cu atât mai mult cu cât acesta deține funcții de conducere și ar trebui să fie un exemplu pentru subordonații săi.

Nu în ultimul rând, așa cum corect a apreciat și instanța de fond, recurenta reclamanta se află în culpă, întrucât trebuia să sesizeze că în calitate de director general nu putea să aprobe autorizarea punctelor de lucru al societății unde avea calitatea de examinator remunerat, autorizarea având ca scop pregătirea și perfecționarea profesională a personalului din domeniul transporturilor rutiere.

În privința motivelor de recurs formulate pe capetele subsidiare de cerere, se constată că, legal prima instanță a stabilit că nu se poate efectua un control de legalitate a unei sancțiuni disciplinare a destituirii din funcție și a unei eventuale individualizări a sancțiunii, atâta vreme cât încă nu s-au adoptat asemenea sancțiuni și nu s-au emis acte administrative, în temeiul Legii nr. 188/1999.

Susține recurenta că rațiunea pentru care au fost formulate capetele subsidiare de cerere constă în aceea că, în cadrul concluziilor prezentate în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, intimata-pârâtă redă conținutul art. 25 din Legea nr. 176/2010 și face anumite sublinieri, care, coroborate cu dispoziția finală (prin care se solicită luarea măsurilor necesare pentru sancționarea reclamantei), au ca finalitate a impune destituirea recurentei-reclamante din funcția publică deținută în prezent.

Aceste argumente nu pot fi primite, în condițiile în care, un act administrativ poate fi contestat în măsura în care el produce efecte juridice în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic (în speță constatarea existenței conflictului de interese).

În privința sancțiunilor disciplinare, recomandate în raport, este de observat că acestea se finalizează prin adoptarea unor acte administrative individuale ulterioare, adoptate în baza legislației specifice și care urmează a fi contestate tot în raport de prevederile legale speciale, neputând fi antamate în cadrul prezentului demers judiciar.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2846 din 3 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2018.