ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4530/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul cererii deduse judecății. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 4378/2/2010, reclamanta F.D.S.C a chemat în judecată pe pârâtul M.F.P. – I.G. – C.S.C., solicitând anularea Deciziei nr. 1/2010, emisă de pârâtă, și a procesului - verbal de constatare nr. 150315 din 14 decembrie 2009 întocmit de inspectorii pârâtei și comunicat reclamantei la data de 17 decembrie 2009. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că actele administrativ-fiscale sunt nelegale arătând că, în speță, nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii F.D.S.C., debitul fiind stabilit în sarcina sa în contradicție cu prevederile legale aplicabile, deoarece aceste sume nu constituie o creanță rezultată din nereguli în sensul prevederilor O.G.

nr. 79/2003: Reclamanta a mai arătat următoarele. În perioada 21 septembrie 2009 - 14 decembrie 2009, I.G. din cadrul M.F.P., a procedat la efectuarea, în temeiul O.G. nr. 79/2003, H.G. nr. 1306/2007 și O.G. nr. 92/2003, a unei verificări a modului de utilizare a fondurilor comunitare din cadrul P.N.P. RO/94/06/ P.D.S.C., la F.D.S.C., derulat în perioada 1995 - 1997. Prin procesul - verbal de constatare încheiat la data de 14 decembrie 2009, organele de inspecție fiscală au constatat că F.D.S.C. datorează M.F.P.- A.C.F. suma de 127.856,66 euro, echivalentul a 543.083,99 lei, din care creanța principală în sumă de 102.566,02 euro, echivalentul a 435.669,68 lei și dobânzi penalizatoare în sumă de 25.287,64 euro, echivalentul a 107.414,31 lei, către bugetul P.N.P.

2003. Sumele reprezintă T.V.A. nerambursată aferentă facturilor emise în desfășurarea Programului, în sumă de 43.408,13 euro, și pierderi din diferențe de curs valutar în sumă de 59.482,58 euro, cheltuieli neeligibile care nu pot fi finanțate din P.P./RO/98/06, la care se adaugă dobânzi penalizatoare în sumă de 25.287,64 euro calculate de servicii C.E. la data de 15 aprilie 2004. Potrivit actului de constatare, I.G. a efectuat controlul la F.D.S.C. în temeiul O.G. nr. 79/2003 și H.G. nr. 1306/2007, urmare a faptului că serviciile C.E. au emis în anul 2000 o Notă de debit către F.D.S.C., debit ce a fost reținut ulterior din fondurile destinate României prin P.P./ RO/98/06, întrucât reclamanta a achitat T.V.A.

din fondurile C.E. și au fost stabilite diferențe de curs valutar în valoare totală de 102.566,02 euro, cheltuieli considerate neeligibile, la această sumă calculându-se dobânzi penalizatoare în sumă de 25.287,64 euro. Debitul total de 127.853,66 euro a fost transmis către F.D.S.C. prin Nota de debit nr. 3240202781 din 21 iunie 2000, aceasta din urmă nu a achitat către C.E. debitul, iar la data de 21 aprilie 2004 serviciile C.E. au reținut suma de 127.853,66 euro din P.P./RO/98/06 gestionat de A.C.P. din M.F.P. Prin urmare F.D.S.C. figurează ca debitor în evidențele A.C.P., respectiv debitor față de bugetul P.P. 2003 cu suma de 127.853,66 euro. Procesul - verbal de constatare a fost contestat de către reclamantă, prin contestația înregistrată la M.F.P.- A.N.A.F sub nr. 4009 din din 14 ianuarie 2010 și la I.G.

sub nr. 220.042 din 20 ianuarie 2010 în temeiul, art. 207 alin. (3) C. proc. fisc. Prin Decizia nr. 1/2010 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă emisă de M.F.P.- I.G. a fost respinsă contestația ca neîntemeiată. 2. Hotărârea Curții de apel. Prin Sentința nr. 1901 din 111 martie 2011, Curtea de Apel București, a respins acțiunea formulată de reclamanta F.D.S.C. ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele. Reclamanta a susținut, în esență, că sumele reținute în sarcina sa nu constituie o creanță rezultată din nereguli în sensul prevederilor art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 care definește neregula prin raportare la abaterea de la legalitate, regularitate și conformitate ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare, în sensul stabilit de art. 2 lit. o) din O.G.

nr. 119/1999, întrucât în speță nu sunt întrunite elementele răspunderii juridice patrimoniale, nefiind încălcate prevederile legale naționale și comunitare incidente, realizarea cheltuielilor respective fiind intrinsecă și indispensabilă funcționării P.P. RO/94 iunie. Potrivit principiului general prevăzut la art. 6 pct. 1 alin. (2) din Regulamentul C.C.E. nr. 3906/89 din 18 decembrie 1989 modificat prin Regulamentul nr. 2698/90 din 17 septembrie 1990, impozitele, taxele vamale și contribuțiile precum și costurile de dobândire de imobile vor fi excluse de la de la finanțare de către Comunitate. Astfel s-a reținut că această regulă are caracter de principiu, așa cum și reclamanta a arătat în cererea de chemare în judecată, care trebuie să se aplice în derularea tuturor actelor de utilizare și administrare a fondurilor aferente P.P.

RO/94/96, ceea ce presupune că nu se pot plăti din aceste fonduri cheltuieli ce vizează impozitele, taxele vamale și contribuțiile precum și costurile de dobândire de imobile. Referitor la cheltuielile cu T.V.A., potrivit art. 13 pct. 3 din Anexa A ” Condiții Generale privind Memorandumurile de Finanțare” la Acordul cadru încheiat între C.E. și România la data de 12 martie 1991, livrările de bunuri și servicii destinate programelor finanțate în aplicarea Acordului Cadru trebuie să fie scutite de T.V.A. în statul beneficiar. Așadar, a reținut instanța că pentru a ne afla în fața unei nereguli, trebuie ca sumele să fie plătite din fonduri comunitare, iar cheltuiala să fie necuvenită, or, în cazul de față plata de T.V.A.

din aceste categorii de fonduri este o abatere, în contextul în care legislația comunitară, așa cum s-a arătat prevede expres că nu se plătește T.V.A. din aceste sume. S-a mai reținut că chiar dacă T.V.A.-ul aferent acestor categorii de cheltuieli era rambursabil, serviciile achiziționate fiind destinate exclusiv funcționării sale în scopul aplicării Programului, lucru necontestat de organele fiscale, utilizatorul acestor fonduri nu trebuia să plătească T.V.A.-ul din facturile către furnizori din aceste fonduri, indiferent de procedura de rambursare a T.V.A., întrucât prin simpla plată a acestei sume cu titlu de T.V.A. reclamanta a efectuat o cheltuială neeligibilă, astfel încât reclamanta datorează bugetului P.P.

2003, suma achitată din aceste fonduri cu titlu de T.V.A. A mai apreciat instanța că aspectele legate de rambursarea acestui T.V.A. de către organele fiscale este un alt aspect, ulterior, ce excede cadrului juridic creat de aplicarea O.G nr. 79/2003, de altfel reclamanta necontestând măsura nerambursării T.V.A. A mai reținut instanța că într-adevăr, necontestarea de către reclamantă a actelor de control prin care s-a dispus această măsură este irelevantă în ceea ce privește aplicarea prevederilor O.G nr. 79/2003 deoarece aceste prevederi se aplică numai în măsura în care există creanțe născute din nereguli, iar susținerea F.D.S.C că motivul refuzului de rambursare este interpretarea eronată a legii de către organele fiscale, în sensul nerecunoașterii anumitor cheltuieli, privește efectiv aspecte legate de decizia de rambursare, aceasta având posibilitatea să combată susținerile organelor fiscale în cadrul acelei proceduri.

În opinia instanței, în speța de față neregularitatea constă în plata de TVA din fonduri comunitare; faptul că la pct. III din Anexa 1 la O.M.F nr. 1170/1997, se precizează că beneficiază de cote 0 de T.V.A. bunurile și serviciile destinate realizării proiectelor de finanțare din fonduri P., precizare preluată de O.M.F nr. 517/1998 și O.M.F nr. 2050/1998, nu înseamnă că societatea trebuia să facă plata efectivă a acestui T.V.A. din acele fonduri, chiar dacă ar fi urmat procedura rambursării T.V.A.-ului. În ceea ce privește cheltuielile cu diferențele de curs valutar, în sumă de 59.482,58 euro s-a apreciat că împrejurarea că acestea au fost generate fie din întârzierile survenite la rambursarea de T.V.A., fie din derularea activității curente a F.D.S.C., nu prezintă relevanță, ci este important că aceste cheltuieli au fost suportate din aceste fonduri, iar C.E.

a arătat prin adresa nr. C.E. nr. 101.445 din 19 aprilie 2004 că pierderile financiare provenite din schimburi valutare (exchange loses), constituie cheltuieli neeligibile și nu se suportă din fondurile C.E. A mai reținut instanța că împrejurarea că realizarea Programului a generat diferențe de curs valutar tocmai datorită aplicării normelor legale incidente, respectiv a regulamentului valutar în vigoare la data respectivă, prin simpla derulare, fără a se putea reține o culpă a F.D.S.C., nu prezintă relevanță; ceea ce este relevant este că aceste cheltuieli nu se suportă din aceste fonduri, ci trebuie reglementată o altă procedură prin care administratorul fondurilor să acopere aceste pierderi.

În ceea ce privește susținerea că dreptul de a stabili obligația de plată a creanțelor bugetare rezultate din nereguli cu privire la P.P. RO/94/06 era prescris la data încheierii procesului-verbal de constatare, având în vedere prevederile art. 11 2 din O.G. nr. 79/2003, ultima plată în cadrul Programului fiind realizată la data de 9 august 1999, iar termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit la data de 9 august 2004, Curtea a apreciat că pârâta a susținut în mod corect că termenul curge de la data comunicării scrisorii de închidere a Programului de către C.E. respectiv 14 decembrie 2009, așa cum prevede expres dispoziția legală invocată. 3. Recursul reclamantei. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs F.D.S.C., invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc.

civ. și susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cuprinde motive contradictorii și chiar străine de natura pricinii și se bazează pe o interpretare greșită a actelor juridice și a operațiunilor deduse judecății.În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a făcut o expunere rezumativă a datelor esențiale ale cauzei și a susținut nelegalitatea actelor administrative în litigiu atât pe fondul cauzei cât și cu privire la prescrierea dreptul de a stabili obligația de plată a creanțelor bugetare rezultate din nereguli cu privire la programul phare R.O. 94 iunie În esență, recurenta-reclamantă arată că în speță nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale (patrimoniale), prin urmare sumele stabilite prin Procesul - verbal de constatare nu îndeplinesc criteriile legale pentru a fi considerate o creanță rezultată din nereguli, imputabilă F.D.S.C., în sensul O.G.

nr. 79/2003, respectiv lipsește fapta ilicită a F.D.S.C., deoarece nu se poate reține nicio neregulă în sensul O.G. nr. 79/2003 care să fie imputabilă F.D.S.C. în absența încălcării vreunei prevederi legale sau contractuale aplicabile în cadrul derulării Programului. Solicită să se constate lipsa vinovăției F.D.S.C., deoarece respectivele cheltuieli au survenit în condițiile respectării de către F.D.S.C. a normelor naționale cu caracter imperativ, independent de orice manifestare de voință a recurentei, precum și lipsa prejudiciului în cazul sumelor stabilite ca debit ca urmare a plății T.V.A., deoarece Statul Român a plătit (prin compensare) aceste sume bugetului comunitar în loc să le plătească F.D.S.C.

(prin rambursarea T.V.A.), în baza prevederilor legale aplicabile. A precizat în acest sens că interpretarea dată de prima instanță este nelegală, întrucât instanța nu a făcut aplicația principiului de drept „tempus regit actum” și nu a analizat corespunzător legislația incidentă la momentul derulării programului P. în discuție. Astfel, prima instanță, a respins greșit apărarea F.D.S.C., în sensul că art. 11 2 din OUG nr. 79/2003 nici nu putea fi aplicat retroactiv, mai ales că acest text a fost inserat de-abia în anul 2007, prin O.G. nr. 12/1997, fiind modificat ulterior prin O.G. nr. 20/2008 și poate produce efecte decât pentru viitor.

Recurenta-reclamantă face trimitere la o speță similară în care s-a reținut că dreptul statului de a stabili obligații de plată a creanțelor bugetare rezultate din nereguli cu privire la programul P. 94/06 era prescris, respectiv Decizia nr. 1293 din 8 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7046/2/2010, depusă la dosarul de recurs. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurentă cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Recurenta - reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ procesul - verbal de constatare nr. 150.315 din 14 decembrie 2009, emis de intimata I.G.

din cadrul M.F.P., prin care s-a reținut că debitul în sumă totală de 127.853,66 euro stabilit de C.E. în legătură cu P.P. RO/94/06 – P.D.S.C. ("Programul P. RO/94/06"), reprezintă o creanță rezultând din „nereguli" imputabile F.D.S.C. în sensul O.G. nr. 79/2003, deoarece F.D.S.C. ar fi achitat T.V.A. și diferențe de curs valutar din fondurile comunitare, pe parcursul derulării Programului, precum și Decizia nr. 1/2010 emisă de S.I.G. din cadrul M.F.P. – C.S.C. prin care a fost respinsă contestația formulată de F.D.S.C. împotriva procesului verbal de constatare. A apreciat, în acest sens, că atât procesul - verbal de constatare, cât și Decizia nr. 1/2010 sunt nelegale și trebuie anulate, întrucât: nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii F.D.S.C.

potrivit dispozițiilor O.G. nr. 79/2003, dat fiind că în sarcina sa nu poate fi reținută nicio neregulă în sensul acestui act normativ și, oricum, dreptul de a stabili obligația de plată a creanțelor bugetare rezultate din nereguli cu privire la Programul P. RO/94/06 era prescris la data încheierii procesului - verbal de constatare. Examinând cu prioritate criticile ce vizează modul de soluționare a motivului ce vizează prescrierea dreptului de a stabili obligația de plată a creanțelor bugetare menționate, Înalta Curte constată că sunt întemeiate. Din probatoriul administrat în cauză rezultă că termenul de prescripție pentru stabilirea eventualelor creanțe bugetare născute din nereguli cu privire la Programul P. 94/06 a curs și s-a împlinit anterior încheierii procesului - verbal de constatare și emiterii Deciziei nr. 1/2010.

Verificarea efectuată de I.G. din cadrul M.F.P. a vizat modul de utilizare a fondurilor comunitare din cadrul Programului P. RO/94/06 Program pentru D.S.C., derulat în perioada anilor 1995 - 1997. Analizând succesiunea în timp a legislației, raportată la intervalul în care s-au efectuat plăți în cadrul Programului P., se constată că sunt incidente în litigiu dispozițiile O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal. art. 21 din acest act normativ prevedea un termen de prescripție de 5 ani pentru dreptul statului de a stabili creanțe bugetare aferente unei anumite perioade, termen care, în speță, a început să curgă de la data ultimei plăți efectuate 24 decembrie 1999 și s-a împlinit cel mai târziu la finele anului 2004, cu mult înainte de încheierea procesului verbal contestat de recurenta - reclamantă.

În consecință, atâta vreme cât dreptul statului de a stabili în sarcina recurentei-reclamante creanțe bugetare rezultate din nereguli cu privire la Programul P. 94/06 era prescris, se constată că nu-și pot găsi aplicarea în cauză, așa cum a reținut prima instanță, dispozițiile art. 11 2 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003 (...). Aceste prevederi legale, care prevăd că „Dreptul de a stabili obligația de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului" și care au fost introduse în corpul O.G. nr. 79/2003 prin O.G. nr. 12 din 31 ianuarie 2007 (publicată în M. Of. al României, Partea a I- a, nr. 84 din 2 februarie 2007), nu pot produce efecte decât pentru viitor și nu pot aduce atingere termenelor de prescripție care erau deja împlinite potrivit dispozițiilor cu caracter general ale O.G.

nr. 70/1997. Pe de altă parte, dreptul statului de a stabili creanțe bugetare este prescris la data încheierii procesului verbal de constatare chiar dacă s-ar considera că sunt incidente speței dispozițiile art. 11 2 din O.G. nr. 79/2003 în conformitate cu care dreptul de a stabili obligația de plată aferentă creanței bugetare născute din „nereguli" se prescria în termen de 5 ani de la „data închiderii programului", astfel cum acest moment era definit în H.G. nr. 1306/2007. Articolul 11 alin. (5) din Normele Metodologice ale O.G. nr. 79/2003 precizează că este considerată a fi data închiderii programului, fie data confirmării scrise de către Comisia Europeană a închiderii programului, fie data ultimei plăti în cadrul programelor de preaderare, în cazul în care nu există o astfel de confirmare.

Este adevărat că în speța de față raportat la Decizia nr. 1293 din 8 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a vizat acte similare emise, în aceeași perioadă, de I.G. a M.F.P., cu privire la Programele P. 92/09/01 (derulat în perioada 1993 - 1996), P. 93/03/07 (derulat în perioada 1994 - 1998) și P. 94/08/02 (derulat în perioada 1994 - 1999) a fost comunicată scrisoarea de închidere a Programului de către C.E. respectiv la 14 decembrie 2009, însă aceasta comunicare a fost făcută după expirarea termenului de 5 ani calculat de la data efectuării ultimei plăți. În raport de aceste considerente care conduc la concluzia nelegalității actelor constatare ca urmare a înscrierii dreptului de a stabili obligații de plată în sarcina recurentei, celelalte critici ce vizează fondul cauzei cu privire la întrunirea condițiilor angajării răspunderii F.D.S.C.

potrivit dispozițiilor O.G. nr. 79/2003 nu se mai impun a fi analizate. II. Temeiul legal al soluției adoptate. Așa fiind, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 precum și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va fi admis recursul și modificată în tot sentința recurată, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ. pentru partea căzută în pretenții care va fi obligată către recurenta-reclamantă la 24 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de F.D.S.C. împotriva Sentinței nr. 1901 din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta F.D.S.C. Anulează Decizia nr. 1/2010 și Procesul verbal de constatare nr. 150315 din 14 decembrie 2009 emise de M.F.P. – I.G. Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 24 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă, constând în taxă judiciară de timbru și timbrul judiciar. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012.