ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4530/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4530/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

deduse judecății.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 4378/2/2010,

reclamanta F.D.S.C a chemat în judecată pe pârâtul M.F.P. – I.G. – C.S.C., solicitând

anularea Deciziei nr. 1/2010, emisă de pârâtă, și a procesului - verbal de

constatare nr. 150315 din 14 decembrie 2009 întocmit de inspectorii pârâtei

și comunicat reclamantei la data de 17 decembrie 2009.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că actele administrativ-fiscale sunt nelegale arătând că,

în speță, nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii F.D.S.C.,

debitul fiind stabilit în sarcina sa în contradicție cu prevederile legale

aplicabile, deoarece aceste sume nu constituie o creanță rezultată din

nereguli în sensul prevederilor O.G. nr. 79/2003:

Reclamanta a mai

arătat următoarele.

În perioada 21

septembrie 2009 - 14 decembrie 2009, I.G. din cadrul M.F.P., a procedat la

efectuarea, în temeiul O.G. nr. 79/2003, H.G. nr. 1306/2007 și O.G. nr. 92/2003,

a unei verificări a modului de utilizare a fondurilor comunitare din cadrul P.N.P.

RO/94/06/ P.D.S.C., la F.D.S.C., derulat în perioada 1995 - 1997.

Prin procesul - verbal

de constatare încheiat la data de 14 decembrie 2009, organele de inspecție

fiscală au constatat că F.D.S.C. datorează M.F.P.- A.C.F. suma de 127.856,66 euro,

echivalentul a 543.083,99 lei, din care creanța principală în sumă de

102.566,02 euro, echivalentul a 435.669,68 lei și dobânzi penalizatoare în

sumă de 25.287,64 euro, echivalentul a 107.414,31 lei, către bugetul P.N.P.

2003.

Sumele reprezintă T.V.A.

nerambursată aferentă facturilor emise în desfășurarea Programului, în

sumă de 43.408,13 euro, și pierderi din diferențe de curs valutar în sumă

de 59.482,58 euro, cheltuieli neeligibile care nu pot fi finanțate din P.P./RO/98/06,

la care se adaugă dobânzi penalizatoare în sumă de 25.287,64 euro calculate de

servicii C.E. la data de 15 aprilie 2004.

Potrivit actului de

constatare, I.G. a efectuat controlul la F.D.S.C. în temeiul O.G. nr. 79/2003

și H.G. nr. 1306/2007, urmare a faptului că serviciile C.E. au emis în

anul 2000 o Notă de debit către F.D.S.C., debit ce a fost reținut ulterior

din fondurile destinate României prin P.P./ RO/98/06, întrucât reclamanta a

achitat T.V.A. din fondurile C.E. și au fost stabilite diferențe de

curs valutar în valoare totală de 102.566,02 euro, cheltuieli considerate

neeligibile, la această sumă calculându-se dobânzi penalizatoare în sumă de 25.287,64

euro. Debitul total de 127.853,66 euro a fost transmis către F.D.S.C. prin Nota

de debit nr. 3240202781 din 21 iunie 2000, aceasta din urmă nu a achitat către

C.E. debitul, iar la data de 21 aprilie 2004 serviciile C.E. au reținut

suma de 127.853,66 euro din P.P./RO/98/06 gestionat de A.C.P. din M.F.P.

Prin urmare F.D.S.C.

figurează ca debitor în evidențele A.C.P., respectiv debitor față de

bugetul P.P. 2003 cu suma de 127.853,66 euro.

Procesul - verbal de

constatare a fost contestat de către reclamantă, prin contestația

înregistrată la M.F.P.- A.N.A.F sub nr. 4009 din din 14 ianuarie 2010 și

la I.G. sub nr. 220.042 din 20 ianuarie 2010 în temeiul, art. 207 alin. (3) C.

proc. fisc.

Prin Decizia nr. 1/2010

privind soluționarea contestației formulată de reclamantă emisă de M.F.P.- I.G.

a fost respinsă contestația ca neîntemeiată.

de apel.

Prin Sentința nr. 1901

din 111 martie 2011, Curtea de Apel București, a respins acțiunea formulată de

reclamanta F.D.S.C. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, s-au reținut următoarele.

Reclamanta a susținut,

în esență, că sumele reținute în sarcina sa nu constituie o creanță rezultată

din nereguli în sensul prevederilor art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 care

definește neregula prin raportare la abaterea de la legalitate, regularitate

și conformitate ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor

comunitare, în sensul stabilit de art. 2 lit. o) din O.G. nr. 119/1999,

întrucât în speță nu sunt întrunite elementele răspunderii juridice patrimoniale,

nefiind încălcate prevederile legale naționale și comunitare incidente,

realizarea cheltuielilor respective fiind intrinsecă și indispensabilă

funcționării P.P. RO/94 iunie.

Potrivit principiului

general prevăzut la art. 6 pct. 1 alin. (2) din Regulamentul C.C.E. nr. 3906/89

din 18 decembrie 1989 modificat prin Regulamentul nr. 2698/90 din 17 septembrie

1990, impozitele, taxele vamale și contribuțiile precum și costurile de

dobândire de imobile vor fi excluse de la de la finanțare de către Comunitate.

Astfel s-a reținut că

această regulă are caracter de principiu, așa cum și reclamanta a arătat în

cererea de chemare în judecată, care trebuie să se aplice în derularea tuturor actelor

de utilizare și administrare a fondurilor aferente P.P. RO/94/96, ceea ce

presupune că nu se pot plăti din aceste fonduri cheltuieli ce vizează

impozitele, taxele vamale și contribuțiile precum și costurile de dobândire de

imobile.

Referitor la

cheltuielile cu T.V.A., potrivit art. 13 pct. 3 din Anexa A ” Condiții Generale

privind Memorandumurile de Finanțare” la Acordul cadru încheiat între C.E. și România la data de 12 martie 1991, livrările de bunuri și servicii destinate

programelor finanțate în aplicarea Acordului Cadru trebuie să fie scutite de T.V.A.

în statul beneficiar.

Așadar, a reținut

instanța că pentru a ne afla în fața unei nereguli, trebuie ca sumele să fie

plătite din fonduri comunitare, iar cheltuiala să fie necuvenită, or, în cazul

de față plata de T.V.A. din aceste categorii de fonduri este o abatere, în contextul

în care legislația comunitară, așa cum s-a arătat prevede expres că nu se

plătește T.V.A. din aceste sume.

S-a mai reținut că

chiar dacă T.V.A.-ul aferent acestor categorii de cheltuieli era rambursabil,

serviciile achiziționate fiind destinate exclusiv funcționării sale

în scopul aplicării Programului, lucru necontestat de organele fiscale,

utilizatorul acestor fonduri nu trebuia să plătească T.V.A.-ul din facturile

către furnizori din aceste fonduri, indiferent de procedura de rambursare a T.V.A.,

întrucât prin simpla plată a acestei sume cu titlu de T.V.A. reclamanta a

efectuat o cheltuială neeligibilă, astfel încât reclamanta datorează bugetului

P.P. 2003, suma achitată din aceste fonduri cu titlu de T.V.A.

A mai apreciat

instanța că aspectele legate de rambursarea acestui T.V.A. de către organele

fiscale este un alt aspect, ulterior, ce excede cadrului juridic creat de

aplicarea O.G nr. 79/2003, de altfel reclamanta necontestând măsura

nerambursării T.V.A.

A mai reținut

instanța că într-adevăr, necontestarea de către reclamantă a actelor de control

prin care s-a dispus această măsură este irelevantă în ceea ce privește

aplicarea prevederilor O.G nr. 79/2003 deoarece aceste prevederi se aplică

numai în măsura în care există creanțe născute din nereguli, iar

susținerea F.D.S.C că motivul refuzului de rambursare este interpretarea

eronată a legii de către organele fiscale, în sensul nerecunoașterii

anumitor cheltuieli, privește efectiv aspecte legate de decizia de rambursare,

aceasta având posibilitatea să combată susținerile organelor fiscale în cadrul

acelei proceduri.

În opinia instanței,

în speța de față neregularitatea constă în plata de TVA din fonduri comunitare;

faptul că la pct. III din Anexa 1 la O.M.F nr. 1170/1997, se precizează că

beneficiază de cote 0 de T.V.A. bunurile și serviciile destinate realizării

proiectelor de finanțare din fonduri P., precizare preluată de O.M.F nr. 517/1998

și O.M.F nr. 2050/1998, nu înseamnă că societatea trebuia să facă plata

efectivă a acestui T.V.A. din acele fonduri, chiar dacă ar fi urmat procedura

rambursării T.V.A.-ului.

În ceea ce

privește cheltuielile cu diferențele de curs valutar, în sumă de

59.482,58 euro s-a apreciat că împrejurarea că acestea au fost generate fie din

întârzierile survenite la rambursarea de T.V.A., fie din derularea

activității curente a F.D.S.C., nu prezintă relevanță, ci este important

că aceste cheltuieli au fost suportate din aceste fonduri, iar C.E. a arătat

prin adresa nr. C.E. nr. 101.445 din 19 aprilie 2004 că pierderile financiare

provenite din schimburi valutare (exchange loses), constituie cheltuieli

neeligibile și nu se suportă din fondurile C.E.

A mai reținut

instanța că împrejurarea că realizarea Programului a generat diferențe de

curs valutar tocmai datorită aplicării normelor legale incidente, respectiv a

regulamentului valutar în vigoare la data respectivă, prin simpla derulare,

fără a se putea reține o culpă a F.D.S.C., nu prezintă relevanță; ceea ce

este relevant este că aceste cheltuieli nu se suportă din aceste fonduri, ci

trebuie reglementată o altă procedură prin care administratorul fondurilor să

acopere aceste pierderi.

În ceea ce privește susținerea

că dreptul de a stabili obligația de plată a creanțelor bugetare

rezultate din nereguli cu privire la P.P. RO/94/06 era prescris la data

încheierii procesului-verbal de constatare, având în vedere prevederile art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003, ultima plată în cadrul Programului fiind realizată la

data de 9 august 1999, iar termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit

la data de 9 august 2004, Curtea a apreciat că pârâta a susținut în mod corect

că termenul curge de la data comunicării scrisorii de închidere a Programului

de către C.E. respectiv 14 decembrie 2009, așa cum prevede expres dispoziția

legală invocată.

reclamantei.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs F.D.S.C., invocând motivele de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ. și susținând că

hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, cuprinde motive contradictorii și

chiar străine de natura pricinii și se bazează pe o interpretare greșită a

actelor juridice și a operațiunilor deduse judecății.În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă a făcut o expunere rezumativă a datelor esențiale ale

cauzei și a susținut nelegalitatea actelor administrative în litigiu atât pe

fondul cauzei cât și cu

privire la

prescrierea dreptul de a stabili obligația

de plată a creanțelor

bugetare rezultate din nereguli cu privire la programul phare R.O. 94 iunie În

esență, recurenta-reclamantă arată că în speță nu sunt întrunite elementele

răspunderii civile delictuale (patrimoniale), prin urmare sumele stabilite prin

Procesul - verbal de constatare nu îndeplinesc criteriile legale pentru a fi

considerate o creanță rezultată din nereguli, imputabilă F.D.S.C., în sensul O.G.

nr. 79/2003, respectiv lipsește fapta ilicită a F.D.S.C., deoarece nu se poate

reține nicio neregulă în sensul O.G. nr. 79/2003 care să fie imputabilă F.D.S.C.

în absența încălcării vreunei prevederi legale sau contractuale aplicabile în

cadrul derulării Programului.

Solicită să se

constate lipsa vinovăției F.D.S.C., deoarece respectivele cheltuieli au survenit

în condițiile respectării de către F.D.S.C. a normelor naționale cu caracter

imperativ, independent de orice manifestare de voință a recurentei, precum și

lipsa prejudiciului în cazul sumelor stabilite ca debit ca urmare a plății T.V.A.,

deoarece Statul Român a plătit (prin compensare) aceste sume bugetului

comunitar în loc să le plătească F.D.S.C. (prin rambursarea T.V.A.), în baza

prevederilor legale aplicabile.

A precizat în acest

sens că interpretarea dată de prima instanță este nelegală, întrucât instanța

nu a făcut aplicația principiului de drept „tempus regit actum” și nu a

analizat corespunzător legislația incidentă la momentul derulării programului P.

în discuție.

Astfel, prima

instanță, a respins greșit apărarea F.D.S.C., în sensul că art. 11

2

din OUG nr. 79/2003 nici nu putea fi aplicat retroactiv, mai ales că acest text

a fost inserat de-abia în anul 2007, prin O.G. nr. 12/1997, fiind modificat

ulterior prin O.G. nr. 20/2008 și poate produce efecte decât pentru viitor.

Recurenta-reclamantă

face trimitere la o speță similară în care s-a reținut că dreptul statului de a

stabili obligații de plată a creanțelor bugetare rezultate din nereguli cu

privire la programul P. 94/06 era prescris, respectiv Decizia nr. 1293 din 8

martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7046/2/2010,

depusă la dosarul de recurs.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate de recurentă cât și sub toate aspectele, în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat, după cum se va arăta în continuare.

fapt și de drept relevante.

Recurenta - reclamantă

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ procesul - verbal de constatare nr. 150.315 din 14 decembrie 2009,

emis de intimata I.G. din cadrul M.F.P., prin care s-a reținut că debitul în

sumă totală de 127.853,66 euro stabilit de C.E. în legătură cu P.P. RO/94/06 –

P.D.S.C. ("Programul P. RO/94/06"), reprezintă o creanță rezultând

din „nereguli" imputabile F.D.S.C. în sensul O.G. nr. 79/2003, deoarece F.D.S.C.

ar fi achitat T.V.A. și diferențe de curs valutar din fondurile comunitare, pe

parcursul derulării Programului, precum și Decizia nr. 1/2010 emisă de S.I.G.

din cadrul M.F.P. – C.S.C. prin care a fost respinsă contestația formulată de F.D.S.C.

împotriva procesului verbal de constatare.

A apreciat, în acest

sens, că atât procesul - verbal de constatare, cât și Decizia nr. 1/2010 sunt

nelegale și trebuie anulate, întrucât: nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea

răspunderii F.D.S.C. potrivit dispozițiilor O.G. nr. 79/2003, dat fiind că în

sarcina sa nu poate fi reținută

nicio

neregulă în sensul acestui act normativ

și, oricum, dreptul de a stabili obligația de plată a

creanțelor bugetare rezultate din nereguli cu

privire la Programul P. RO/94/06 era prescris la

data încheierii procesului

- verbal de constatare.

Examinând cu

prioritate criticile ce vizează modul de soluționare a motivului ce vizează prescrierea

dreptului de a stabili obligația de plată a creanțelor bugetare menționate,

Înalta Curte constată că sunt întemeiate.

Din probatoriul

administrat în cauză rezultă că termenul de prescripție pentru stabilirea eventualelor

creanțe bugetare născute din nereguli cu privire la Programul P. 94/06 a curs

și s-a împlinit anterior încheierii procesului - verbal de constatare și

emiterii Deciziei nr. 1/2010.

Verificarea efectuată

de I.G. din cadrul M.F.P. a vizat modul de utilizare a fondurilor comunitare

din cadrul Programului P. RO/94/06 Program pentru D.S.C., derulat în perioada

anilor 1995 - 1997.

Analizând succesiunea

în timp a legislației, raportată la intervalul în care s-au efectuat plăți

în cadrul Programului P., se constată că sunt

incidente în litigiu dispozițiile O.G. nr. 70/1997

privind controlul

fiscal. art. 21 din acest act normativ prevedea un termen de prescripție de 5

ani pentru dreptul statului de a stabili creanțe bugetare aferente unei anumite

perioade, termen care, în speță, a început să curgă de la data ultimei plăți

efectuate 24 decembrie 1999 și s-a împlinit cel mai târziu la finele anului 2004,

cu mult înainte de încheierea procesului verbal contestat de recurenta - reclamantă.

În consecință, atâta

vreme cât dreptul statului de a stabili în sarcina recurentei-reclamante

creanțe bugetare rezultate din nereguli cu privire la Programul P. 94/06 era

prescris, se constată că nu-și pot găsi aplicarea în cauză, așa cum a reținut

prima instanță, dispozițiile art. 11

2

alin. (1) din O.G. nr. 79/2003

(...). Aceste prevederi legale, care prevăd că „Dreptul de a stabili obligația

de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului"

și care au fost introduse în corpul O.G. nr. 79/2003 prin O.G. nr. 12 din 31

ianuarie 2007 (publicată în M. Of. al României, Partea a I- a, nr. 84 din 2

februarie 2007), nu pot produce efecte decât pentru viitor și nu pot aduce

atingere termenelor de prescripție care erau deja împlinite potrivit

dispozițiilor cu caracter general ale O.G. nr. 70/1997.

Pe de altă parte,

dreptul statului de a stabili creanțe bugetare este prescris la data încheierii

procesului verbal de constatare chiar dacă s-ar considera că sunt incidente

speței dispozițiile art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003 în conformitate cu

care

dreptul

de a stabili obligația de plată aferentă creanței bugetare născute din

„nereguli" se prescria în termen

de 5

ani de la „data închiderii programului", astfel cum acest moment era

definit în H.G. nr.

1306/2007.

Articolul 11 alin. (5) din Normele Metodologice ale O.G.

nr. 79/2003

precizează că este

considerată a fi data închiderii programului,

fie data confirmării scrise de către Comisia Europeană a închiderii

programului, fie data ultimei plăti în cadrul programelor de preaderare, în

cazul în care nu există o astfel de confirmare.

Este

adevărat că în speța de față raportat la Decizia nr. 1293 din 8 martie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a vizat acte similare emise, în

aceeași perioadă, de I.G. a M.F.P., cu privire la Programele P. 92/09/01

(derulat în perioada 1993 - 1996), P. 93/03/07 (derulat în perioada 1994 - 1998)

și P. 94/08/02 (derulat în perioada 1994 - 1999) a fost comunicată scrisoarea

de închidere a Programului de către C.E. respectiv la 14 decembrie 2009, însă

aceasta comunicare a fost făcută după expirarea termenului de 5 ani calculat de

la data efectuării ultimei plăți.

În

raport de aceste considerente care conduc la concluzia nelegalității actelor

constatare ca urmare a înscrierii dreptului de a stabili obligații de plată în

sarcina recurentei, celelalte critici ce vizează fondul cauzei cu privire la întrunirea

condițiilor angajării răspunderii F.D.S.C. potrivit dispozițiilor O.G. nr. 79/2003

nu se mai impun a fi analizate.

II.

Temeiul legal al soluției adoptate.

Așa

fiind, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 precum

și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va fi admis

recursul și modificată în tot sentința recurată, cu aplicarea art. 274 C. proc.

civ. pentru partea căzută în pretenții care va fi obligată către recurenta-reclamantă

la 24 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și

timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de F.D.S.C. împotriva Sentinței nr. 1901 din 11 martie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

recurată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta F.D.S.C.

Anulează Decizia nr. 1/2010

și Procesul verbal de constatare nr. 150315 din 14 decembrie 2009 emise de M.F.P.

– I.G.

Obligă

intimatul-pârât la plata sumei de 24 lei reprezentând cheltuieli de judecată

către recurenta - reclamantă, constând în taxă judiciară de timbru și timbrul

judiciar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.