ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3218/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Deva la data de 28 martie 2011, astfel cum a fost precizată la

termenul de judecată din 19 august 2011, care ulterior, prin Sentința nr.

6955/2011, a fost declinată spre soluționare Curții de Apel Alba Iulia,

reclamantul G.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale, a solicitat anularea Actului nr. 4419 din 18 noiembrie 2010

și repunerea sa în drepturile anterioare, precum și obligarea pârâtului la

plata de daune morale.

În cuprinsul

acțiunii, reclamantul, în calitate de specialist în exploatări forestiere și

industrializarea lemnului, a solicitat dreptul de a efectua instructajul de

protecția muncii la firmele de exploatare și industrializare a lemnului din

Valea Jiului, susținând că i s-a interzis valorificarea acestui drept de către

pârât pe motiv că trebuia să plătească o sumă substanțială.

În drept, reclamantul

nu a motivat cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a

solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, precizând că

reclamantul a adresat o petiție Senatului României - Comisia pentru cercetarea

abuzurilor, combaterea corupției și petiții, care a fost transmisă spre

soluționare Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și la care s-a

răspuns prin Adresa Ministerului Muncii nr. 4419 din 18 noiembrie 2010, de

către Direcția Asigurări Sociale.

instanței de fond

Prin Sentința nr.

404/2011 din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de G.G. în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia

reclamantul a adresat o petiție Senatului României - Comisia pentru cercetarea

abuzurilor, combaterea corupției și petiții, înregistrată sub nr. 643 din 13 octombrie

2010, prin care și-a arătat nemulțumirea că nu mai poate desfășura activitatea

de specialist în protecția muncii în domeniul forestier pentru că nu are

autorizație și prin care a solicitat "punerea în drepturi a specialiștilor

în binele societății".

Petiția a fost

transmisă spre soluționare Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

care prin Adresa nr. 4419 din 18 noiembrie 2010, a răspuns reclamantului în

sensul că, pentru a profesa în continuare în domeniul securității și sănătății

în muncă, respectiv pentru a se ocupa de activitățile de protecție și de

prevenire a riscurilor profesionale, trebuie să îndeplinească cerințele minime

de pregătire în domeniul securității în muncă, în conformitate cu prevederile

H.G. nr. 1425/2006.

Așadar, a constatat

judecătorul fondului, pârâtul a răspuns petiției reclamantului în conformitate

cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, iar faptul că reclamantul

este nemulțumit de răspunsul primit nu înseamnă că există un refuz nejustificat

de soluționare a cererii reclamantului.

În ceea ce privește

cererea reclamantului de "repunere în drepturile anterioare", Curtea

a analizat dispozițiile art. 9 și art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 1425/2006 și a

reținut că activitatea de instruire în domeniul sănătății și securității în

muncă poate fi realizată de o persoană din cadrul unității sau din afara

acesteia, iar reclamantul nu deține un drept ce a fost nesocotit de către

pârât, întrucât nu a dovedit că s-a adresat organului competent și a obținut

abilitarea ca serviciu extern de prevenire și protecție, în conformitate cu

prevederile Secțiunii a 6-a din H.G. nr. 1425/2006.

de reclamantul G.G.

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul G.G. a declarat

recurs.

În motivarea căii de

atac, recurentul susține că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 49 alin.

(1) din H.G. nr. 1425/2006, invocă ambiguitatea art. 77 din H.G. nr. 1425/2006

și arată că distrugerea pădurilor din România se datorează înlăturării

specialiștilor în domeniul forestier, solicitând obligarea pârâtului la plata,

pe o perioadă de 2 ani, a salariului mediu pe economie.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte,

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Prin acțiunea

introductivă de instanță, recurentul-reclamant a solicitat anularea Adresei nr.

4419/2010 prin care intimatul-pârât Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale a răspuns recurentului la petiția adresată inițial Senatului României.

Prin adresa de

răspuns, intimatul-pârât i-a făcut cunoscut recurentului că pentru a profesa în

continuare în domeniul securității și sănătății în muncă, respectiv pentru a se

ocupa de activitățile de protecție și prevenire a riscurilor profesionale,

trebuie să îndeplinească cerințele minime de pregătire în domeniul securității

în muncă, conform H.G. nr. 1425/2006.

Față de acest

răspuns, în mod corect instanța de fond a reținut că nu suntem în prezența unui

refuz nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea

contenciosului administrativ, chiar dacă răspunsul dat îl nemulțumește pe

recurentul-reclamant.

Cât privește

aplicabilitatea prevederilor H.G. nr. 1425/2006, Curtea reține că potrivit

dispozițiilor cuprinse în acest act normativ (art. 15 alin. (1) și art. 9 alin.

(4), activitatea de instruire în domeniul sănătății și securității în muncă

poate fi realizată și de o persoană din afara unității (cum este cazul

recurentului), dar cu respectarea prevederilor Secțiunii a 6-a din H.G. nr.

1425/2006, în raport de care trebuie să existe o abilitare ca serviciu extern

de prevenire și protecție.

Ori, sub acest

aspect, din actele dosarului nu rezultă că recurentul-reclamant s-a adresat

organului competent pentru a deține abilitarea ca serviciu extern de prevenire

și protecție.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de G.G. împotriva Sentinței nr. 404/2011 din 21 decembrie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat

de GGC - AZ