ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3218/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva la data de 28 martie 2011, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 19 august 2011, care ulterior, prin Sentința nr. 6955/2011, a fost declinată spre soluționare Curții de Apel Alba Iulia, reclamantul G.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a solicitat anularea Actului nr. 4419 din 18 noiembrie 2010 și repunerea sa în drepturile anterioare, precum și obligarea pârâtului la plata de daune morale.

În cuprinsul acțiunii, reclamantul, în calitate de specialist în exploatări forestiere și industrializarea lemnului, a solicitat dreptul de a efectua instructajul de protecția muncii la firmele de exploatare și industrializare a lemnului din Valea Jiului, susținând că i s-a interzis valorificarea acestui drept de către pârât pe motiv că trebuia să plătească o sumă substanțială. În drept, reclamantul nu a motivat cererea de chemare în judecată. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, precizând că reclamantul a adresat o petiție Senatului României - Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții, care a fost transmisă spre soluționare Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și la care s-a răspuns prin Adresa Ministerului Muncii nr. 4419 din 18 noiembrie 2010, de către Direcția Asigurări Sociale.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 404/2011 din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de G.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia reclamantul a adresat o petiție Senatului României - Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții, înregistrată sub nr. 643 din 13 octombrie 2010, prin care și-a arătat nemulțumirea că nu mai poate desfășura activitatea de specialist în protecția muncii în domeniul forestier pentru că nu are autorizație și prin care a solicitat "punerea în drepturi a specialiștilor în binele societății". Petiția a fost transmisă spre soluționare Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, care prin Adresa nr. 4419 din 18 noiembrie 2010, a răspuns reclamantului în sensul că, pentru a profesa în continuare în domeniul securității și sănătății în muncă, respectiv pentru a se ocupa de activitățile de protecție și de prevenire a riscurilor profesionale, trebuie să îndeplinească cerințele minime de pregătire în domeniul securității în muncă, în conformitate cu prevederile H.G.

nr. 1425/2006. Așadar, a constatat judecătorul fondului, pârâtul a răspuns petiției reclamantului în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, iar faptul că reclamantul este nemulțumit de răspunsul primit nu înseamnă că există un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului. În ceea ce privește cererea reclamantului de "repunere în drepturile anterioare", Curtea a analizat dispozițiile art. 9 și art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 1425/2006 și a reținut că activitatea de instruire în domeniul sănătății și securității în muncă poate fi realizată de o persoană din cadrul unității sau din afara acesteia, iar reclamantul nu deține un drept ce a fost nesocotit de către pârât, întrucât nu a dovedit că s-a adresat organului competent și a obținut abilitarea ca serviciu extern de prevenire și protecție, în conformitate cu prevederile Secțiunii a 6-a din H.G.

nr. 1425/2006. 3. Recursul declarat de reclamantul G.G. Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul G.G. a declarat recurs. În motivarea căii de atac, recurentul susține că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 49 alin. (1) din H.G. nr. 1425/2006, invocă ambiguitatea art. 77 din H.G. nr. 1425/2006 și arată că distrugerea pădurilor din România se datorează înlăturării specialiștilor în domeniul forestier, solicitând obligarea pârâtului la plata, pe o perioadă de 2 ani, a salariului mediu pe economie. II.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Prin acțiunea introductivă de instanță, recurentul-reclamant a solicitat anularea Adresei nr. 4419/2010 prin care intimatul-pârât Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a răspuns recurentului la petiția adresată inițial Senatului României. Prin adresa de răspuns, intimatul-pârât i-a făcut cunoscut recurentului că pentru a profesa în continuare în domeniul securității și sănătății în muncă, respectiv pentru a se ocupa de activitățile de protecție și prevenire a riscurilor profesionale, trebuie să îndeplinească cerințele minime de pregătire în domeniul securității în muncă, conform H.G.

nr. 1425/2006. Față de acest răspuns, în mod corect instanța de fond a reținut că nu suntem în prezența unui refuz nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea contenciosului administrativ, chiar dacă răspunsul dat îl nemulțumește pe recurentul-reclamant. Cât privește aplicabilitatea prevederilor H.G. nr. 1425/2006, Curtea reține că potrivit dispozițiilor cuprinse în acest act normativ (art. 15 alin. (1) și art. 9 alin. (4), activitatea de instruire în domeniul sănătății și securității în muncă poate fi realizată și de o persoană din afara unității (cum este cazul recurentului), dar cu respectarea prevederilor Secțiunii a 6-a din H.G. nr. 1425/2006, în raport de care trebuie să existe o abilitare ca serviciu extern de prevenire și protecție.

Ori, sub acest aspect, din actele dosarului nu rezultă că recurentul-reclamant s-a adresat organului competent pentru a deține abilitarea ca serviciu extern de prevenire și protecție. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.G. împotriva Sentinței nr. 404/2011 din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - AZ