ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1883/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1883/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul S.D.C. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale, anularea Deciziei nr. 202 din 12 octombrie 2009 și

reintegrarea sa în funcția de director coordonator la Organismul intermediar

regional pentru Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”-

Regiunea Centru.

În motivarea acțiunii

s-a susținut faptul că decizia este lovită de nulitate, fiind emisă de un

inspector general de stat al Inspecției Sociale și nu de ministru,

neindicându-se în concret motivele care au determinat încetarea contractului de

management și nefiind menționată durata preavizului.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat

excepțiile necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia, acțiunea

reprezentând un litigiu de muncă, excepția netimbrării acțiunii, precum și

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece, în urma comasării

prin absorbție a Inspecției Sociale, activitatea i-a fost preluată de Inspecția

Muncii.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că

ministrul muncii a delegat competențele de numire și revocare a conducătorilor

OIR POS DRU inspectorului general de stat al Inspecției Sociale, actele prin

care au fost numiți directorii coordonatori fiind declarate neconstituționale,

iar după data de 28 februarie 2010, conform Deciziei Curții Constituționale nr.

413/2010, funcția reclamantului nu mai exista.

La termenul din 1

iunie 2010 instanța s-a pronunțat în sensul respingerii excepțiilor necompetenței

materiale a Curții de Apel Alba Iulia și a netimbrării acțiunii, invocate de pârât.

Prin sentința nr. 161/CA/2010

din 8 iunie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale; a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul S.D.C. împotriva pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale; a dispus anularea deciziei din 12 octombrie 2009 emisă de Inspecția Socială;

a respins în rest acțiunea reclamantului; a obligat pârâtul la 1.000 RON cheltuieli

de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În

condițiile în care, prin O.U.G. nr. 37/2009,

conducătorii serviciilor

deconcentrate prevăzute expres în anexa la această ordonanță au fost excluși din

categoria funcționarilor publici, existența unor confuzii cu privire la problema

statutului juridic al "directorului coordonator" și a naturii juridice

a "contractului de management" fiind reținută și de Curtea Constituțională

în considerentele Deciziei nr. 1257/2009, iar, în materia contenciosului administrativ

nu există dispoziții de drept substanțial aplicabil raporturilor de serviciu de

natură contractuală ale persoanelor numite prin act administrativ al ordonatorului

principal de credite, instanța a analizat ordinul contestat și din perspectiva respectării

prescripțiilor edictate de Codul Muncii.

Față de cererea reclamantului,

de reintegrare în funcția deținută anterior, instanța a reținut că prin Decizia

nr. 1629 din 3 decembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 28/14.01.2010, Curtea Constituțională

a constatat că dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V,

art. VIII și anexa nr. 1 O.U.G. nr.

105/2009

sunt neconstituționale și, întrucât termenul

de 45 de zile a expirat, funcția de director coordonator adjunct prevăzută de textele

declarate neconstituționale din O.U.G. nr. 105/2009 nu mai are o reglementare legală,

iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o funcție care nu mai are temei

de a se regăsi în statul de funcții aprobat de pârât, acest capăt de cerere fiind

respins.

Instanța de fond a mai

reținut că imposibilitatea încadrării în funcția de natură contractuală a fost reținută

și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010

care

a stabilit că,” începând cu data de 28 februarie 2010, funcția de director-coordonator

nu mai există, iar persoanele care ocupau aceste funcții nu mai pot fi considerate

ca fiind conducătorii serviciilor publice deconcentrate. Astfel, reglementarea în

vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară

modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009. Așadar, instanța a constatat că în

funcția publică de conducător al serviciilor publice deconcentrate nu poate fi numită,

nici măcar temporar, o persoană care anterior a fost director-coordonator, din moment

ce acesta nu este funcționar public sau funcționar public cu statut special, practic,

nu mai justifică nici o funcție publică sau contractuală”.

Față de toate aceste considerente,

acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, conform distincțiilor mai sus arătate.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la 1.000 RON cheltuieli

de judecată în favoarea reclamantului.

Împotriva hotărârii instanței

de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanța

de fond în soluționarea cauzei a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul consideră că

instanța de fond trebuia să constate și să admită excepția lipsei competenței materiale

a Curții de Apel Alba Iulia - Secția contencios administrativ și fiscal de a soluționa

cauza dedusă judecății, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, deoarece potrivit Anexei

nr. 2 lit. A Cap. II H.G. nr. 11/2009 s-a organizat și funcționează ca organ de

specialitate al administrației publice centrale cu personalitate juridică Inspecția

Muncii, care poate sta în instanță în nume propriu .

De asemenea, recurentul

apreciază că instanța de fond trebuia să constate că acțiunea reclamantei nu a fost

timbrată, ceea ce conducea la anularea acesteia.

Pe fondul cauzei, cu privire

la legalitatea deciziei contestate, recurentul arată, în esență, că potrivit Deciziei

nr. 413 din 14 aprilie 2010 Curtea Constituțională a stabilit că începând cu data

de 28 februarie 2010 funcția de director coordonator nu mai există, iar persoanele

care ocupau aceste funcții nu mai pot fi considerate ca fiind conducătorii serviciilor

publice deconcentrate.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este fondat, în limita considerentelor în continuare

arătate.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, î

n virtutea principiului

disponibilității părții, pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul

de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligații corelative

unor drepturi, atât drepturile, cât și obligațiile fiind necesar a forma un conținut

reglementat de anumite norme juridice.

Având în vedere că într-un

proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă

că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, în cauza de față, în raport de obiectul

acțiunii și de motivarea în fapt și în drept a acesteia, rezultă că Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale are calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte apreciază,

de asemenea, că instanța de fond în mod corect a respins excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel Alba Iulia și excepția netimbrării acțiunii.

Astfel, Înalta Curte,

în acord cu cele reținute de Curtea de Apel Alba Iulia, constată că în cauza de

față, în raport de obiectul cererii, competența materială și teritorială aparține

curții de apel, în raport cu dispozițiile cu dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009 și

ale art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepția

netimbrării, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a calificat

obiectul acțiunii și apreciază că, în raport de dispozițiile art. 15 lit. a) Legea

nr. 146/1997, aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului

judiciar.

Pe fondul cauzei, cu privire

la legalitatea deciziei contestate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia contestată

în cauză, din 12 octombrie 2009, emisă de Inspectorul General de Stat al Inspecției

Sociale din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, s-a dispus

revocarea reclamantului din funcția de director coordonator al Organismului intermediar

regional pentru Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”-

Regiunea Centru.

Temeiul juridic al actului

contestat îl constituie, în principal, prevederile O.U.G. nr. 105/2009.

Or, prin Decizia nr. 1629

din 3 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile

art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 O.U.G.

nr. 105/2009.

De asemenea, funcția publică

ocupată de intimatul-reclamant a fost înființată prin O.U.G. nr. 37/2009, care a

fost, și ea, declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1257 din 7 octombrie 2009.

Astfel, Guvernul României

a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea

de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate,

mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlul a

priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare

a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării

prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de

legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată

s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a

emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție

legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale,

legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din

Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională

și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține

aceleași soluții legislative.

În speță, reclamantul

a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe

de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ

emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională.

Înalta Curte precizează

că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile

jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare

ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului,

în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă

limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul

ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările

reglementate în Constituție.

În situația legiferării

prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative,

poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv

art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost

declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale

a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional

al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ

de numire și a contractului de management.

pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere, în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999,

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate

al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul

actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire

pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează

că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională

este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra

constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și

asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ

(ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora,

dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale,

după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate

al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

De altfel, în Decizia

nr. 414/2010, Curtea Constituțională a reținut că începând cu 28 februarie 2010

continuă să-și producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conținutul său normativ

de dinainte de modificările neconstituționale care i-au fost aduse prin O.U.G.

nr. 37/2009 și prin art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. V, art. VIII, și anexa

nr. 1 O.U.G. nr. 105/2009.

Așadar, în raport cu deciziile

pronunțate de Curtea Constituțională referitor la aceste modificări legislative,

funcția de director coordonator din cadrul Organismului intermediar regional pentru

Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”- Regiunea Centru

se consideră a fi desființată, instanța de fond în mod corect apreciind că reclamantul

nu mai poate fi reintegrat într-o astfel de funcție, a cărei existență a fost afectată

de neconstituționalitatea actului normativ prin care a fost înființată.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și

art. 304

1

C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va

respinge în totalitate acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 161/CA/2010

din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge

în totalitate acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie

2011.