ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1883/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul S.D.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, anularea Deciziei nr. 202 din 12 octombrie 2009 și reintegrarea sa în funcția de director coordonator la Organismul intermediar regional pentru Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”- Regiunea Centru. În motivarea acțiunii s-a susținut faptul că decizia este lovită de nulitate, fiind emisă de un inspector general de stat al Inspecției Sociale și nu de ministru, neindicându-se în concret motivele care au determinat încetarea contractului de management și nefiind menționată durata preavizului.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat excepțiile necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia, acțiunea reprezentând un litigiu de muncă, excepția netimbrării acțiunii, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece, în urma comasării prin absorbție a Inspecției Sociale, activitatea i-a fost preluată de Inspecția Muncii. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că ministrul muncii a delegat competențele de numire și revocare a conducătorilor OIR POS DRU inspectorului general de stat al Inspecției Sociale, actele prin care au fost numiți directorii coordonatori fiind declarate neconstituționale, iar după data de 28 februarie 2010, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 413/2010, funcția reclamantului nu mai exista.

La termenul din 1 iunie 2010 instanța s-a pronunțat în sensul respingerii excepțiilor necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia și a netimbrării acțiunii, invocate de pârât. Prin sentința nr. 161/CA/2010 din 8 iunie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.D.C. împotriva pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale; a dispus anularea deciziei din 12 octombrie 2009 emisă de Inspecția Socială; a respins în rest acțiunea reclamantului; a obligat pârâtul la 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: În condițiile în care, prin O.U.G. nr. 37/2009, conducătorii serviciilor deconcentrate prevăzute expres în anexa la această ordonanță au fost excluși din categoria funcționarilor publici, existența unor confuzii cu privire la problema statutului juridic al "directorului coordonator" și a naturii juridice a "contractului de management" fiind reținută și de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1257/2009, iar, în materia contenciosului administrativ nu există dispoziții de drept substanțial aplicabil raporturilor de serviciu de natură contractuală ale persoanelor numite prin act administrativ al ordonatorului principal de credite, instanța a analizat ordinul contestat și din perspectiva respectării prescripțiilor edictate de Codul Muncii.

Față de cererea reclamantului, de reintegrare în funcția deținută anterior, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 28/14.01.2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale și, întrucât termenul de 45 de zile a expirat, funcția de director coordonator adjunct prevăzută de textele declarate neconstituționale din O.U.G. nr. 105/2009 nu mai are o reglementare legală, iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o funcție care nu mai are temei de a se regăsi în statul de funcții aprobat de pârât, acest capăt de cerere fiind respins.

Instanța de fond a mai reținut că imposibilitatea încadrării în funcția de natură contractuală a fost reținută și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 care a stabilit că,” începând cu data de 28 februarie 2010, funcția de director-coordonator nu mai există, iar persoanele care ocupau aceste funcții nu mai pot fi considerate ca fiind conducătorii serviciilor publice deconcentrate. Astfel, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009. Așadar, instanța a constatat că în funcția publică de conducător al serviciilor publice deconcentrate nu poate fi numită, nici măcar temporar, o persoană care anterior a fost director-coordonator, din moment ce acesta nu este funcționar public sau funcționar public cu statut special, practic, nu mai justifică nici o funcție publică sau contractuală”.

Față de toate aceste considerente, acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, conform distincțiilor mai sus arătate. În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanța de fond în soluționarea cauzei a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul consideră că instanța de fond trebuia să constate și să admită excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia - Secția contencios administrativ și fiscal de a soluționa cauza dedusă judecății, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, deoarece potrivit Anexei nr. 2 lit. A Cap. II H.G. nr. 11/2009 s-a organizat și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale cu personalitate juridică Inspecția Muncii, care poate sta în instanță în nume propriu . De asemenea, recurentul apreciază că instanța de fond trebuia să constate că acțiunea reclamantei nu a fost timbrată, ceea ce conducea la anularea acesteia.

Pe fondul cauzei, cu privire la legalitatea deciziei contestate, recurentul arată, în esență, că potrivit Deciziei nr. 413 din 14 aprilie 2010 Curtea Constituțională a stabilit că începând cu data de 28 februarie 2010 funcția de director coordonator nu mai există, iar persoanele care ocupau aceste funcții nu mai pot fi considerate ca fiind conducătorii serviciilor publice deconcentrate. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limita considerentelor în continuare arătate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, î n virtutea principiului disponibilității părții, pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligații corelative unor drepturi, atât drepturile, cât și obligațiile fiind necesar a forma un conținut reglementat de anumite norme juridice. Având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, în cauza de față, în raport de obiectul acțiunii și de motivarea în fapt și în drept a acesteia, rezultă că Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale are calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte apreciază, de asemenea, că instanța de fond în mod corect a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia și excepția netimbrării acțiunii. Astfel, Înalta Curte, în acord cu cele reținute de Curtea de Apel Alba Iulia, constată că în cauza de față, în raport de obiectul cererii, competența materială și teritorială aparține curții de apel, în raport cu dispozițiile cu dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009 și ale art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004. Referitor la excepția netimbrării, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a calificat obiectul acțiunii și apreciază că, în raport de dispozițiile art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997, aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Pe fondul cauzei, cu privire la legalitatea deciziei contestate, Înalta Curte constată următoarele: Prin Decizia contestată în cauză, din 12 octombrie 2009, emisă de Inspectorul General de Stat al Inspecției Sociale din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, s-a dispus revocarea reclamantului din funcția de director coordonator al Organismului intermediar regional pentru Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”- Regiunea Centru. Temeiul juridic al actului contestat îl constituie, în principal, prevederile O.U.G. nr. 105/2009. Or, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 O.U.G.

nr. 105/2009. De asemenea, funcția publică ocupată de intimatul-reclamant a fost înființată prin O.U.G. nr. 37/2009, care a fost, și ea, declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009. Astfel, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții. O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlul a priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare. Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice. Așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține aceleași soluții legislative. În speță, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională. Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut. Însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat. În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție. În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative, poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului. Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere, în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent. Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal. De altfel, în Decizia nr. 414/2010, Curtea Constituțională a reținut că începând cu 28 februarie 2010 continuă să-și producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conținutul său normativ de dinainte de modificările neconstituționale care i-au fost aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. V, art. VIII, și anexa nr. 1 O.U.G. nr. 105/2009.

Așadar, în raport cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională referitor la aceste modificări legislative, funcția de director coordonator din cadrul Organismului intermediar regional pentru Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane”- Regiunea Centru se consideră a fi desființată, instanța de fond în mod corect apreciind că reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-o astfel de funcție, a cărei existență a fost afectată de neconstituționalitatea actului normativ prin care a fost înființată. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 304 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 161/CA/2010 din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge în totalitate acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.