ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4357/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2146 din 30 noiembrie 2011 Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a respins, ca

nefondată, cererea de constatare a nulității dispoziției din 1997 a Primarului

General al Municipiului București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că a fost investită prin sentința civilă nr. 2303 din 18

iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București în cauza cu nr. unic X1 exclusiv

cu judecarea capătului de cerere privind anularea dispoziției din 17 februarie 1997

emisă de Primarul General al Municipiului București, iar orice modificări ale

acțiunii prin care se completează cererea de chemare în judecată cu alte capete

de cerere și eventual alți pârâți cu privire la cauza al cărei fond a fost

judecat prin sentința civilă sus menționată exced limitelor judecății, motiv

pentru care nu pot fi avute în vedere.

Prin decizia civilă nr. 300/A din 17

septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului împotriva sentinței sus-menționate, reținând, în esență, că

acesta nu a făcut dovada unei cauze de nulitate absolută care să afecteze

dispoziția din 17 februarie 1997 emisă de către Primarul General al

Municipiului București în executarea sentinței civile nr. 11367/1996 a

Judecătoriei sector 2 București.

Împrejurarea că prin sentința civilă

nr. 13157/1998 Judecătoria sectorului 2 București a dispus obligarea SC A. SA

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu

nu poate conduce la concluzia că la data emiterii dispoziției din 17 februarie 1997

în patrimoniul reclamantului exista un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce această

hotărâre judecătorească nu a fost pusă în executare până în prezent.

Prin decizia civilă nr. 1551 din 21

martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, recursul

reclamantului împotriva deciziei instanței de apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de recurs a reținut că instanța de apel a aplicat în mod just dispozițiile art.

132 C. proc. civ. privind pronunțarea instanței pe cele două capete de cerere,

respectiv, aceasta s-a considerat investită cu soluționarea cererii de

constatare a calității dispozițiilor din 17 februarie 1997, cererile fiind

depuse ulterior primei zi de înfățișare.

Cu privire la legalitatea dispoziției

a cărei anulare se cere, instanța de recurs a constatat că decizia a cărei

nulitate se invocă a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești și nu

se relevă neregularități de fond sau de formă ale acesteia, altele decât

nemulțumirea exprimată de reclamant cu privire la situația juridică a

imobilului, aspect care a fost tranșat irevocabil de instanțele de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat

contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., reclamantul G.E.,

formulând

următoarele critici:

I. Instanța a omis a se pronunța

asupra unuia din motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9,

hotărârea pronunțată fiind, astfel, dată cu aplicarea greșită a Legii nr.

215/2001 și a Legii nr. 69/1991, în sensul că în mod greșit a constatat că

dispoziția din 17 februarie 1997 având ca obiect imobilul situat în București,

sector 2, este legală, în condițiile în care, potrivit probatoriilor

administrate în cauză, s-a dovedit că aceasta a fost emisă cu încălcarea

legilor privind proprietatea publică și privată, primarul general neavând nicio

calitate juridică de a dispune de bunul respectiv și neputând invoca, în

apărare, faptul că a pus în executare o hotărâre judecătorească, atâta timp cât

nu a fost parte în litigiu.

II. Nu a fost cercetat motivul de

ordine publică privitor la înscrisurile administrate în recurs în ceea ce

privește folosirea de înscrisuri oficiale fictive și anume, nevalabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între familia A. și I.P. și M.P.,

referitor la imobilul situat în București, sector 2, înscris ce a fost folosit

la Judecătoria sector 2 în Dosarul nr. 9995/1996 și a creat o falsă realitate

juridică cu privire la imobilul în discuție.

În acest fel, prin folosirea de

înscrisului fictiv mai sus arătat a fost întocmită dispoziția administrativă

din 17 februarie 1997, a cărei anulare se impune prin prezenta contestație, ca

efect al desființării celor trei hotărâri judecătorești pronunțate cu privire

la aceasta.

Prin memoriul depus la data de 14

iunie 2013, contestatorul arată că a formulat două contestații în anulare, una

vizând Legea nr. 69/1991, respectiv, faptul că imobilul în discuție este

proprietate de stat, neputând fi retrocedat conform dispozițiilor art. 480 C.

civ. vechi, iar cealaltă vizând încălcarea ordinii publice, respectiv, faptul

că înscrisurile administrate în recurs sunt fictive și conturează o situație

juridică falsă a imobilului, în sensul că statul român a preluat imobilul fără

titlu juridic.

Contestația în anulare este nefondată,

pentru următoarele argumente:

Conform dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială este o

cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile

expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată,

respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor

dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural,

Pentru a fi incident motivul de

contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către

contestator, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală vreunul

din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt

și de drept invocate de parte.

Argumentele invocate trebuie subsumate

motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând obligația de a

analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de

modificare corespunzătoare argumentelor respective.

Recursul formulat de contestator a

fost calificat de către instanță ca fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar din analiza deciziei ce face obiectul prezentei căi

extraordinare de atac, rezultă că instanța a analizat aspectele deduse

judecății pe care, în final, le-a apreciat ca fiind nefondate.

Astfel, recursul contestatorului a

vizat, în esență, două aspecte, respectiv, pe de o parte, greșita neluare în

considerare a precizărilor la acțiune formulate de către acesta în afara termenului

procedural, iar pe de altă parte, greșita constatare că în cauză nu sunt

incidente cauzele de nulitate referitoare la dispoziția primarului din 17

februarie 1997.

Asupra ambelor chestiuni, instanța de

recurs s-a pronunțat, motivat, în cauză nefiind incidente motivele de

contestație în anulare invocate de către petent.

Referitor la modificarea acțiunii,

instanța de recurs a reținut că aceasta nu se poate face decât până la prima zi

de înfățișare, conform dispozițiilor art. 130 și 132 C. proc. civ., soluția

instanțelor anterioare în acest sens fiind corectă, iar referitor la fondul

cauzei, a reținut că dispoziția contestată a fost emisă în executarea unei

hotărâri judecătorești, nefiind constatate neregularități de fond sau de formă,

altele decât nemulțumirile exprimate de reclamant cu privire la situația

juridică a imobilului, aspect care a fost tranșat irevocabil de instanțele

anterioare.

Cu prilejul analizării recursului nu

au fost invocate sau constatate motive de ordine publică, astfel încât nici sub

acest aspect criticile contestatorului nu sunt întemeiate.

Față de cele arătate mai sus, rezultă

că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse

controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a

făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o

omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Contestatorul solicită, în realitate,

să se reaprecieze o serie de aspecte care țin de situația de fapt or, față de

configurația art. 318 C. proc. civ., acest lucru nu este permis în soluționarea

contestației în anulare.

Împrejurările relevate de contestator

în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi

avute în vedere în acest context și care exced motivelor prevăzute de art. 318

C. proc. civ., întrucât deturnează scopul și finalitatea textului legal arătat,

încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil

recurs la recurs.

Interpretarea și aprecierea probatoriilor

ori a dispozițiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul

instanței de judecată astfel învestită și reprezintă expresia principiului

rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi

extraordinare de atac.

În consecință, Înalta Curte va

respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de G.E., împotriva deciziei nr. 1551 din 21 martie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

9 octombrie 2013.