ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4357/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2146 din 30 noiembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de constatare a nulității dispoziției din 1997 a Primarului General al Municipiului București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că a fost investită prin sentința civilă nr. 2303 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București în cauza cu nr. unic X1 exclusiv cu judecarea capătului de cerere privind anularea dispoziției din 17 februarie 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București, iar orice modificări ale acțiunii prin care se completează cererea de chemare în judecată cu alte capete de cerere și eventual alți pârâți cu privire la cauza al cărei fond a fost judecat prin sentința civilă sus menționată exced limitelor judecății, motiv pentru care nu pot fi avute în vedere.

Prin decizia civilă nr. 300/A din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței sus-menționate, reținând, în esență, că acesta nu a făcut dovada unei cauze de nulitate absolută care să afecteze dispoziția din 17 februarie 1997 emisă de către Primarul General al Municipiului București în executarea sentinței civile nr. 11367/1996 a Judecătoriei sector 2 București. Împrejurarea că prin sentința civilă nr. 13157/1998 Judecătoria sectorului 2 București a dispus obligarea SC A. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu nu poate conduce la concluzia că la data emiterii dispoziției din 17 februarie 1997 în patrimoniul reclamantului exista un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce această hotărâre judecătorească nu a fost pusă în executare până în prezent.

Prin decizia civilă nr. 1551 din 21 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului împotriva deciziei instanței de apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a aplicat în mod just dispozițiile art. 132 C. proc. civ. privind pronunțarea instanței pe cele două capete de cerere, respectiv, aceasta s-a considerat investită cu soluționarea cererii de constatare a calității dispozițiilor din 17 februarie 1997, cererile fiind depuse ulterior primei zi de înfățișare.

Cu privire la legalitatea dispoziției a cărei anulare se cere, instanța de recurs a constatat că decizia a cărei nulitate se invocă a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești și nu se relevă neregularități de fond sau de formă ale acesteia, altele decât nemulțumirea exprimată de reclamant cu privire la situația juridică a imobilului, aspect care a fost tranșat irevocabil de instanțele de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., reclamantul G.E., formulând următoarele critici: I. Instanța a omis a se pronunța asupra unuia din motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9, hotărârea pronunțată fiind, astfel, dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 215/2001 și a Legii nr. 69/1991, în sensul că în mod greșit a constatat că dispoziția din 17 februarie 1997 având ca obiect imobilul situat în București, sector 2, este legală, în condițiile în care, potrivit probatoriilor administrate în cauză, s-a dovedit că aceasta a fost emisă cu încălcarea legilor privind proprietatea publică și privată, primarul general neavând nicio calitate juridică de a dispune de bunul respectiv și neputând invoca, în apărare, faptul că a pus în executare o hotărâre judecătorească, atâta timp cât nu a fost parte în litigiu.

II. Nu a fost cercetat motivul de ordine publică privitor la înscrisurile administrate în recurs în ceea ce privește folosirea de înscrisuri oficiale fictive și anume, nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între familia A. și I.P. și M.P., referitor la imobilul situat în București, sector 2, înscris ce a fost folosit la Judecătoria sector 2 în Dosarul nr. 9995/1996 și a creat o falsă realitate juridică cu privire la imobilul în discuție. În acest fel, prin folosirea de înscrisului fictiv mai sus arătat a fost întocmită dispoziția administrativă din 17 februarie 1997, a cărei anulare se impune prin prezenta contestație, ca efect al desființării celor trei hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la aceasta.

Prin memoriul depus la data de 14 iunie 2013, contestatorul arată că a formulat două contestații în anulare, una vizând Legea nr. 69/1991, respectiv, faptul că imobilul în discuție este proprietate de stat, neputând fi retrocedat conform dispozițiilor art. 480 C. civ. vechi, iar cealaltă vizând încălcarea ordinii publice, respectiv, faptul că înscrisurile administrate în recurs sunt fictive și conturează o situație juridică falsă a imobilului, în sensul că statul român a preluat imobilul fără titlu juridic. Contestația în anulare este nefondată, pentru următoarele argumente: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestator, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând obligația de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.

Recursul formulat de contestator a fost calificat de către instanță ca fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar din analiza deciziei ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, rezultă că instanța a analizat aspectele deduse judecății pe care, în final, le-a apreciat ca fiind nefondate. Astfel, recursul contestatorului a vizat, în esență, două aspecte, respectiv, pe de o parte, greșita neluare în considerare a precizărilor la acțiune formulate de către acesta în afara termenului procedural, iar pe de altă parte, greșita constatare că în cauză nu sunt incidente cauzele de nulitate referitoare la dispoziția primarului din 17 februarie 1997. Asupra ambelor chestiuni, instanța de recurs s-a pronunțat, motivat, în cauză nefiind incidente motivele de contestație în anulare invocate de către petent.

Referitor la modificarea acțiunii, instanța de recurs a reținut că aceasta nu se poate face decât până la prima zi de înfățișare, conform dispozițiilor art. 130 și 132 C. proc. civ., soluția instanțelor anterioare în acest sens fiind corectă, iar referitor la fondul cauzei, a reținut că dispoziția contestată a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești, nefiind constatate neregularități de fond sau de formă, altele decât nemulțumirile exprimate de reclamant cu privire la situația juridică a imobilului, aspect care a fost tranșat irevocabil de instanțele anterioare. Cu prilejul analizării recursului nu au fost invocate sau constatate motive de ordine publică, astfel încât nici sub acest aspect criticile contestatorului nu sunt întemeiate.

Față de cele arătate mai sus, rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Contestatorul solicită, în realitate, să se reaprecieze o serie de aspecte care țin de situația de fapt or, față de configurația art. 318 C. proc. civ., acest lucru nu este permis în soluționarea contestației în anulare. Împrejurările relevate de contestator în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context și care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc.

civ., întrucât deturnează scopul și finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs. Interpretarea și aprecierea probatoriilor ori a dispozițiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanței de judecată astfel învestită și reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac. În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de G.E., împotriva deciziei nr. 1551 din 21 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.