ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Prin Sentința civilă
nr. 2303 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus
disjungerea capătului de cerere privind anularea Dispoziției nr. 201 din 17
februarie 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București.
Prin cererea
înregistrată la data de 17 septembrie 2009, în cauza înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub
nr. 28861/3/2009 ca urmare a disjungerii menționată mai sus, G.E. a chemat în
judecată pe pârâta S.C A. S.A, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o
va pronunța, să oblige pe pârât, care este mandatar administrator al fondului
imobiliar de stat, sector 2 București, să emită înscrisul material, denumit
contract de vânzare-cumpărare, asupra apartamentului din str. A.P. nr. 9, ap.2,
etaj l, sc. A, sector 2 București, conform cu dispozițiile Sentinței civile nr.
13157 din 8 octombrie 1998, pronunțata de Judecătoria sector 2 București, în
Dosar nr. 5943/1997.
În motivare a arătat
că, la data de 4 aprilie 2008, s-a adresat prin înscris către debitor pârât, ca
să întocmească actul de vânzare-cumpărare, potrivit cu dispoziția dată prin
titlu executoriu.
Se face mențiunea că
Sentința civilă nr. 13157 din 8 octombrie 1998, pronunțată în Dosar nr.
5943/1997 rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 557A/1999, emisă de
Tribunalul București, astfel dreptul de a cere executarea silită a fost după
data de 16 decembrie 1999.
Dreptul de a cere
executarea silită imobiliară este de 10 ani, potrivit art. 405 C. proc. civ.,
iar potrivit art. 405
1
lit. c), d) C. proc. civ., reclamantul a
solicitat punerea în executare a hotărârii și acestei instanțe, a Tribunalului
București, a Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție,
totodată solicitând și anularea actului Dispoziției nr. 201/1997, pe motiv că
apartamentul în cauză este proprietate de stat prin Ministerul Economiei și
Finanțelor Publice și a trecut în administrarea primăriei prin H.C.M. nr.
8/1960, făcând obiectul Legii nr. 79/1997, motiv pentru care nu face obiectul
retrocedării, pentru a întrerupe termenul de perimare de 3 ani.
Reclamantul a
solicitat ca instanța să stabilească în cauză compatibilitatea aplicării unor
norme ale Codului de procedură civilă, potrivit art. 28.
La data de 22
octombrie 2009, reclamantul a formulat cerere de întregire a acțiunii prin care
completează situația de fapt relatată în cererea de chemare principală, arătând
că la deschiderea masei succesorale în anul 1957, apartamentul de la etajul 1
nu era naționalizat și figura în proprietatea numitei M.I.P.
Prin încheierea din
ședința publică de la 12 noiembrie 2009, dată de Tribunalul București, secția a
IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 28861/3/2009, s-a admis
excepția necompetenței funcționale și s-a înaintat dosarul Președintelui
Tribunalului București în vederea repartizării uneia dintre secțiile civile spre
competentă soluționare.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța a constatat că Dispoziția nr. 201 din 17 februarie 1997 emisă
de Primarul General al Municipiului București și care este contestată de către
reclamant este act pur civil, în raport de modalitățile de exercitare a
controlului de către instanțele de judecată asupra actelor emise în cadrul
procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei
încheieri, reclamantul a formulat recurs prin care a criticat-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia civilă
nr. 366 din 8 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 28861/3/2009, a respins, ca
inadmisibil, recursul formulat de recurentul reclamant G.E., împotriva
încheierii din ședința publică de la 12 noiembrie 2009 dată de Tribunalul
București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.
28861/3/2009.
Cauza a fost astfel
înregistrată la data de 27 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția
a V-a civilă, sub nr. 15919/3/2010.
Prin cererea
formulată la data de 31 mai 2010, reclamantul G.E. a formulat o nouă cerere de
modificare a acțiunii, în baza Legii nr. 10/2001 și art. 1341-1344 C. civ.
În motivare a arătat
că, potrivit Legii nr. 10/2001, despăgubirile ce se cuvin chiriașilor care au
cumpărat locuința cu buna credința în baza Legii nr. 112/1995, imobil care
ulterior a fost retrocedat, se acordă potrivit Legii nr. 1/2009 de Ministerul
Finanțelor Publice, motiv pentru care a solicitat introducerea în cauza a
acestuia în calitate de pârât.
Prin cererea
formulată la data de 12 mai 2011, reclamantul G.E. a depus a treia cerere de
precizare și întregire a acțiunii, ca urmare a solicitării instanței de la
termenul din data de 31 martie 2011 de a face precizarea dacă, cu privire la
imobilul în litigiu a fost încheiat contract de vânzare cumpărare în baza Legii
nr. 112/1995 și de a face dovada că a fost evins.
După pronunțarea
Sentinței civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998, hotărâre rămasă definitivă, a
solicitat prin notificare debitorului SC A. SA să pună în executare titlul
executoriu, iar acesta a refuzat pe motiv ca apartamentul s-a retrocedat.
Prin această a treia
cerere de completare a acțiunii, reclamantul a solicitat să se pronunțe o
hotărâre care să țină loc de titlu de proprietate pentru reclamant și să
dispună restabilirea situației anterioare, pentru ca foștii proprietari, să
primească măsuri reparatorii în echivalent.
Prin Sentința civilă
nr. 2146 din 30 noiembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a
respins, ca nefondată, cererea de constatare a nulității Dispoziției nr.
201/1997 a Primarului General al Municipiului București.
Pentru a se pronunța
în acest mod, instanța de fond a reținut că a fost investită prin Sentința
civilă nr. 2303 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București în cauza
cu nr. unic 20388/3/2009 exclusiv cu judecarea capătului de cerere privind
anularea Dispoziției nr. 201 din 17 februarie 1997 emisă de Primarul General al
Municipiului București.
Tribunalul a reținut
că orice modificări ale acțiunii prin care se completează cererea de chemare în
judecată cu alte capete de cerere și eventual alți pârâți cu privire la cauza
al cărei fond a fost judecat prin sentința civilă sus menționată exced
limitelor judecății, motiv pentru care instanța nu le-a putut avea în vedere.
Împotriva acestei
hotărâri judecătorești, a formulat apel, în termen legal, reclamantul G.E.,
criticând-o pentru nelegalitate și susținând următoarele:
Instanța de fond nu
s-a pronunțat asupra primelor două capete de cerere cu care a fost legal
învestită, care au fost modificate și precizate anterior pronunțării, și anume,
solicitarea de a se acorda dezdăunări potrivit Legii nr. 10/2001, Legii nr.
1/2009 și potrivit art. 1975 C. civ., precum și solicitarea de a se face o
comparație a titlurilor de proprietate, respectiv al reclamantului, reprezentat
de Sentința civilă nr. 13157/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2
București, precum și titlul de proprietate reprezentat de Dispoziția nr. 201
din 17 februarie 1997 de retrocedare a imobilului în litigiu.
În ceea ce privește
capătul trei al cererii deduse judecății, respectiv constatarea nulității
Dispoziției nr. 201/1997 emisă de Primarul General al Municipiului București,
apelantul reclamant susține că prin emiterea actului administrativ - Dispoziția
nr. 201/1997 s-au produs efecte juridice de suspendare de drept a titlului
executoriu al Sentinței civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998 potrivit art. 389
alin. (2) C. proc. civ. pe termen nedeterminat, hotărâre care ține loc de
antecontract de vânzare-cumpărare, este un drept de creanță suspendat.
Analizând actele și
lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile formulate, cât și de
dispozițiile legale incidente în materie, Curtea a reținut că apelul a fost
apreciat ca nefondat.
În ceea ce privește
critica vizând incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., în sensul
nepronunțării instanței de fond asupra celor două capete de cerere, Curtea a
reținut că această critică a fost apreciată ca fiind nefondată pentru
următoarele considerente:
Curtea a reținut că
instanța de fond a procedat în mod corect și legal atunci când s-a considerat
investită numai cu cererea de constatare a nulității Dispoziției nr. 201/1997,
cererile ulterioare primei zile de înfățișare fiind depuse fără respectarea
dispozițiilor art. 132 alin. (1) rap. la dispozițiile art. 134 C. proc. civ.
De altfel,
apelantul-reclamant a mai formulat o cerere nouă și după închiderea
dezbaterilor în calea de atac a apelului, cerere ce, de asemenea, nu poate fi
avută în vedere în acest stadiu procesual,întrucât ar fi încălcate din nou
limitele investirii conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce privește
criticile formulate de către reclamant și vizând obiectul judecății instanței
de fond, Curtea a reținut că prima instanță a soluționat în mod legal cererea.
Astfel, Dispoziția
nr. 201/1997 a fost emisă de către Primarul General al Municipiului București
în executarea unei hotărâri judecătorești, respectiv a Sentinței civile nr.
11367/1996 a Judecătoriei sector 2 București, iar reclamantul nu a făcut dovada
unei cauze de nulitate absolută care să afecteze acest act juridic.
Împrejurarea că prin
Sentința civilă nr. 13157/1998 Judecătoria sectorului 2 București a dispus
obligarea SC A. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru
apartamentul în litigiu nu poate conduce la concluzia că la data emiterii
Dispoziției nr. 201/1997 în patrimoniul reclamantului exista un bun în sensul
art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,
de vreme ce această hotărâre judecătorească nu a fost pusă în executare până în
prezent.
Față de aceste
aspecte, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul,
ca fiind nefondat.
Împotriva Deciziei
civile nr. 300A din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul G.E., care a invocat următoarele
motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Se susține că nu s-a
ținut cont că el a solicitat ca cererea introductivă, principală, să fie
completată cu două capete de cerere, care au legătură cu pricina.
S-a mai arătat că s-a
făcut dovada cu înscrisuri la dosarul de fond și în apel, că imobilul în cauză
este proprietate de stat cu titlu juridic valabil, prin credit ipotecar la
S.C.R.C.R. nr. 2221 din 18 septembrie 1925 - București (în sumă de 152.275,92
lei).
În cauză, prin actul
juridic denumit Dispoziție nr. 201 din 17 februarie 1997, imobilul în cauză a
fost înstrăinat de către Primarul General al P.M.B. și executat silit, fapt
menționat de instanța de fond și apel, astfel Dispoziția nr. 201/1997, a fost
emisă de către Primarul General al P.M.B. în executarea unei hotărâri
judecătorești, respectiv a Sentinței civile nr. 11367/1996 a Judecătoriei
sector 2, București, hotărâre învestită cu titlu executoriu, în vederea
executării silite, a imobilului în cauză.
Pentru acest motiv,
actul juridic denumit Dispoziție nr. 201 din 17 februarie 1997 este lovit de
nulitate absolută și nul de drept, se încalcă principiul legalității, fiind
emis prin dol și viclenie.
Analizând recursul
declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs
invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este
nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate
de recurentul reclamant se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a fi incident
acest motiv este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau
interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanța de
apel a aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume dispozițiile
art. 132 Cod de procedură civilă privind pronunțarea instanței pe cele două
capete de cerere.
Conform dispozițiilor
art. 132 alin. (1) C. proc. civ. - la prima zi de înfățișare, instanța a dat
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și
pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanța a dispus amânarea pricinii
și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea depunerii întâmpinării.
În mod corect
instanța s-a considerat învestită cu soluționarea cererii de constatare a
calității Dispoziției nr. 201/1997, cererile fiind depuse ulterior primei zi de
înfățișare (reglementat de art. 134 C. proc. civ.). Din interpretarea
dispozițiilor înscrise în art. 130 și 132 C. proc. civ. rezultă că modificarea
acțiunii nu se poate face decât la prima zi de înfățișare sau la termenul
acordat de instanță în acest sens, orice modificare după această dată fiind
tardivă.
Și pe fondul cauzei,
instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente,
considerând că nu sunt incidente cauzele de nulitate a Dispoziției nr. 201/1997
care să atragă constatarea nulității absolute a acesteia.
De altfel, această
dispoziție a fost emisă de Primarul General al Municipiului București în
executarea unei hotărâri judecătorești (Sentința civilă nr. 19367/1996 a
Judecătoriei sector 2 București).
Cu privire la
legalitatea dispoziției a cărei anulare se cere, în mod legal instanța a
reținut că decizia a cărei nulitate se invocă a fost emisă în executarea unei
hotărâri judecătorești și nu se relevă neregularități de fond sau de formă ale
acesteia (altele decât nemulțumirea exprimată de reclamant cu privire la
situația juridică a imobilului, aspect care a fost tranșat irevocabil de
instanțele de judecată), motiv pentru care a respins capătul de cerere privind
anularea acesteia, ca nefondat.
Pentru aceste
considerente se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va
menține decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamantul G.E. împotriva Deciziei civile nr. 300A din 17
septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 21 martie 2013.
Procesat de GGC - DG