ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2013

Prin Sentința civilă nr. 2303 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea Dispoziției nr. 201 din 17 februarie 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București. Prin cererea înregistrată la data de 17 septembrie 2009, în cauza înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 28861/3/2009 ca urmare a disjungerii menționată mai sus, G.E. a chemat în judecată pe pârâta S.C A. S.A, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pe pârât, care este mandatar administrator al fondului imobiliar de stat, sector 2 București, să emită înscrisul material, denumit contract de vânzare-cumpărare, asupra apartamentului din str. A.P.

nr. 9, ap.2, etaj l, sc. A, sector 2 București, conform cu dispozițiile Sentinței civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998, pronunțata de Judecătoria sector 2 București, în Dosar nr. 5943/1997. În motivare a arătat că, la data de 4 aprilie 2008, s-a adresat prin înscris către debitor pârât, ca să întocmească actul de vânzare-cumpărare, potrivit cu dispoziția dată prin titlu executoriu. Se face mențiunea că Sentința civilă nr. 13157 din 8 octombrie 1998, pronunțată în Dosar nr. 5943/1997 rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 557A/1999, emisă de Tribunalul București, astfel dreptul de a cere executarea silită a fost după data de 16 decembrie 1999. Dreptul de a cere executarea silită imobiliară este de 10 ani, potrivit art. 405 C. proc.

civ., iar potrivit art. 405 1 lit. c), d) C. proc. civ., reclamantul a solicitat punerea în executare a hotărârii și acestei instanțe, a Tribunalului București, a Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție, totodată solicitând și anularea actului Dispoziției nr. 201/1997, pe motiv că apartamentul în cauză este proprietate de stat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și a trecut în administrarea primăriei prin H.C.M. nr. 8/1960, făcând obiectul Legii nr. 79/1997, motiv pentru care nu face obiectul retrocedării, pentru a întrerupe termenul de perimare de 3 ani.

Reclamantul a solicitat ca instanța să stabilească în cauză compatibilitatea aplicării unor norme ale Codului de procedură civilă, potrivit art. 28. La data de 22 octombrie 2009, reclamantul a formulat cerere de întregire a acțiunii prin care completează situația de fapt relatată în cererea de chemare principală, arătând că la deschiderea masei succesorale în anul 1957, apartamentul de la etajul 1 nu era naționalizat și figura în proprietatea numitei M.I.P. Prin încheierea din ședința publică de la 12 noiembrie 2009, dată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 28861/3/2009, s-a admis excepția necompetenței funcționale și s-a înaintat dosarul Președintelui Tribunalului București în vederea repartizării uneia dintre secțiile civile spre competentă soluționare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat că Dispoziția nr. 201 din 17 februarie 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București și care este contestată de către reclamant este act pur civil, în raport de modalitățile de exercitare a controlului de către instanțele de judecată asupra actelor emise în cadrul procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei încheieri, reclamantul a formulat recurs prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 366 din 8 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 28861/3/2009, a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul reclamant G.E., împotriva încheierii din ședința publică de la 12 noiembrie 2009 dată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 28861/3/2009.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 27 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 15919/3/2010. Prin cererea formulată la data de 31 mai 2010, reclamantul G.E. a formulat o nouă cerere de modificare a acțiunii, în baza Legii nr. 10/2001 și art. 1341-1344 C. civ. În motivare a arătat că, potrivit Legii nr. 10/2001, despăgubirile ce se cuvin chiriașilor care au cumpărat locuința cu buna credința în baza Legii nr. 112/1995, imobil care ulterior a fost retrocedat, se acordă potrivit Legii nr. 1/2009 de Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care a solicitat introducerea în cauza a acestuia în calitate de pârât. Prin cererea formulată la data de 12 mai 2011, reclamantul G.E.

a depus a treia cerere de precizare și întregire a acțiunii, ca urmare a solicitării instanței de la termenul din data de 31 martie 2011 de a face precizarea dacă, cu privire la imobilul în litigiu a fost încheiat contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și de a face dovada că a fost evins. După pronunțarea Sentinței civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998, hotărâre rămasă definitivă, a solicitat prin notificare debitorului SC A. SA să pună în executare titlul executoriu, iar acesta a refuzat pe motiv ca apartamentul s-a retrocedat. Prin această a treia cerere de completare a acțiunii, reclamantul a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de titlu de proprietate pentru reclamant și să dispună restabilirea situației anterioare, pentru ca foștii proprietari, să primească măsuri reparatorii în echivalent.

Prin Sentința civilă nr. 2146 din 30 noiembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de constatare a nulității Dispoziției nr. 201/1997 a Primarului General al Municipiului București. Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut că a fost investită prin Sentința civilă nr. 2303 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București în cauza cu nr. unic 20388/3/2009 exclusiv cu judecarea capătului de cerere privind anularea Dispoziției nr. 201 din 17 februarie 1997 emisă de Primarul General al Municipiului București. Tribunalul a reținut că orice modificări ale acțiunii prin care se completează cererea de chemare în judecată cu alte capete de cerere și eventual alți pârâți cu privire la cauza al cărei fond a fost judecat prin sentința civilă sus menționată exced limitelor judecății, motiv pentru care instanța nu le-a putut avea în vedere.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, a formulat apel, în termen legal, reclamantul G.E., criticând-o pentru nelegalitate și susținând următoarele: Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra primelor două capete de cerere cu care a fost legal învestită, care au fost modificate și precizate anterior pronunțării, și anume, solicitarea de a se acorda dezdăunări potrivit Legii nr. 10/2001, Legii nr. 1/2009 și potrivit art. 1975 C. civ., precum și solicitarea de a se face o comparație a titlurilor de proprietate, respectiv al reclamantului, reprezentat de Sentința civilă nr. 13157/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, precum și titlul de proprietate reprezentat de Dispoziția nr. 201 din 17 februarie 1997 de retrocedare a imobilului în litigiu.

În ceea ce privește capătul trei al cererii deduse judecății, respectiv constatarea nulității Dispoziției nr. 201/1997 emisă de Primarul General al Municipiului București, apelantul reclamant susține că prin emiterea actului administrativ - Dispoziția nr. 201/1997 s-au produs efecte juridice de suspendare de drept a titlului executoriu al Sentinței civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998 potrivit art. 389 alin. (2) C. proc. civ. pe termen nedeterminat, hotărâre care ține loc de antecontract de vânzare-cumpărare, este un drept de creanță suspendat. Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile formulate, cât și de dispozițiile legale incidente în materie, Curtea a reținut că apelul a fost apreciat ca nefondat.

În ceea ce privește critica vizând incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., în sensul nepronunțării instanței de fond asupra celor două capete de cerere, Curtea a reținut că această critică a fost apreciată ca fiind nefondată pentru următoarele considerente: Curtea a reținut că instanța de fond a procedat în mod corect și legal atunci când s-a considerat investită numai cu cererea de constatare a nulității Dispoziției nr. 201/1997, cererile ulterioare primei zile de înfățișare fiind depuse fără respectarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) rap. la dispozițiile art. 134 C. proc. civ. De altfel, apelantul-reclamant a mai formulat o cerere nouă și după închiderea dezbaterilor în calea de atac a apelului, cerere ce, de asemenea, nu poate fi avută în vedere în acest stadiu procesual,întrucât ar fi încălcate din nou limitele investirii conform art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. În ceea ce privește criticile formulate de către reclamant și vizând obiectul judecății instanței de fond, Curtea a reținut că prima instanță a soluționat în mod legal cererea. Astfel, Dispoziția nr. 201/1997 a fost emisă de către Primarul General al Municipiului București în executarea unei hotărâri judecătorești, respectiv a Sentinței civile nr. 11367/1996 a Judecătoriei sector 2 București, iar reclamantul nu a făcut dovada unei cauze de nulitate absolută care să afecteze acest act juridic.

Împrejurarea că prin Sentința civilă nr. 13157/1998 Judecătoria sectorului 2 București a dispus obligarea SC A. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu nu poate conduce la concluzia că la data emiterii Dispoziției nr. 201/1997 în patrimoniul reclamantului exista un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, de vreme ce această hotărâre judecătorească nu a fost pusă în executare până în prezent. Față de aceste aspecte, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca fiind nefondat. Împotriva Deciziei civile nr. 300A din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul G.E., care a invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Se susține că nu s-a ținut cont că el a solicitat ca cererea introductivă, principală, să fie completată cu două capete de cerere, care au legătură cu pricina. S-a mai arătat că s-a făcut dovada cu înscrisuri la dosarul de fond și în apel, că imobilul în cauză este proprietate de stat cu titlu juridic valabil, prin credit ipotecar la S.C.R.C.R. nr. 2221 din 18 septembrie 1925 - București (în sumă de 152.275,92 lei). În cauză, prin actul juridic denumit Dispoziție nr. 201 din 17 februarie 1997, imobilul în cauză a fost înstrăinat de către Primarul General al P.M.B. și executat silit, fapt menționat de instanța de fond și apel, astfel Dispoziția nr. 201/1997, a fost emisă de către Primarul General al P.M.B.

în executarea unei hotărâri judecătorești, respectiv a Sentinței civile nr. 11367/1996 a Judecătoriei sector 2, București, hotărâre învestită cu titlu executoriu, în vederea executării silite, a imobilului în cauză. Pentru acest motiv, actul juridic denumit Dispoziție nr. 201 din 17 februarie 1997 este lovit de nulitate absolută și nul de drept, se încalcă principiul legalității, fiind emis prin dol și viclenie. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentul reclamant se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pentru a fi incident acest motiv este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel a aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume dispozițiile art. 132 Cod de procedură civilă privind pronunțarea instanței pe cele două capete de cerere. Conform dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. - la prima zi de înfățișare, instanța a dat reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanța a dispus amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea depunerii întâmpinării. În mod corect instanța s-a considerat învestită cu soluționarea cererii de constatare a calității Dispoziției nr. 201/1997, cererile fiind depuse ulterior primei zi de înfățișare (reglementat de art. 134 C. proc.

civ.). Din interpretarea dispozițiilor înscrise în art. 130 și 132 C. proc. civ. rezultă că modificarea acțiunii nu se poate face decât la prima zi de înfățișare sau la termenul acordat de instanță în acest sens, orice modificare după această dată fiind tardivă. Și pe fondul cauzei, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, considerând că nu sunt incidente cauzele de nulitate a Dispoziției nr. 201/1997 care să atragă constatarea nulității absolute a acesteia. De altfel, această dispoziție a fost emisă de Primarul General al Municipiului București în executarea unei hotărâri judecătorești (Sentința civilă nr. 19367/1996 a Judecătoriei sector 2 București).

Cu privire la legalitatea dispoziției a cărei anulare se cere, în mod legal instanța a reținut că decizia a cărei nulitate se invocă a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești și nu se relevă neregularități de fond sau de formă ale acesteia (altele decât nemulțumirea exprimată de reclamant cu privire la situația juridică a imobilului, aspect care a fost tranșat irevocabil de instanțele de judecată), motiv pentru care a respins capătul de cerere privind anularea acesteia, ca nefondat. Pentru aceste considerente se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul G.E. împotriva Deciziei civile nr. 300A din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013. Procesat de GGC - DG