ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3790/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Tulcea la 09 ianuarie 2009, reclamantul R.N.I.P.U.R.L. Tulcea, în calitate de lichidator judiciar desemnat la debitoarea SC D.M. SRL Tulcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC I.N. SA București, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele constând în teren intravilan în suprafață de 3.120 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, respectiv ponton de acostare nave, din beton armat și pereu din piatră și beton având la bază platforma din beton armat construit pe terenul proprietatea SC D.M.

SRL de pe malul stâng al brațului Sulina și de pe malul drept al brațului denumit „Dunărea Veche” având confluența în acea zonă, împrejmuind pe două părți Complexul Hotelier „L.”, imobil situat în comuna Crișan, județ Tulcea, în valoare totală de 1.400.000 lei; să se dispună înregistrarea, urmare dezmembrării în Cartea Funciară, a proprietății asupra terenului cu construcțiile existente pe acesta în favoarea SC D.M. SRL să fie obligată pârâta la daune cominatorii de 0,5% din valoarea imobilelor revendicate de la data pronunțării hotărârii și până la restituirea efectivă a imobilelor. La data de 11 februarie 2009, Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar în calitate de lichidator al SC B.R.S.

SA Brașov a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantului, solicitând încuviințarea în principiu în temeiul art. 52 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii formulată de SC D.M. SRL Tulcea prin lichidator judiciar R.N.I.P.U.R.L. Tulcea. În motivarea cererii de intervenție, s-a arătat că solicitarea sa este admisibilă și întemeiată în apărarea unui drept legitim al băncii care, altfel, ar putea fi prejudiciată patrimonial dată fiind calitatea sa de creditoare a SC D.M. SRL Tulcea, pentru încasarea diferenței de creanță și ca membră a comitetului creditorilor, având interes pentru identificarea și valorificarea bunurilor debitoare falite. Pârâta SC I.N.

SA București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale a reclamantei, motivat de faptul că aceasta tinde la constituirea unui titlu de proprietate asupra unor bunuri imobile prin promovarea prezentei acțiuni și nu face dovada calității de proprietar a bunurilor revendicate care este de esența acțiunii în revendicare. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, atât în ce privește revendicarea bunurilor imobile pentru care nu se face dovada dreptului de proprietate cât și în ce privește capătul de cerere privind dezmembrarea și înregistrarea în Cartea funciară a celor două imobile în favoarea SC D.M.

SRL Tulcea, bunuri asupra cărora reclamanta nu mai deține niciun titlu; referitor la capătul trei de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii, pârâta apreciază că este inadmisibil, ele constituind mijloace juridice puse de lege la îndemâna creditorului pentru a constrânge un debitor să execute în natură, o obligație de a face sau de a nu face, ori acțiunea reclamantei este o acțiune reală. Prin încheierea din 12 martie 2009, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție formulată de F.G.D.S.B. - lichidator al SC B.R.S. SA Brașov.

Prin Sentința civilă nr. 1161 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Tulcea a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și a inadmisibilității cererii și ca nefondate acțiunea în revendicare și cererea de intervenție, constatând că reclamanta nu prezintă un titlu de proprietate pentru cele două construcții speciale, pereu și ponton, ele nefiind evidențiate distinct în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei apare ca neîntemeiată, motivat de faptul că este o excepție de fond, probele necesare soluționării excepției fiind necesare și pentru rezolvarea fondului, iar faptul că reclamantul deține sau nu titlu de proprietate pentru imobilul revendicat este de esența acțiunii în revendicare ca acțiune reală; referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii, se reține că și această excepție este neîntemeiată, fiind îndeplinite condițiile specifice pentru acordarea lor. Pentru a respinge acțiunea în revendicare, tribunalul a observat că, la data de 03 martie 2000, Adunarea Generală a Acționarilor SC D. SA Tulcea a aprobat participarea societății cu aport în natură și numerar la înființarea SC D.M.

SRL Tulcea, venind la constituirea reclamantei cu aport în natură format din Complexul Hotelier L. din comuna Crișan, județ Tulcea și Complexul Hotelier Sulina, din orașul Sulina, județ Tulcea; dreptul de proprietate asupra acestui aport în natură a fost intabulat în favoarea SC D.M. SRL Tulcea prin încheierea nr. 1425 din 28 martie 2000, a Judecătoriei Tulcea – Biroul de Carte Funciară. Prin contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 2003 la B.N.P. – E.A.,Tulcea, reclamanta SC D.M. SRL Tulcea a înstrăinat liber de sarcini pârâtei SC I.N. SA București, imobilul Complexul L., situat în intravilanul comunei Crișan, județ Tulcea, format în totalitate din suprafața de teren de 39.393,68 m.p.

și construcțiile aflate pe acesta, în suprafață de 4.187,40 m.p. Din examinarea documentației care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prima instanță a reținut că reclamanta debitoare a înstrăinat întregul imobil deținut de ea în localitatea Crișan, identificat cu numărul cadastral 22, intabulat în Cartea Funciară și evidențiat în contabilitatea societății; de asemenea, s-a apreciat că reclamanta nu și-a reținut în patrimoniu anumite părți din acest imobil (în situația contrară, când părți din imobil ar fi rămas în proprietatea sa, ar fi trebuit ca - anterior vânzării - să-și întocmească documentație cadastrală de dezmembrare, care să fie individualizată sub un număr cadastral, care să se constituie în suprafața de teren rămasă în proprietatea vânzătoarei, ceea ce în cauză nu există).

Prima instanță a mai observat că, prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză de expert tehnic Păun Ștefan, s-a concluzionat că suprafața de teren revendicată de reclamantă este 2.232,79 m.p. este proprietatea pârâtei, fiind inclusă în suprafața de teren proprietatea ei de 39.393,68 m.p., iar pârâta nu ocupă suprafața de teren revendicată de către reclamantă; au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert M.R. considerate ambigue, contradictorii pentru că lăsă la aprecierea instanței stabilirea situației dacă pereul și pontonul sunt în proprietatea reclamantei sau a pârâtei. Referitor la cele două construcții, ponton și pereu aferent terenului, (despre care reclamanta susține că se regăsesc în anexa raportului de evaluare efectuat în vederea aportării imobilului la capitalul social al SC D.M.

SRL Tulcea), tribunalul a apreciat că anexa unui raport de evaluare efectuat în vederea aportării nu constituie titlu de proprietate, iar evaluarea acestora nu s-a evidențiat separat de Complexul L., ci ca o componentă a valorii totale a imobilului aportat; apoi, a arătat tribunalul, bunul s-a înstrăinat pârâtei în totalitate; în fine, s-a constatat lipsa unui titlu de proprietate care să ateste calitatea acestor două construcții de mijloace fixe de sine stătătoare și evidențiate distinct în patrimoniul SC D. SA și apoi al SC D.M. SRL.

Tribunalul a mai reținut că, în cauză, cele două construcții, ponton și pereu nu pot fi desprinse de terenul pe care sunt fixate pe de o parte, iar pe de altă parte, utilitatea lor constă în aceea că protejează terenul de eroziune a apei sau al facilității accesului pe terenul proprietatea pârâtei - pe căile navigabile ale fluviului Dunărea; aceste două construcții, nu pot fi evidențiate în mod distinct de terenul în care sunt încorporate și nici nu pot fi desprinse de teren, considerente, față de care s-a reținut că imobilele revendicate sunt proprietatea pârâtei SC I.N. SA București. Prin urmare, a considerat tribunalul, respingându-se capătul de cerere principal, trebuiau respinse și capătul de cerere accesoriu cu privire la plata unor daune cominatorii și cererea de intervenție formulată de creditoarea Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar prin lichidator SC B.R.S.

SA Brașov. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul R.N.I.P.U.R.L. Tulcea, în calitate de lichidator judiciar desemnat de debitoarea SC D.M. SRL Tulcea și intervenientul Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar prin lichidator SC B.R.S. SA Brașov, iar prin decizia civilă nr. 230 C din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale s-au respins apelurile, reținându-se următoarele considerente: - acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie astfel că ultima trăsătură semnifică faptul că acțiunea în revendicare poate fi exercitată doar de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, prin ea tinzând a se stabili direct existența dreptului de proprietate al reclamantei, redobândirea posesiei fiind numai un efect accesoriu al acțiunii.

- temeiul juridic al unei acțiuni în revendicare îl poate constitui numai prevederile art. 480 C. civ. potrivit căruia proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limita deținută de lege. Textul determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor acestuia: dreptul de a folosi bunul, dreptul de a-i culege fructele și dreptul de a dispune de acesta. Atributul folosinței presupune exercitare de către titularul dreptului de proprietate, a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu. De aici, caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare pentru că, dovedindu-se dreptul de proprietate preexistent, redobândirea posesiei este doar ca efect al recunoașterii (și nu stabilirii „ex tunc”) dreptului de proprietate, în plenitudinea atributelor sale.

După cum a constatat în mod judicios și tribunalul, SC D.M. SRL s-a constituit prin încheierea nr. 380 din 10 aprilie 2000 a Oficiul Registrului Comerțului Tulcea în care s-a menționat că are calitatea de acționar SC D. SA prin cooptarea la capitalul social a Complexului hotelier „L.”. În actul constitutiv autentificat din 17 martie 2000 (care a stat la baza autorizării înființării alături de raportul de evaluare nr. 16 din 14 februarie 2000) s-a menționat că se aduce în capitalul social în natură Complexul hotelier „L.” „conform evaluării acceptate de cei doi asociați”; acest raport a avut și o anexă (depus la dosar în copie certificată de Oficiul Registrului Comerțului Tulcea din dosarul aflat în arhivă - fila 21) în care se învederează că aportul Compex hotelier L. are o valoare de 5,67 mld.

lei, fiind alcătuit din „clădire, construcții speciale, mijloace fixe, teren și spațiu de cazare personal”. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 2003 la B.N.P. - A. din Tulcea, SC D.M. SRL a vândut SC I.N. SA Complexul „L.” din localitatea Crișan format din teren în suprafață de 39.393,65 m.p. conform documentelor (real 39.384,26 m.p.) și construcțiile aflate pe acesta în suprafață totală de 4.187 m.p. identificat sub nr. cadastral 22 și are ca vecinătăți: la Nord - Dunărea Veche, la Sud - Brațul Sulina, la Est - A.R.B.D.P. și la Vest - domeniu public, astfel cum este identificat în schițele cadastrale înregistrate la O.J.C.O.C. Tulcea din 23 martie 2000. Revendicarea de față (având în vedere limitele apelului, în care nu s-a criticat și soluția primei instanțe referitoare la suprafața de 3.120 m.p.

teren) privește un ponton acostare nave, situat pe brațul Sulina (reprezentat în schița cadastrală între pct. 35-45 - fila 44 dosar tribunal și suprafața nr. 7 în expertiza P.) și stratul de căptușeală din piatră și beton care îmbracă limita proprietății dinspre Dunărea Veche („pereu”) a cărei funcție este de a împiedica surparea pământului sau eroziunea de către ape. Dacă în privința pontonului, localizarea și individualizarea acestuia s-a putut face cu ușurință, având în vedere evidențierea sa din punct de vedere material și utilizarea bunului, scoaterea în evidență a pereului a fost o sarcină mai dificilă, căci peretele de protecție a malului nu are o existență de sine-stătătoare și o funcționalitate proprie, desprinsă de partea de sol pe care o stabilizează.

De aceea, dacă revendicarea pontonului ar mai fi putut fi analizată, lăsarea în deplină proprietate și posesie a pereului este de neînchipuit, fiind contrară atât logicii elementare, cât și disp. art. 469 C. civil ce face vorbire despre bunuri imobile prin destinație. Potrivit art. 469 C. civ., proprietarul se presupune că a așezat către fond în perpetuu efecte mobiliare, când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sunt așezate. Redactarea textului impune concluzia că, pentru a califica un bun drept imobil prin destinație, este nevoie de constatarea unui raport de accesorialitate (de afectare) fizică între bunul mobil și bunul imobil (prin natura lui) la care servește - ceea ce presupune și posibilitatea, ipotetică, a existenței individuale a bunurilor luate în parte - și, respectiv, a împrejurării că ele au aceleași proprietar.

Or, peretele de protecție - pentru care o existență distinctă ca bun mobil individual determinat poate fi cu greu imaginată - a cărui utilitate este dată doar de sarcina de protecție împotriva eroziunii, nu se poate scoate de pe fondul pe care este aplicat fără a fi deteriorat și fără a se accepta consecința prăbușirii malului astfel întărit. De aceea, concluzia care se impune este aceea că pereul nu este un bun care să poată fi revendicat, căci finalitatea revendicării - restituirea bunului către reclamant - nu poate fi atinsă.

Referitor la ponton - construit, conform susținerii reclamantului din beton armat și susținut din picioare din beton fixate în pământ - deși destinația lui a permis o bună individualizare, este evident că fiind edificat „pentru serviciul și exploatarea fondului pe care s-a aplicat (art. 468 C. civ.) în mod perpetuu, nu are existență juridică autonomă, fiind definitiv integrat în fondul pe care este pus, cu care formează un tot unitar (de unde și tendința - greșită, este adevărat - a tribunalului de a apela la disp. art. 492 C. civ. și la „confuziunea” produsă între cele două bunuri - la fel greșită, pentru că noțiunea se referea la bunuri mobile). Oricum, din Cap. II, Titlul II „ Despre proprietate” a Codului civil, trebuie reținută regula - cu caracter de generalitate, ce transcende instituției accesiunii și se referă la conținutul dreptului de proprietate - prevăzută de art. 489 C. civ.

conform căreia proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței si a subfeței lui. De aceea, pereul și pontonul, fiind construcții definitiv încorporate în bunul vândut (asemenea tencuielii sau varului unei case, respectiv ușa de la intrare - pentru a păstra paralelismul) nu pot fi revendicate de reclamant. Ceea ce interesează în fapt pe reclamant era nu restituirea posesiei bunurilor revendicate, ci obținerea unei sume suplimentare de bani în considerarea faptului că aceste amenajări ale terenului nu ar fi fost evaluate (în accepțiunea apelantei) la facerea vânzării.

Această pretenție - care nu reiese din niciuna din piesele dosarului - nu poate conduce la admiterea revendicării, în condițiile în care așa-zisele construcții speciale au făcut parte - implicit, dar indubitabil - din bunul vândut pârâtei; convenind, deci, asupra obiectului vânzării și prețului dat, părțile s-au înțeles și din punct de vedere al dobândirii imobilului în caracteristicile care îi dădeau funcționalitatea ce a generat cauza cumpărării - destinația de complex turistic situat pe malul Dunării. Astfel, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 19 iulie 1999 eliberat de Autoritatea Națională pentru Turism (fila 255, dosar tribunal) s-a stabilit că SC D. SA este proprietarul suprafeței de 39.393,68 m.p.

teren alcătuind Complexul „L.”, astfel cum acesta apare în documentația înregistrată din 13 iulie 1994 la O.C.G.C.O. Tulcea; în temeiul acestui titlu și a actului adițional din 11 octombrie 1999, prin încheierea din 14 octombrie 1999 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC D. SA în Cartea Funciară a localității Crișan, în partea I-a a Cărții funciare prevedea la rubrica „descrierea imobilului” mențiunile „teren - 39.393,68” și „complex L. situat în Crișan”. Ulterior, prin Hotărârea nr. 1 din 3 martie 2000 a A.G.A. a SC D. SA s-a aprobat propunerea de participare a acestei societăți la constituirea SC D.M. SRL prin aportarea la capitalul social a „Complexului hotelier L.”, fără a se face vreo mențiune referitoare la întinderea, vecinătățile sau alcătuirea acestui complex, deci în integralitatea sa, astfel cum se regăsea în proprietatea SC D. SA.

În urma înființării SC D.M. SRL, complexul hotelier „L.” a devenit proprietatea acestei societăți; operațiunea a fost evidențiată în Cartea Funciară prin încheierea nr. 1425 din 28 martie 2000 prin care bunul identificat cu nr. cadastral 22 a fost înscris cu titlu de drept de proprietate în favoarea SC D.M. SRL. Conform documentației cadastrale înregistrată din 23 martie 2000 care a individualizat bunul înscris prin încheierea nr. 1485/2000 (filele 48-50 dosar tribunal), complexul este alcătuit din teren în suprafață de 39.384,26 m.p. și construcții indicate în anexa 1B, în suprafață totală de 4.187,4 m.p., enumerate cu indicativele C 1 - C 18. Acest bun (în configurația care a aparținut SC D. SA, apoi SC D.M.

SRL), a fost vândut pârâtei SC I.N. SA prin contractul autentificat din 20 ianuarie 2003. În partea din act în care se indică istoricul juridic al bunului transmis se arată că obiectul vânzării este Complexul L., astfel cum a fost adus la capitalul social al SC D.M. SRL la constituire și apoi scos din capitalul social în hotărârile A.G.A din 16 septembrie 2002 nr. 1 și 2 din 7 octombrie 2002. Or, este neîndoielnic că, având aceleași caracteristici încă de la emiterea certificatului din 19 iulie 1999, care nu s-au schimbat de-a lungul transmisiunilor evidențiate de instanță, bunul vândut includea și amenajările ponton și pereu.

Astfel, instanța de apel a reținut că neincluderea acestor „construcții speciale” în contractul x/2003 ar fi presupus dezmembrarea proprietății înregistrate în Cartea Funciară a localității Crișan cu nr. cadastral 22, întocmirea unor documentații cadastrale distincte pentru bunurile astfel individualizate (bunul vândut, respectiv pereul și pontonul) și acordarea a câte unui identificator unic fiecăruia. S-a reținut că, în contextul în care complexul s-a găsit în capitalul social al SC D.M. SRL, bunurile pretins nevândute ar fi trebuit să se evidențieze fie în acest capital social, fie în patrimoniul reclamantei, în baza unui act justificativ cu incidență asupra proprietății (hotărârea A.G.A., act de modificare a actului constitutiv, dacă bunurile rămâneau în capitalul social respectiv act de dezmembrare, intabulare a bunurilor desprinse dacă pontonul și pereul nu ar fi fost vândute, dar totuși extrase din capitalul social).

De aceea, în lipsa menționării exprese a pontonului și pereului în descrierea bunului vândut, este vădită intenția reclamantei de a vinde (și a pârâtei de a cumpăra) bunul astfel cum a fost dobândit de SC D. SA, apoi de SC D.M. SRL, în întregul său; concluzia devine și mai categorică dacă se are în vedere rolul pereului de protecție a integrității terenului vândut și al pontonului „poarta de intrare din brațul Sulina în Complexul hotelier L.” (după cum susține chiar apelanta în calea de atac).

În privința lipsei pontonului și pereului din enumerarea cuprinsă în anexa 1B documentației cadastrale nr. x/2000, s-a reținut că această situație este pe deplin explicabilă în condițiile în care s-au avut în vedere exclusiv „clădiri” (edificiu înălțat la suprafața pământului cu destinația adăpostirii unor ființe sau obiecte) și în contextul scopului întocmirii lucrării cadastrale pentru efectuarea publicității imobiliare cu privire la cotele prevăzute asupra imobilelor (art. 17 din Legea nr. 7/1996), imobil ce trebuie precis individualizat și care formează o unitate economică derivând din natura sa (art. 23 din Ordinul nr. 633/1996 al Direcției A.N.P.I. privind regulamentul de funcționare a birourilor de publicitate imobiliară).

Or, această concluzie conduce la calificarea ca fiind justă constatarea instanței de fond conform cărora, în soluționarea cererii în revendicare, instanța s-a găsit în fața situației în care reclamantul nu produce nici un titlu de proprietate iar pârâtul își dovedește proprietatea sa. Astfel, dintre soluțiile imaginate de doctrină cu privire la situația din practică referitoare la rezolvarea acțiunii în revendicare (instituție care constituie, în întregime, o creație a jurisprudenței și doctrinei), instanțele s-au găsit în fața situației în care doar una dintre părți - pârâta - avea titlu privind proprietatea bunului, existând și concordanță între titlu și posesiune, astfel încât se impunea respingerea acțiunii reclamantului.

Nu se poate considera că instanțele erau învestite cu analiza unui conflict între titluri, ci pur și simplu au constatat că reclamanta nu are un titlu de proprietate care să poată fi analizat. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanta S.P.I.PU.R.L. Tulcea - Lichidator judiciar al SC D.M. SRL Tulcea și intervenientul Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar - Lichidator judiciar al SC B.R.S. SA Brașov. Criticile aduse de recurenți hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, reclamanta S.P.I.I.P.U.R.L. Tulcea susține nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Se învederează astfel că, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 469 C. civ., cu atât mai mult cu cât pontonul și pereul sunt bunuri, valori patrimoniale.

În ce privește pereul se susține că retrocedarea lui poate fi impusă sub formă de echivalent, pentru că altfel ar exista o îmbogățire fără just temei, cu atât mai mult cu cât pontonul și pereul urmează a fi vândute în cadrul operațiunii de lichidare judiciară. Recurenta SC B.R.S. SA, prin Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar - lichidator judiciar, a susținut nelegalitatea hotărârii instanței de apel sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel, se susține că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care considerentele hotărârii nu face decât să confirme proprietatea intimatei-pârâte asupra celor două imobile, deși din probele administrate rezultă contrariul.

O altă critică vizează greșita interpretare a actului dedus judecății, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2003, din care însă rezultă expres și individual bunurile ce se vând, respectiv terenul și doar unele din construcții, astfel cum sunt identificate, fiecare însumând suprafața de 4187 m.p. O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv art. 469 și 489 C. civ., în condițiile în care obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unor bunuri imobile deținute în posesie și nu în proprietate de pârâtă. În aceeași idee se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că bunul revendicat nu ar fi un bun imobil. Se mai susține că dreptul de proprietate asupra pereului nefiind transmis, urmează ca în exercițiul acestui drept recurenta să redobândească exercițiul dreptului prin încasarea unei redevențe plătibilă de către proprietarul fondului aservit.

În ce privește construcția ponton, se susține că instanța de apel nu aduce argumente fundamentate pe probe pentru clasificarea lui ca fiind bun prin destinație. Or, se susține că pontonul este amplasat pe malul stând al brațului Sulina al Dunării, proprietate publică, fiind un imobil prin natura lui potrivit art. 463 C. civ., o construcție individuală de sine stătătoare. O altă critică vizează considerentele hotărârii legate de concluzia instanței că s-ar fi vândut complexul în integralitatea lui, deși actul de vânzare-cumpărare contrazice această concluzie. Recurenta susține că cele două bunuri imobile nu au fost niciodată vândute, fapt ce rezultă din actul de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect doar terenul și unele din clădirile aflate pe acesta, mai puțin construcțiile speciale, pereul și pontonul.

Se susține că scopul licit al acțiunii în revendicare este atât dobândirea posesiei fizice, respectiv în măsura în care realitatea nu o permite, a posesiei ideale, dar mai ales dobândirea exercițiului posesiei de care este prejudiciată reclamanta. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă și a dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a examinat cauza atât prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum cât și raportat la obiectul acțiunii ce vizează revendicarea pontonului și pereului. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie, a proprietarului împotriva posesorului neproprietar.

Fiind o acțiune petitorie, ceea ce se pune în discuție, este însăși existența dreptului de proprietate al reclamantului. Acțiunile petitorii se deosebesc de acțiunile posesorii, al căror scop constă în păstrarea sau obținerea restituirii posesiei bunului ca simplă stare de fapt, fără a pune în discuție existența dreptului de proprietate sau a altui drept real al reclamantului. Din această perspectivă, instanța de apel a examinat cauza atât raportat la actul constitutiv autentificat din 17 martie 2000, cât și la contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 2003. Astfel, din actul constitutiv nr. 1124 din 17 martie 2000 rezultă că se aduce ca aport la capitalul social „Complexul hotelier L., în valoare de 5,67 miliarde lei, fiind alcătuit din clădire, construcții speciale, mijloace fixe, teren și spațiu de cazate personal”.

Obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 2000, încheiat între SC D.M. SRL și SC I.N. SA, l-a constituit același „Complex L.”, astfel cum a fost adus ca aport în natură în capitalul social al SC D.M. SRL la constituire. Or, în condițiile în care „Complexul L.” și-a păstrat aceleași caracteristici încă de la emiterea certificatului din 19 august 1999, bunul vândut viza într-adevăr „Complexul L.” în integralitatea lui. Instanța de apel a examinat contractul de vânzare-cumpărare atât prin prisma dispozițiilor art. 977 C. civ. cât și a faptului că în cazul în care pontonul și pereul „construcții speciale” ar fi rămas în proprietatea vânzătorului se proceda la o dezmembrare a proprietății evidențiate în cartea funciară a localității Crișan.

Or, o astfel de dezmembrare nu s-a realizat și, de altfel, nici nu s-a făcut dovada că în patrimoniul vânzătoarei s-ar mai regăsi evidențiată proprietatea asupra pontonului și pereului, motiv pentru care instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. Nefondată este și critica legată de greșita interpretare a obiectului dedus judecății, în condițiile în care instanța a examinat cauza prin prisma condițiilor de admisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind arătate atât motivele de fapt cât și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției. Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., nefiind incidente astfel dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nefondate sunt, de altfel, și criticile aduse hotărârii instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care examinarea cauzei s-a făcut în raport de obiectul acțiunii, de limitele investirii instanței, fără a se acorda plus petit. Astfel, din perspectiva celor expuse nefiind fondate niciuna din criticile recurentelor, ambele recursuri urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.P.I.I.P.U.R.L. Tulcea - Lichidator judiciar al SC D.M. SRL Tulcea și de intervenientul Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar - Lichidator judiciar al SC B.R.S. SA Brașov împotriva deciziei nr. 230/ C din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2012.