ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4875/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4875/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanță
a) cererea de chemare
în judecată
Prin încheierea
pronunțată la 26 iunie 2012, Tribunalul București a sesizat Curtea de Apel
Bucuresti, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu soluționarea excepției
de nelegalitate a dispozitiilor pct. 59, în aplicarea art. 151 ind. 1 din C.
fisc., din H.G. nr. 44/2004 modificată și în raport de art. 125 ind.1 alin. (1)
pct. 1, art. 126 alin. (2), art. 145 și art. 146 din C. fisc. și în raport de
prevederile Directivei nr. 112/2006/CE.
Reclamanta a invocat
exceptia de nelegalitate a dispozitiilor mai sus indicate sustinand în esență
ca aceste dispozitii sunt de natură a adăuga la prevederile articolelor din C.
fisc. aratate, restricționând, în cazul importurilor, dreptul de deducere a T.V.A.
achitat la vămuire, în sensul permiterii deducerii doar pentru cumparatorii
bunurilor importate, importatorilor ce nu au calitatea de cumparatori
refuzandu-li-se dreptul de deducere, ori fiind obligati sa aplice structura de
comisionar.
A concluzionat ca pct.
59 are un caracter discriminatoriu.
Reclamanta a mai
invocat faptul ca statele membre ale U.E. sunt ținute să adopte toate măsurile
de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct
de vedere juridic ale Uniunii.
Curtea de Justiție a
U.E. are misiunea de a asigura interpretarea și aplicarea conformă și unitară a
dreptului Uniunii.
Deciziile Curții,
prin care se conferă o interpretare a dreptului Uniunii, sunt obligatorii atât
pentru instanța națională care i-a adresat întrebarea preliminară, cât și
pentru celelalte instanțe din statele membre ținute de asemenea să respecte
interpretarea dată de Curte.
De asemenea a arătat
ca hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție stabilesc că: dreptul de
deducere face parte integrantă din mecanismul T.V.A.; în principiu nu poate fi
limitat; se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor
efectuate în amonte, sistemul comun de T.V.A. garantează perfecta neutralitate
în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților sale
economice; orice limitare a dreptului de deducere trebuie să se aplice în
același mod în toate statele membre și presupune existența unei dispoziții
comunitare care să autorizeze în mod expres acest lucru.
Reclamanta a
concluzionat că nu există dispoziție comunitară care să facă diferențierea între
importator cumpărător și importatori necumpărători, cu efecte asupra deducerii
de T.V.A. achitate la efectuarea importurilor, așa cum este făcută diferențierea
prin pct. 59.
b) întâmpinarea
formulată în cauză
Guvernul României a formulat
întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate.
Pe fond, a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată.
A mai arătat ca au
fost respectate prevederile Legii nr. 24/2000 și ale C.fisc.
c) sentința și
considerentele primei instanțe
Prin Sentința nr. 4913
din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția
inadmisibilității, precum și excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 59 în
aplicarea art. 151 indice 1 C. fisc. din H.G. nr. 44/2004, invocată de
reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâții A.F.P. Sector 6, D.G.F.P. a
Municipiului București și Guvernul României, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această sentință, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității
excepției de nelegalitate este nefondată, întrucât atât actele administrative
cu caracter individual cat si cele cu caracter normativ, ambele intrând în
categoria actelor administrative unilaterale.
Pe fond, s-a arătat
că prin pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 modificat, se prevăd doar modalitățile
prin care o anumită categorie de importatori își exercită dreptul la deducere.
Nici Directiva nr. 112/2006/CE
și nici C. fisc. nu stabilesc în amănunt documentele necesare exercitarii
dreptului de deducere.
Mai mult dispozitiile
alin. (2) al pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 sunt pe deplin justificate dacă se
are în vedere faptul ca importatorul care nu este cumparator și nici comisionar
nu este obligat să achite taxa pentru import, iar dacă o face oricum bunul nu a
fost importat pentru sine și, deci, nici pentru activitatea sa, ci pentru o
altă persoană, respectiv pentru proprietarul bunurilor.
Chiar dacă bunul este
folosit în activitatea importatorului acesta ramane proprietatea
cumparatorului, astfel ca operatiunile care sunt efectuate de catre importator
nu au nicio legătură cu dreptul de deducere a taxei aferente importului bunului
care nu este proprietatea importatorului ci a cumparatorului.
Reglementarea modului
de derulare a relatiilor comerciale între importatorul neproprietar și cumpărător
se face in baza contractelor partilor și este culpa acestora dacă nu și-au
reglementat corespunzător în baza actelor normative în vigoare relațiile
comerciale și nu au stabilit în mod corect cui îi revine obligația achitării
taxelor.
Prima instanță a
motivat că problema dacă în speță reclamanta are sau nu dreptul la deducerea
taxei achitate este o problemă de fond și nu de legalitate a prevederilor pct. 59
din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal
emis în interpretarea art. 151
1,
C.fisc.
Instanța de recurs
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs reclamanta SC R. SRL.
a) Motivele de recurs
În motivarea
recursului, reclamanta a invocat mai multe hotărâri pronunțate de Curtea de
Justiție a U.E., în care s-a rezolvat exercitarea dreptului de deducere a T.V.A.,
cu explicarea condițiilor necesare pentru a se exercita acest drept.
S-a susținut că
textul pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 adaugă la lege și restricționează în cazul
importurilor, dreptul de deducere a T.V.A. achitată cu ocazia vămuirii, întrucât
importatorii care nu au calitatea de cumpărător nu au dreptul de a exercita
dreptul de deducere.
b) Întâmpinarea
formulată în cauză
Prin întâmpinare, s-a
solicitat respingerea recursului, cu motivarea că textul criticat este legal.
c) Analiza motivelor
de recurs
Înalta Curte,
examinând motivele de recurs și legislația aplicabilă, constată că recursul
este nefondat conform celor ce se vor explica în continuare.
Obiectul acțiunii
judiciare l-a constituit excepția de nelegalitate a pct. 59 din H.G. nr. 44/2004.
Instanța de fond a
apreciat în mod just că dispozițiile pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 au fost emise
cu respectarea art. 151
1
C. fisc.
Trebuie precizat că
hotărârile de guvern sunt acte administrative supuse controlului de legalitate
prin exercitarea acțiunii sau invocarea excepției în fața instanței de
contencios administrativ, așa cum rezultă din prevederile art. 1, art. 4, art. 8
și art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Examenul de
legalitate a unui act administrativ, fie individual, fie normativ se face numai
prin prisma legii sau altui act normativ cu forță juridică superioară, în
temeiul căreia a fost emis.
În cauză, H.G. nr. 44/2004
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 a fost
adoptată în baza art. 3 din Legea nr. 571/2003.
Ca urmare,
legalitatea actului administrativ trebuie analizată prin prisma prevederilor
actului normativ cu forță juridică superioară, în baza căruia a fost adoptat.
În speța prezentă a
fost criticat pentru nelegalitate textul pct. 59 din H.G. nr. 44/2004, în
sensul că adaugă la lege și restricționează, în cazul importurilor dreptul de
deducere a T.V.A.
Înalta Curte arată că
textul menționat a fost adoptat pentru punerea în executare a prevederilor art.
151
1
C. fisc., care prevede că plata taxei pe valoarea adăugată
pentru importul de bunuri supus taxării, conform prezentului titlu este
obligația importatorului.
Art. 151
1
face parte din Titlul VI – T.V.A. din C. fisc. (Legea nr. 571/2003), iar prin
norme, respectiv pct. 59, s-a reglementat titularul obligației de plată a
taxei, în raport de o serie de criterii, expres enunțate în text.
Mai precis, pct. 59
din Norme explică ce se înțelege prin importatorul care are obligația de plată
a T.V.A. pentru importul de bunuri, fiind, prin urmare, o reglementare
specială.
Acest text nu
stabilește regimul deducerilor pentru care legiuitorul a instituit un capitol
special, respectiv Titlul VI și Cap.X din C. fisc.
Dreptul de deducere a
T.V.A., sfera de aplicare a acestui drept, limitările și condițiile de deducere
se exercită în condițiile art. 145 și următoarele C. fisc., iar persoanele
obligate la plata T.V.A. sunt reglementate în cuprinsul Cap.XI și Titlul
VI din C. fisc.
Împrejurarea că prin
norme s-au detaliat persoanele care au obligația de plată a T.V.A., în cazul
importului de bunuri, nu afectează legalitatea textului.
Potrivit art. 4 alin.
(3) și art. 13 lit. b) din Legea nr. 24/2000 actele normative date în
executarea legilor sau ordonanțelor se emit în limitele și potrivit normelor
care le ordonă și nu pot depăși limitele competenței instituite prin actul de
nivel superior sau să contravină principiilor și dispozițiilor acestuia.
Revenind la obiectul
prezentei analize judiciare, trebuie arătat că H.G. nr. 44/2004 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, a fost adoptată în baza art. (1) și art. 5 alin. (3) din C. fisc.
Potrivit art. 1 alin.
(1) teza finală din C. fisc., Ministerul de Finanțe este autorizat să emită
norme metodologice în aplicarea acestui cod, norme ce se aprobă de Guvern, prin
hotărâre.
În speță, așa cum s-a
expus și mai sus, pct. 59 din Norme explică noțiunea de importator, la care
face referire art. 151
1
C. fisc., fără a se putea decela existența
unor elemente care să contureze nelegalitatea textului, pentru că acesta nu
adaugă la lege și nici nu este pus în evidență vreun element de discriminare.
Exercitarea dreptului
de deducere a T.V.A. este expres stabilită în cuprinsul Cap.X și Titlul VI
din C. fisc., iar persoanele obligate la plată sunt prevăzute în Cap. XI și
Titlul VI, fiind astfel două chestiuni distincte.
Jurisprudența Curții
de Justiție a U.E. enunțată în cuprinsul motivelor de recurs nu are consecințe
asupra legalității textului pct. 59 din Norme, întrucât se referă la
exercitarea dreptului de deducere, or, textul criticat privește persoana
obligată la plata taxei.
De altfel, și
Directiva 112/2006 privind T.V.A. reglementează în mod distinct în Cap.XI, art.
193 și următoarele, obligația de plată a taxei, persoana plătitoare, iar
regimul deducerilor în Titlul X, art. 167 și următoarele.
Potrivit art. 201 din
Directiva 112/2006, la import, T.V.A.-ul este datorat de orice persoană
desemnată sau recunoscută ca persoană obligate la plata taxei de către statul
membru la import.
Ca urmare, dreptul de
stabili persoana obligată la plata taxei aparține statului membru.
În concluzie, recursul este nefondat, astfel
că în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins, sentința primei instanțe
fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat reclamanta de SC R. SRL București împotriva Sentinței nr. 4913 din 12
septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 aprilie 2013.