ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4875/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

a) cererea de chemare

în judecată

Prin încheierea

pronunțată la 26 iunie 2012, Tribunalul București a sesizat Curtea de Apel

Bucuresti, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu soluționarea excepției

de nelegalitate a dispozitiilor pct. 59, în aplicarea art. 151 ind. 1 din C.

fisc., din H.G. nr. 44/2004 modificată și în raport de art. 125 ind.1 alin. (1)

pct. 1, art. 126 alin. (2), art. 145 și art. 146 din C. fisc. și în raport de

prevederile Directivei nr. 112/2006/CE.

Reclamanta a invocat

exceptia de nelegalitate a dispozitiilor mai sus indicate sustinand în esență

ca aceste dispozitii sunt de natură a adăuga la prevederile articolelor din C.

fisc. aratate, restricționând, în cazul importurilor, dreptul de deducere a T.V.A.

achitat la vămuire, în sensul permiterii deducerii doar pentru cumparatorii

bunurilor importate, importatorilor ce nu au calitatea de cumparatori

refuzandu-li-se dreptul de deducere, ori fiind obligati sa aplice structura de

comisionar.

A concluzionat ca pct.

59 are un caracter discriminatoriu.

Reclamanta a mai

invocat faptul ca statele membre ale U.E. sunt ținute să adopte toate măsurile

de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct

de vedere juridic ale Uniunii.

Curtea de Justiție a

U.E. are misiunea de a asigura interpretarea și aplicarea conformă și unitară a

dreptului Uniunii.

Deciziile Curții,

prin care se conferă o interpretare a dreptului Uniunii, sunt obligatorii atât

pentru instanța națională care i-a adresat întrebarea preliminară, cât și

pentru celelalte instanțe din statele membre ținute de asemenea să respecte

interpretarea dată de Curte.

De asemenea a arătat

ca hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție stabilesc că: dreptul de

deducere face parte integrantă din mecanismul T.V.A.; în principiu nu poate fi

limitat; se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor

efectuate în amonte, sistemul comun de T.V.A. garantează perfecta neutralitate

în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților sale

economice; orice limitare a dreptului de deducere trebuie să se aplice în

același mod în toate statele membre și presupune existența unei dispoziții

comunitare care să autorizeze în mod expres acest lucru.

Reclamanta a

concluzionat că nu există dispoziție comunitară care să facă diferențierea între

importator cumpărător și importatori necumpărători, cu efecte asupra deducerii

de T.V.A. achitate la efectuarea importurilor, așa cum este făcută diferențierea

prin pct. 59.

b) întâmpinarea

formulată în cauză

Guvernul României a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate.

Pe fond, a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată.

A mai arătat ca au

fost respectate prevederile Legii nr. 24/2000 și ale C.fisc.

c) sentința și

considerentele primei instanțe

Prin Sentința nr. 4913

din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția

inadmisibilității, precum și excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 59 în

aplicarea art. 151 indice 1 C. fisc. din H.G. nr. 44/2004, invocată de

reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâții A.F.P. Sector 6, D.G.F.P. a

Municipiului București și Guvernul României, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității

excepției de nelegalitate este nefondată, întrucât atât actele administrative

cu caracter individual cat si cele cu caracter normativ, ambele intrând în

categoria actelor administrative unilaterale.

Pe fond, s-a arătat

că prin pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 modificat, se prevăd doar modalitățile

prin care o anumită categorie de importatori își exercită dreptul la deducere.

Nici Directiva nr. 112/2006/CE

și nici C. fisc. nu stabilesc în amănunt documentele necesare exercitarii

dreptului de deducere.

Mai mult dispozitiile

alin. (2) al pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 sunt pe deplin justificate dacă se

are în vedere faptul ca importatorul care nu este cumparator și nici comisionar

nu este obligat să achite taxa pentru import, iar dacă o face oricum bunul nu a

fost importat pentru sine și, deci, nici pentru activitatea sa, ci pentru o

altă persoană, respectiv pentru proprietarul bunurilor.

Chiar dacă bunul este

folosit în activitatea importatorului acesta ramane proprietatea

cumparatorului, astfel ca operatiunile care sunt efectuate de catre importator

nu au nicio legătură cu dreptul de deducere a taxei aferente importului bunului

care nu este proprietatea importatorului ci a cumparatorului.

Reglementarea modului

de derulare a relatiilor comerciale între importatorul neproprietar și cumpărător

se face in baza contractelor partilor și este culpa acestora dacă nu și-au

reglementat corespunzător în baza actelor normative în vigoare relațiile

comerciale și nu au stabilit în mod corect cui îi revine obligația achitării

taxelor.

Prima instanță a

motivat că problema dacă în speță reclamanta are sau nu dreptul la deducerea

taxei achitate este o problemă de fond și nu de legalitate a prevederilor pct. 59

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

emis în interpretarea art. 151

1,

C.fisc.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC R. SRL.

a) Motivele de recurs

În motivarea

recursului, reclamanta a invocat mai multe hotărâri pronunțate de Curtea de

Justiție a U.E., în care s-a rezolvat exercitarea dreptului de deducere a T.V.A.,

cu explicarea condițiilor necesare pentru a se exercita acest drept.

S-a susținut că

textul pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 adaugă la lege și restricționează în cazul

importurilor, dreptul de deducere a T.V.A. achitată cu ocazia vămuirii, întrucât

importatorii care nu au calitatea de cumpărător nu au dreptul de a exercita

dreptul de deducere.

b) Întâmpinarea

formulată în cauză

Prin întâmpinare, s-a

solicitat respingerea recursului, cu motivarea că textul criticat este legal.

c) Analiza motivelor

de recurs

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs și legislația aplicabilă, constată că recursul

este nefondat conform celor ce se vor explica în continuare.

Obiectul acțiunii

judiciare l-a constituit excepția de nelegalitate a pct. 59 din H.G. nr. 44/2004.

Instanța de fond a

apreciat în mod just că dispozițiile pct. 59 din H.G. nr. 44/2004 au fost emise

cu respectarea art. 151

1

C. fisc.

Trebuie precizat că

hotărârile de guvern sunt acte administrative supuse controlului de legalitate

prin exercitarea acțiunii sau invocarea excepției în fața instanței de

contencios administrativ, așa cum rezultă din prevederile art. 1, art. 4, art. 8

și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Examenul de

legalitate a unui act administrativ, fie individual, fie normativ se face numai

prin prisma legii sau altui act normativ cu forță juridică superioară, în

temeiul căreia a fost emis.

În cauză, H.G. nr. 44/2004

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 a fost

adoptată în baza art. 3 din Legea nr. 571/2003.

Ca urmare,

legalitatea actului administrativ trebuie analizată prin prisma prevederilor

actului normativ cu forță juridică superioară, în baza căruia a fost adoptat.

În speța prezentă a

fost criticat pentru nelegalitate textul pct. 59 din H.G. nr. 44/2004, în

sensul că adaugă la lege și restricționează, în cazul importurilor dreptul de

deducere a T.V.A.

Înalta Curte arată că

textul menționat a fost adoptat pentru punerea în executare a prevederilor art.

151

1

C. fisc., care prevede că plata taxei pe valoarea adăugată

pentru importul de bunuri supus taxării, conform prezentului titlu este

obligația importatorului.

Art. 151

1

face parte din Titlul VI – T.V.A. din C. fisc. (Legea nr. 571/2003), iar prin

norme, respectiv pct. 59, s-a reglementat titularul obligației de plată a

taxei, în raport de o serie de criterii, expres enunțate în text.

Mai precis, pct. 59

din Norme explică ce se înțelege prin importatorul care are obligația de plată

a T.V.A. pentru importul de bunuri, fiind, prin urmare, o reglementare

specială.

Acest text nu

stabilește regimul deducerilor pentru care legiuitorul a instituit un capitol

special, respectiv Titlul VI și Cap.X din C. fisc.

Dreptul de deducere a

T.V.A., sfera de aplicare a acestui drept, limitările și condițiile de deducere

se exercită în condițiile art. 145 și următoarele C. fisc., iar persoanele

obligate la plata T.V.A. sunt reglementate în cuprinsul Cap.XI și Titlul

VI din C. fisc.

Împrejurarea că prin

norme s-au detaliat persoanele care au obligația de plată a T.V.A., în cazul

importului de bunuri, nu afectează legalitatea textului.

Potrivit art. 4 alin.

(3) și art. 13 lit. b) din Legea nr. 24/2000 actele normative date în

executarea legilor sau ordonanțelor se emit în limitele și potrivit normelor

care le ordonă și nu pot depăși limitele competenței instituite prin actul de

nivel superior sau să contravină principiilor și dispozițiilor acestuia.

Revenind la obiectul

prezentei analize judiciare, trebuie arătat că H.G. nr. 44/2004 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul

fiscal, a fost adoptată în baza art. (1) și art. 5 alin. (3) din C. fisc.

Potrivit art. 1 alin.

(1) teza finală din C. fisc., Ministerul de Finanțe este autorizat să emită

norme metodologice în aplicarea acestui cod, norme ce se aprobă de Guvern, prin

hotărâre.

În speță, așa cum s-a

expus și mai sus, pct. 59 din Norme explică noțiunea de importator, la care

face referire art. 151

1

C. fisc., fără a se putea decela existența

unor elemente care să contureze nelegalitatea textului, pentru că acesta nu

adaugă la lege și nici nu este pus în evidență vreun element de discriminare.

Exercitarea dreptului

de deducere a T.V.A. este expres stabilită în cuprinsul Cap.X și Titlul VI

din C. fisc., iar persoanele obligate la plată sunt prevăzute în Cap. XI și

Titlul VI, fiind astfel două chestiuni distincte.

Jurisprudența Curții

de Justiție a U.E. enunțată în cuprinsul motivelor de recurs nu are consecințe

asupra legalității textului pct. 59 din Norme, întrucât se referă la

exercitarea dreptului de deducere, or, textul criticat privește persoana

obligată la plata taxei.

De altfel, și

Directiva 112/2006 privind T.V.A. reglementează în mod distinct în Cap.XI, art.

193 și următoarele, obligația de plată a taxei, persoana plătitoare, iar

regimul deducerilor în Titlul X, art. 167 și următoarele.

Potrivit art. 201 din

Directiva 112/2006, la import, T.V.A.-ul este datorat de orice persoană

desemnată sau recunoscută ca persoană obligate la plata taxei de către statul

membru la import.

Ca urmare, dreptul de

stabili persoana obligată la plata taxei aparține statului membru.

În concluzie, recursul este nefondat, astfel

că în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins, sentința primei instanțe

fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat reclamanta de SC R. SRL București împotriva Sentinței nr. 4913 din 12

septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2013.