ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5114/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5114/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

recursului în prezenta cauză. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin Sentința civilă

nr. 897 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC

UCO Ț. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală (ANAF), și, în consecință, (i) a anulat

Decizia nr. 426 din 17 octombrie 2011 emisă de pârâtă, (ii) a admis contestația,

(iii) a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 și

raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011 în privința sumei

de 565.249 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare, (iv) a exonerat pe

reclamantă de plata sumei de 565.249 RON reprezentând TVA stabilită

suplimentar, (v) a obligat pe pârâtă să emită o nouă decizie privind

deconturile de TVA ale reclamantei aferente perioadei ianuarie - mai 2011, prin

care să aprobe la rambursare și suma de 565.249 RON TVA, precum și (vi) a

obligat pârâta la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către

reclamantă.

În motivarea acestei

soluții, prima instanță a reținut, raportat la cuprinsul cererii de chemare în

judecată îndreptată împotriva ANAF că reclamanta a solicitat la rambursare,

prin deconturile de TVA depuse și înregistrate în termenul legal la Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul ANAF, pentru

perioada ianuarie - mai 2011, suma totală de 1.664.422 RON.

Prin Raportul de

inspecție fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011, în baza căruia a fost emisă

Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, organele de inspecție

fiscală au constatat că, în perioada ianuarie - mai 2011 reclamanta a

evidențiat în deconturile de TVA taxa aferentă facturilor de prestări servicii

emise de societatea din grup UCO R.D.H. Belgia, pentru care a înregistrat TVA

deductibilă și colectată, în sumă totală de 565.249 RON, fără să dețină,

documente care să justifice efectuarea serviciilor stipulate în contractul de

marketing, în interesul societății fapt pentru care societatea nu are drept de

deducere a TVA aferentă acestor facturi" .

Reclamanta a formulat

contestație în termenul legal, înregistrată la ANAF - D.G.A.M.C. sub nr.

1025947 din 2 septembrie 2011, pe care Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor din cadrul ANAF a respins-o ca neîntemeiată prin Decizia nr. 426

din 17 octombrie 2011, reținând că:

a) „existența unui

contract de prestări servicii încheiat între părți nu este suficient pentru a beneficia

de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile

primite, contribuabilul având obligația să justifice cu documente specifice

prestarea efectiva a serviciilor de strategii de vânzări și marketing”;

b) "legiuitorul

a impus măsuri legale exprese pentru a se putea beneficia de dreptul de

deducere a cheltuielilor și implicit a taxei pe valoarea adăugată”

c) "în mod legal

organele de inspecție fiscală nu au acordat dreptul de deducere a TVA în suma

de 565.249 RON, atâta timp cât societatea nu face dovada cu documente

justificative ca serviciile de vânzări și de marketing prestate de UCO R.D.H.

Belgia nu au fost prestate în interesul societății UCO Ț.".

Instanța de fond a

apreciat, în primul rând, că decizia atacată conține motivele de fapt și de

drept ce au stat la baza măsurilor dispuse.

În continuare,

examinând dispozițiile legale incidente, și anume art. 150 alin. (1) și (2),

art. 157 din C. fisc., dispozițiile pct. 46 alin. (4) și (5) din partea 189

1

din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr.

44/2004, cu modificările și completările ulterioare, prima instanță a reținut

că din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, în ipoteza în care

persoana impozabilă este obligată la plata taxei prin mecanismul taxării

inverse conform art. 150 alin. (2), organul fiscal poate anula/limita dreptul

de deducere a taxei, respectiv obliga persoana impozabilă la plata taxei

aferente serviciilor achiziționate, numai dacă se constată existența uneia din următoarele

condiții:

(i) Serviciile

achiziționate să fi fost destinate realizării de operațiuni care nu dau drept

de deducere a taxei;

(ii) Persoana

impozabilă să nu fi deținut un document care să corespundă cerințelor prevăzute

la art. 146 din C. fisc.

Astfel, instanța a

reținut că niciuna din aceste condiții nu este reținută de organul fiscal în

motivarea Deciziei de impunere nr. F-MC 296/02 august 2011, prin care au fost

stabilite în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată, reprezentând

TVA aferentă serviciilor achiziționate de la UCO R.D.H. Belgia.

În raport de aceste

considerente, a arătat instanța de fond, rezultă că măsura organului fiscal de

anulare a dreptului reclamantei de deducere a taxei pe valoarea adăugată

aferentă serviciilor achiziționate de la UCO R.D.H. Belgia și, totodată, de

obligare a reclamantei la plata acestei taxe, întemeiată pe considerentul că

aceasta nu a prezentat documente care să justifice prestarea serviciilor în

interesul său, este nelegală.

Evocând jurisprudența

comunitară în materie, instanța fondului a mai apreciat că măsura organului

fiscal încalcă și normele comunitare privind sistemul comun de TVA, instituit

prin Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul

comun al taxei pe valoare adăugată și Regulament UE nr. 282/2011 de punere în

aplicare a Directivei 2006/112/CE.

Astfel, potrivit art.

19 din Secțiunea 4 Subsecțiunea 2 din Regulamentul UE, în scopul punerii în

aplicare a regulilor privind locul de prestare a serviciilor, o persoană

impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă considerată impozabilă, care

primește servicii destinate exclusiv uzului privat, inclusiv celui al

personalului său, este considerată drept o persoană neimpozabilă. Dacă unul și

același serviciu este destinat atât uzului privat, inclusiv celui al

personalului clientului cât și uzului activității economice, prestarea acestui

serviciu este reglementată exclusiv de art. 44 din Directiva 2006/112, cu

condiția să nu existe nici o practică abuzivă.

Sub acest aspect,

având în vedere că organul fiscal și-a întemeiat măsura de anulare a dreptului

de deducere a TVA aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H. Belgia pe

considerentul că serviciile nu au fost prestate în interesul UCO Ț., rezultă

că, în raport cu aceste servicii, UCO Ț. nu ar fi trebuit să fie considerată

persoană impozabilă din punct de vedere al taxei.

În plus, având în

vedere dispozițiile art. 133 alin. (3) din C. fisc. care prevăd că: „locul de

prestare a serviciilor către o persoană neimpozabilă este locul unde

prestatorul își are stabilit sediul activității sale economice”, rezultă că

persoana obligată la plata taxei aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H.

Belgia ar fi trebuit să fie prestatorul serviciilor și nu beneficiarul

acestora, în măsura în care se rețin ca fiind corecte constatările organului

fiscal.

Față de prevederile

legale invocate anterior, rezultă că, în măsura în care societății i se

anulează dreptul de deducere a taxei aferente serviciilor facturate de UCO

R.D.H. Belgia, pe considerentul că serviciile nu au fost prestate în interesul

activităților sale economice, baza legală, respectiv art. 150 alin. (2)

raportat la art. 133 alin. (2) din C. fisc., în temeiul căreia societatea ar fi

fost obligată la plata taxei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate

în România, ar trebui considerată ca fiind inaplicabilă în speță.

Prima instanță a mai

arătat că susținerea organelor de inspecție fiscală, reținută în Decizia de

impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, potrivit căreia serviciile din

contractul de marketing nu au fost prestate în interesul reclamantei, ci în

interesul societății UCO R.D.H. Belgia, pe considerentul că UCO R.D.H. Belgia

și-a promovat propriul brand și nu pe cel al reclamantei, este contrazisă de

documentația prezentată de reclamanta cu ocazia controlului fiscal, din care

rezultă următoarele: (1) denumirea și marca „UCO Ț." este singura

promovată în antetul formularelor de comenzi folosite de agenții de vânzări ai

UCO R.D.H. Belgia, în relația cu clienții și potențialii cumpărători; (2) pe

cărțile de vizită ale agenților de vânzări și ale directorilor de marketing din

cadrul UCO R.D.H. Belgia, denumirea reclamantei este menționată întotdeauna

alături de denumirea UCO R.D.H. Belgia; (3) în news-letterele și broșurile

trimise de UCO R.D.H. Belgia clienților și potențialilor cumpărători sunt

promovate produsele reclamantei, iar participările la târguri ale agenților de

vânzări ai UCO R.D.H. Belgia sunt anunțate sub denumirea reclamantei, și nu sub

denumirea UCO R.D.H. Belgia, deși costurile participării la târguri sunt

facturate de organizatori societății UCO R.D.H. Belgia; (4) denumirea UCO Ț.

este menționată în antetul tuturor facturilor emise de UCO R.D.H. Belgia către

cumpărătorii finali ai produselor reclamantei, în timp ce denumirea societății

UCO R.D.H. Belgia este menționată cu caractere mici în partea de jos a

facturii; (5) obiectele promoționale realizate și distribuite de UCO R.D.H.

Belgia la târguri, cum ar fi sticle de vin, promovează marca „UCO Ț."; (6)

Mapele de prezentare și promovare a noilor linii de produse sunt realizate de

UCO R.D.H. Belgia sub marca „UCO Ț.".

A mai apreciat Curtea

că găsirea de noi clienți pentru produsele realizate de reclamanta este în

interesul direct al acesteia, și nu în interesul UCO R.D.H. Belgia, cum greșit

au reținut organele de inspecție fiscală, ținând seama și de faptul că

activitatea de interpunere între UCO Ț. și clientul final nu este generatoare

de profit pentru societatea belgiană.

Examinând cererea

reclamantei privind cheltuielile de judecată, instanța de fond a apreciat că

onorariul acestuia de 13.405,35 RON este nepotrivit de mare față de munca

avocatului reclamantei, și că un onorariu de 3.987,70 RON este potrivit față de

munca îndeplinită de avocatul reclamantei și față de valoarea pricinii,

onorariu la care se mai adaugă 12 RON taxa judiciară de timbru și 0,30 RON

timbru judiciar.

exercitată

Împotriva Sentinței

nr. 897 din 10 februarie 2012 a formulat recurs, în termen legal, pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, în

dezvoltarea motivului de recurs înfățișat, recurenta ANAF a susținut că

hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât au

fost nesocotite apărările și susținerile sale referitoare la faptul că

societatea intimată nu putea beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă

serviciilor de vânzări și marketing, nefiind întrunite condițiile prevăzute de

lege și nefiind justificată cu documente achiziționarea serviciilor în folosul

operațiunilor taxabile ale societății.

S-a susținut că

actele administrative fiscale contestate de reclamantă au fost legal emise,

conform art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) și b) din C.

fisc., întrucât prin documentele prezentate organelor fiscale,

intimata-reclamantă nu a putut face dovada sub un dublu aspect, respectiv în

sensul că serviciile au fost prestate în folosul operațiunilor sale taxabile și

în sensul că serviciile au fost efectiv prestate.

Printr-o critică

distinctă s-a susținut greșita aplicare a legii și în ceea ce privește

acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON, întrucât, în

opinia recurentei nu sunt îndeplinite în cauză cerințele art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., neputând fi reținută în sarcina autorității recurente reaua

credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor

procesuale.

reclamante

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare la motivele de recurs înfățișate de recurenta ANAF

solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate

ca legală și temeinică.

În contextul unei

succinte prezentări a situației de fapt, intimata-reclamantă a susținut

temeinicia argumentelor primei instanțe în sensul admiterii cererii sale și al

exonerării de plata sumei de 565.249 RON, reprezentând TVA respinsă la

rambursare.

considerentele instanței de control judiciar

Recursul nu este

fondat.

Examinând sentința

atacată în raport de criticile recurentei, de prevederile legale aplicabile dar

și față de apărările intimatei-reclamante și de probatoriul administrat, Înalta

Curte reține că nu sunt întemeiate criticile înfățișate prin cererea de recurs,

subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în considerarea celor în continuare înfățișate.

Expunerea rezumativă

a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus (pct. 1 al prezentei decizii)

atestă că reclamanta intimată a sesizat instanța de contencios administrativ cu

cererea de anulare a actelor administrativ fiscale, respectiv a Deciziei ANAF

nr. 426 din 17 octombrie 2011, de soluționare a contestației, a Deciziei de

impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 și a Raportului de inspecție fiscală

nr. F-MC 130 din 2 august 2011, în ceea ce privește suma de 565.249 RON

reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, cu consecința exonerării de la

achitarea acestei sume și obligării pârâtei recurente la emiterea unei noi

decizii care să reflecte aprobarea rambursării de TVA pentru suma de 565.249

RON.

Instanța de fond,

admițând cererea astfel formulată de societatea reclamantă, a prezentat în

detaliu argumentele avute în vedere în adoptarea acestei soluții, atât în ceea

ce privește situația de fapt avută în vedere cât și raportat la prevederile

legale analizate.

Astfel Înalta Curte

apreciază că nu se impune, în contextul recursului de față, reluarea acestor

aspecte, urmând a fi examinate punctual criticile recurentei-pârâte.

4.1. Cu referire la

criticile recurentei ANAF vizând prestarea efectivă a serviciilor de vânzări și

marketing și în folosul operațiunilor taxabile ale societății reclamante.

A susținut recurenta

în dezvoltarea acestui motiv de recurs că societatea reclamantă nu poate

beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări și

marketing oferite de societatea belgiană UCO R.D.H. NV, pe motiv că aceste

servicii nu pot fi considerate ca fiind în interesul societății reclamante, ci

au fost efectuate în interesul societății belgiene.

Contrar celor

afirmate de recurentă și în acord cu argumentația judecătorului fondului,

Înalta Curte reține că o atare susținere este contrazisă de chiar documentația

prezentată de reclamantă cu ocazia controlului fiscal.

Astfel, în cuprinsul

actelor fiscale contestate s-a menționat că serviciile din contractul de

marketing nu au fost prestate în interesul societății belgiene, pe

considerentul că participarea la târguri și expoziții s-a făcut sub numele

acestei din urmă societăți și nu al societății reclamante, ceea ce

demonstrează, în opinia organelor fiscale, că societatea belgiană și-a promovat

propriul brand și nu pe cel al reclamantei-intimate.

În acord cu cele

reținute și de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că documentația

înfățișată de reclamantă care atestă, fără echivoc, că denumirea și marca „UCO

Ț.” a fost singura promovată în antetul formularelor de comenzi folosite de

agenții de vânzări ai societății belgiene, figurând pe cărțile de vizită, în

news-letterele și broșurile trimise de societatea belgiană, alături de

denumirea acesteia din urmă, este de natură a contrazice susținerile și

aprecierile organelor fiscale.

Din această

perspectivă, Înalta Curte reține că relevanță prezintă și împrejurarea, de

asemenea probată, în sensul că obiectele promoționale realizate și distribuite

de societatea belgiană la târguri și expoziții purtau și promovau marca „UCO

Ț.”, după cum și găsirea de noi clienți pentru produsele realizate de

reclamantă nu putea fi decât în interesul direct al acesteia, reținând că

activitatea de interpunere între societatea reclamantă UCO Ț. și clientul final

nu este generatoare de profit pentru societatea belgiană.

Rezultă așadar, din

cuprinsul probatoriului administrat că susținerea recurentei în sensul că

reclamanta-intimată, deși a prezentat o factură fiscală, nu a putut face dovada

modalității de realizare a prestării de servicii de vânzare și marketing, și a

prestării lor efective este vădit nefondată.

Aceeași concluzie se

impune și cu privire la susținerea recurentei, potrivit căreia nu există nicio

dovadă, cu privire la fabricarea de țesături în scopul vânzării pe piața

internațională, în condițiile în care, așa cum s-a reținut și în Raportul de inspecție

fiscală nr. F-MC, în baza căruia a fost emisă și Decizia de impunere nr. F-MC

296 din 2 august 2011, principalele venituri realizate de intimata-reclamantă

provin din livrări intracomunitare și exporturi de bunuri.

Pe de altă parte,

deși susține că UCO Ț. nu poate să facă dovada prin documente prevăzute de

legislația incidentă, în ce mod s-a realizat această prestare de servicii de

strategie vânzare și marketing, recurenta nu reușește să indice niciun singur

text lege care să prevadă documentația cu care, în opinia recurentei, UCO Ț. ar

fi trebuit să demonstreze modul în care s-au realizat serviciile de vânzări și

marketing pentru a putea exercita dreptul de deducere a TVA aferentă acestor

servicii.

Nefondate sunt și

susținerile de ordin general ale recurentei vizând greșita aplicare a legii de

către prima instanță, în pronunțarea hotărârii ce formează obiectul prezentului

recurs, cu referire specială la prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) și art.

146 alin. (1) lit. a) și b) din C. fisc.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 145 alin. (2) C. fisc.: „Orice persoană impozabilă are

dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate

utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; [..]; c)

operațiuni scutite de taxă, conform art. 143, art. 144 și art. 144

1

;

[..]".

În ceea ce privește

sfera operațiunilor taxabile, aceasta cuprinde, potrivit art. 128 - 131 din

Cap. 4 (Operațiuni cuprinse în sfera de aplicare a taxei) al Titlului VI (Taxa

pe valoarea adăugată) din C. fisc., următoarele operațiuni: livrarea de bunuri

(art. 128), prestarea de servicii (art. 129), schimbul de bunuri sau servicii

(art. 130), achizițiile intracomunitare de bunuri (art. 130

1

),

importul de bunuri (art. 131).

Raportat la cauza de

față, este de menționat că din actele dosarului se reține că principala

activitate economică a UCO Ț. constă în producția de țesături denim și alte

produse textile. UCO Ț. realizează venituri din comercializarea propriilor

produse, respectiv din operațiuni constând în livrări de bunuri pe teritoriul

României-operațiuni taxabile, conform art. 128 C. fisc., livrări

intracomunitare de bunuri-operațiuni scutite de TVA, conform art. 143 alin. (2)

lit. a) C. fisc.; exporturi de bunuri-operațiuni scutite de TVA, conform art.

143 alin. (1) lit. a) și b) C. fisc.

Așa cum rezultă din

dispozițiile art. 145 alin. (2) C. fisc., toate cele trei categorii de

operațiuni (livrări interne, livrări intracomunitare și exporturi de bunuri)

realizate de reclamanta intimată în cadrul activității sale economice dau

dreptul la deducerea TVA aferentă achizițiilor.

Pe de altă parte, din

materialul probator administrat în cauză rezultă că serviciile de vânzări și

marketing achiziționate de reclamanta-intimată de la societatea belgiană UCO

R.D.H. NV au constat în: promovarea produselor UCO Ț., prin participarea la

târguri și expoziții; ofertarea potențialilor cumpărători; menținerea

relațiilor cu clienții existenți și captarea de noi clienți, prin informări

periodice sub forma broșurilor, news-letterelor, invitațiilor la târguri;

realizarea pachetului de identitate corporativă a societății UCO Ț.: cărți de

vizită, mape de prezentare, formulare de comandă care să promoveze marca „UCO

Ț."; realizarea de obiecte promoționale pentru târguri și expoziții cu

marca „UCO Ț."; gestionarea relațiilor cu clienții finali ai UCO Ț.;

urmărirea executării comenzilor primite de la clienți și a încasărilor aferente

livrărilor intracomunitare de bunuri etc., scopul principal al acestor servicii

fiind acela de a susține în mod direct activitatea de comercializare a

produselor UCO Ț. și, implicit, a activității de producție, în condițiile în

care UCO Ț. nu are în structura organizatorică un departament propriu de

marketing și vânzări. Din această perspectivă, existența unei legături directe

între serviciile de vânzări și marketing prestate de societatea belgiană UCO

R.D.H. NV și operațiunile de comercializare a producției UCO Ț. este

neîndoielnică.

Cele arătate

demonstrează, astfel cum în mod just a reținut și prima instanță, că serviciile

în discuție au fost prestate în folosul operațiunilor taxabile.

În ceea ce privește

condițiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de

servicii, art. 146 alin. (1) C. fisc. prevede: „Pentru exercitarea dreptului de

deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele

condiții:

[..] b) pentru taxa

aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor

care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru

care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin.

(2) - (6), să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155

sau documentele prevăzute la art. 155

1

alin. (1): [..]".

Potrivit

dispozițiilor alin. (2) al art. 146 C. fisc., „Prin norme se vor preciza

cazurile în care documentele sau obligațiile, altele decât cele prevăzute la

alin. (1), se vor prezenta sau îndeplini pentru a justifica dreptul de deducere

a taxei."

În acest sens,

dispozițiile pct. 46 alin. (6) din partea 189

1

din Normele

metodologice de aplicare a Codului fiscal, prevăd următoarele: „Pentru

exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă sau persoana

juridică neimpozabilă, obligată la plata taxei în condițiile art. 150 alin. (2)

- (4) și (6) și art. 151 din C. fisc., trebuie să dețină o factură care

cuprinde cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 din C. fisc. sau o

autofactură emisă în conformitate cu prevederile art. 155

1

alin. (1)

sau (2) din C. fisc."

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor art. 146 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. fisc., și

ale pct. 46 alin. (6) din partea 189

1

din Normele metodologice de

aplicare a Codului fiscal, rezultă că documentul pe care persoana impozabilă

trebuie să îl dețină atât pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, cât

și pentru justificarea deducerii TVA aferentă serviciilor care i-au fost ori

urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana

impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2), este o

factură care cuprinde cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 din C. fisc.

sau o autofactură emisă în conformitate cu prevederile art. 155

1

alin. (1) sau (2) din C. fisc.

Or, în condițiile în

care intimata-reclamantă a prezentat toate facturile aferente serviciilor

achiziționate de la societatea belgiană, Înalta Curte reține că nici

susținerile recurentei, potrivit cu care societatea reclamantă nu poate

beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări și

marketing în condițiile în care nu se justifică cu documente achiziția acestora

în folosul operațiunilor sale taxabile, nu au suport legal și nici probator,

urmând a fi respinse ca neîntemeiate.

Aceeași concluzie se

impune și din interpretarea dispozițiilor pct. 46 alin. (4) din art. 189

1

din Normele metodologice de aplicare a codului fiscal, la care și instanța de

fond a făcut trimitere.

Rezultă că, pentru

achizițiile de servicii pentru care persoana impozabilă, care este înregistrată

în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc., este obligată la plata taxei

prin mecanismul taxării inverse conform art. 150 alin. (2) - cum e și cazul

reclamantei-dreptul de deducere a taxei nu poate fi anulat decât dacă: (i)

achizițiile sunt destinate exclusiv realizării de operațiuni care nu dau drept

de deducere și (ii) persoana respectivă nu deține un document care corespunde

cerințelor prevăzute la art. 146 din C. fisc. În acest sens, sunt și

dispozițiile pct. 46 alin. (5) lit. c) din partea 189

1

din Normele

metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Sub acest aspect, în

mod corect a reținut instanța de fond în considerentele hotărârii atacate că

niciuna din cele două situații menționate mai sus nu a fost invocată de organul

fiscal în motivarea Deciziei de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 prin

care intimatei-reclamante i s-a anulat dreptul de deducere a TVA aferentă

serviciilor achiziționate de la UCO R.D.H. NV - Belgia.

Față de aceste

considerente, rezultă că soluția instanței de fond de anulare a actelor

administrativ-fiscale emise de ANAF cu încălcarea prevederilor legale în

materie de TVA, este legală și temeinică.

4.2. Cu referire la

criticile recurentei Agenția Națională de Administrare Fiscală vizând soluția

instanței de fond în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

Recurenta a criticat

soluția instanței de fond și în ceea ce privește cheltuielile de judecată în

cuantum de 4.000 RON, susținând, în esență, că „în speță nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ."

Critica recurentei este

neîntemeiată.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Contrar susținerilor

recurentei ANAF, dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu prevăd nici

condiția ca partea care solicită cheltuieli de judecată să fi câștigat

irevocabil procesul, nici condiția ca în sarcina părții care a căzut în

pretenții să se fi reținut reaua-credință, comportarea neglijentă sau

exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a putea fi obligată să

suporte cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește

condiția culpei procesuale a părții obligate să suporte cheltuielile de

judecată-invocată de recurentă -, așa cum s-a statuat în mod constant în

practica judiciară, aceasta este dovedită tocmai prin aceea că partea a pierdut

procesul.

În aceste condiții,

având în vedere că, în cauza de față, cererea de chemare în judecată a

reclamantei a fost admisă în întregime, partea căzută în pretenții fiind

pârâta, rezultă că, în mod corect, instanța de fond a obligat pârâta la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă, făcând aplicarea dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, în cauză,

în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond a procedat la

reducerea onorariului de avocat achitat de reclamantă, apreciind că acesta este

nepotrivit de mare față de munca avocatului, și a obligat pârâta la cheltuieli

de judecată doar în limita sumei de 4.000 RON.

Pentru toate cele mai

sus arătate, apreciind așadar în sensul legalității și temeiniciei hotărârii

primei instanțe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca

nefondat recursul promovat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de

Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței

civile nr. 897 din 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2013.

Procesat de GGC - LM