ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5114/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea supusă recursului în prezenta cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin Sentința civilă nr. 897 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC UCO Ț. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), și, în consecință, (i) a anulat Decizia nr. 426 din 17 octombrie 2011 emisă de pârâtă, (ii) a admis contestația, (iii) a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 și raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011 în privința sumei de 565.249 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare, (iv) a exonerat pe reclamantă de plata sumei de 565.249 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, (v) a obligat pe pârâtă să emită o nouă decizie privind deconturile de TVA ale reclamantei aferente perioadei ianuarie - mai 2011, prin care să aprobe la rambursare și suma de 565.249 RON TVA, precum și (vi) a obligat pârâta la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea acestei soluții, prima instanță a reținut, raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva ANAF că reclamanta a solicitat la rambursare, prin deconturile de TVA depuse și înregistrate în termenul legal la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul ANAF, pentru perioada ianuarie - mai 2011, suma totală de 1.664.422 RON. Prin Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, organele de inspecție fiscală au constatat că, în perioada ianuarie - mai 2011 reclamanta a evidențiat în deconturile de TVA taxa aferentă facturilor de prestări servicii emise de societatea din grup UCO R.D.H.

Belgia, pentru care a înregistrat TVA deductibilă și colectată, în sumă totală de 565.249 RON, fără să dețină, documente care să justifice efectuarea serviciilor stipulate în contractul de marketing, în interesul societății fapt pentru care societatea nu are drept de deducere a TVA aferentă acestor facturi" . Reclamanta a formulat contestație în termenul legal, înregistrată la ANAF - D.G.A.M.C.

sub nr. 1025947 din 2 septembrie 2011, pe care Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a respins-o ca neîntemeiată prin Decizia nr. 426 din 17 octombrie 2011, reținând că: a) „existența unui contract de prestări servicii încheiat între părți nu este suficient pentru a beneficia de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile primite, contribuabilul având obligația să justifice cu documente specifice prestarea efectiva a serviciilor de strategii de vânzări și marketing”; b) "legiuitorul a impus măsuri legale exprese pentru a se putea beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor și implicit a taxei pe valoarea adăugată” c) "în mod legal organele de inspecție fiscală nu au acordat dreptul de deducere a TVA în suma de 565.249 RON, atâta timp cât societatea nu face dovada cu documente justificative ca serviciile de vânzări și de marketing prestate de UCO R.D.H.

Belgia nu au fost prestate în interesul societății UCO Ț.". Instanța de fond a apreciat, în primul rând, că decizia atacată conține motivele de fapt și de drept ce au stat la baza măsurilor dispuse. În continuare, examinând dispozițiile legale incidente, și anume art. 150 alin. (1) și (2), art. 157 din C. fisc., dispozițiile pct. 46 alin. (4) și (5) din partea 189 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, prima instanță a reținut că din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, în ipoteza în care persoana impozabilă este obligată la plata taxei prin mecanismul taxării inverse conform art. 150 alin. (2), organul fiscal poate anula/limita dreptul de deducere a taxei, respectiv obliga persoana impozabilă la plata taxei aferente serviciilor achiziționate, numai dacă se constată existența uneia din următoarele condiții: (i) Serviciile achiziționate să fi fost destinate realizării de operațiuni care nu dau drept de deducere a taxei; (ii) Persoana impozabilă să nu fi deținut un document care să corespundă cerințelor prevăzute la art. 146 din C. fisc.

Astfel, instanța a reținut că niciuna din aceste condiții nu este reținută de organul fiscal în motivarea Deciziei de impunere nr. F-MC 296/02 august 2011, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată, reprezentând TVA aferentă serviciilor achiziționate de la UCO R.D.H. Belgia. În raport de aceste considerente, a arătat instanța de fond, rezultă că măsura organului fiscal de anulare a dreptului reclamantei de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă serviciilor achiziționate de la UCO R.D.H. Belgia și, totodată, de obligare a reclamantei la plata acestei taxe, întemeiată pe considerentul că aceasta nu a prezentat documente care să justifice prestarea serviciilor în interesul său, este nelegală.

Evocând jurisprudența comunitară în materie, instanța fondului a mai apreciat că măsura organului fiscal încalcă și normele comunitare privind sistemul comun de TVA, instituit prin Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată și Regulament UE nr. 282/2011 de punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE. Astfel, potrivit art. 19 din Secțiunea 4 Subsecțiunea 2 din Regulamentul UE, în scopul punerii în aplicare a regulilor privind locul de prestare a serviciilor, o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă considerată impozabilă, care primește servicii destinate exclusiv uzului privat, inclusiv celui al personalului său, este considerată drept o persoană neimpozabilă.

Dacă unul și același serviciu este destinat atât uzului privat, inclusiv celui al personalului clientului cât și uzului activității economice, prestarea acestui serviciu este reglementată exclusiv de art. 44 din Directiva 2006/112, cu condiția să nu existe nici o practică abuzivă. Sub acest aspect, având în vedere că organul fiscal și-a întemeiat măsura de anulare a dreptului de deducere a TVA aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H. Belgia pe considerentul că serviciile nu au fost prestate în interesul UCO Ț., rezultă că, în raport cu aceste servicii, UCO Ț. nu ar fi trebuit să fie considerată persoană impozabilă din punct de vedere al taxei. În plus, având în vedere dispozițiile art. 133 alin. (3) din C. fisc.

care prevăd că: „locul de prestare a serviciilor către o persoană neimpozabilă este locul unde prestatorul își are stabilit sediul activității sale economice”, rezultă că persoana obligată la plata taxei aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H. Belgia ar fi trebuit să fie prestatorul serviciilor și nu beneficiarul acestora, în măsura în care se rețin ca fiind corecte constatările organului fiscal. Față de prevederile legale invocate anterior, rezultă că, în măsura în care societății i se anulează dreptul de deducere a taxei aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H. Belgia, pe considerentul că serviciile nu au fost prestate în interesul activităților sale economice, baza legală, respectiv art. 150 alin. (2) raportat la art. 133 alin. (2) din C. fisc., în temeiul căreia societatea ar fi fost obligată la plata taxei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate în România, ar trebui considerată ca fiind inaplicabilă în speță.

Prima instanță a mai arătat că susținerea organelor de inspecție fiscală, reținută în Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, potrivit căreia serviciile din contractul de marketing nu au fost prestate în interesul reclamantei, ci în interesul societății UCO R.D.H. Belgia, pe considerentul că UCO R.D.H. Belgia și-a promovat propriul brand și nu pe cel al reclamantei, este contrazisă de documentația prezentată de reclamanta cu ocazia controlului fiscal, din care rezultă următoarele: (1) denumirea și marca „UCO Ț." este singura promovată în antetul formularelor de comenzi folosite de agenții de vânzări ai UCO R.D.H. Belgia, în relația cu clienții și potențialii cumpărători; (2) pe cărțile de vizită ale agenților de vânzări și ale directorilor de marketing din cadrul UCO R.D.H.

Belgia, denumirea reclamantei este menționată întotdeauna alături de denumirea UCO R.D.H. Belgia; (3) în news-letterele și broșurile trimise de UCO R.D.H. Belgia clienților și potențialilor cumpărători sunt promovate produsele reclamantei, iar participările la târguri ale agenților de vânzări ai UCO R.D.H. Belgia sunt anunțate sub denumirea reclamantei, și nu sub denumirea UCO R.D.H. Belgia, deși costurile participării la târguri sunt facturate de organizatori societății UCO R.D.H. Belgia; (4) denumirea UCO Ț. este menționată în antetul tuturor facturilor emise de UCO R.D.H. Belgia către cumpărătorii finali ai produselor reclamantei, în timp ce denumirea societății UCO R.D.H. Belgia este menționată cu caractere mici în partea de jos a facturii; (5) obiectele promoționale realizate și distribuite de UCO R.D.H.

Belgia la târguri, cum ar fi sticle de vin, promovează marca „UCO Ț."; (6) Mapele de prezentare și promovare a noilor linii de produse sunt realizate de UCO R.D.H. Belgia sub marca „UCO Ț.". A mai apreciat Curtea că găsirea de noi clienți pentru produsele realizate de reclamanta este în interesul direct al acesteia, și nu în interesul UCO R.D.H. Belgia, cum greșit au reținut organele de inspecție fiscală, ținând seama și de faptul că activitatea de interpunere între UCO Ț. și clientul final nu este generatoare de profit pentru societatea belgiană. Examinând cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, instanța de fond a apreciat că onorariul acestuia de 13.405,35 RON este nepotrivit de mare față de munca avocatului reclamantei, și că un onorariu de 3.987,70 RON este potrivit față de munca îndeplinită de avocatul reclamantei și față de valoarea pricinii, onorariu la care se mai adaugă 12 RON taxa judiciară de timbru și 0,30 RON timbru judiciar.

2. Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței nr. 897 din 10 februarie 2012 a formulat recurs, în termen legal, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, în dezvoltarea motivului de recurs înfățișat, recurenta ANAF a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât au fost nesocotite apărările și susținerile sale referitoare la faptul că societatea intimată nu putea beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări și marketing, nefiind întrunite condițiile prevăzute de lege și nefiind justificată cu documente achiziționarea serviciilor în folosul operațiunilor taxabile ale societății.

S-a susținut că actele administrative fiscale contestate de reclamantă au fost legal emise, conform art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) și b) din C. fisc., întrucât prin documentele prezentate organelor fiscale, intimata-reclamantă nu a putut face dovada sub un dublu aspect, respectiv în sensul că serviciile au fost prestate în folosul operațiunilor sale taxabile și în sensul că serviciile au fost efectiv prestate. Printr-o critică distinctă s-a susținut greșita aplicare a legii și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON, întrucât, în opinia recurentei nu sunt îndeplinite în cauză cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi reținută în sarcina autorității recurente reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

3. Apărările intimatei reclamante Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs înfățișate de recurenta ANAF solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, intimata-reclamantă a susținut temeinicia argumentelor primei instanțe în sensul admiterii cererii sale și al exonerării de plata sumei de 565.249 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare. 4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată în raport de criticile recurentei, de prevederile legale aplicabile dar și față de apărările intimatei-reclamante și de probatoriul administrat, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate criticile înfățișate prin cererea de recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în considerarea celor în continuare înfățișate. Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus (pct. 1 al prezentei decizii) atestă că reclamanta intimată a sesizat instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a actelor administrativ fiscale, respectiv a Deciziei ANAF nr. 426 din 17 octombrie 2011, de soluționare a contestației, a Deciziei de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011, în ceea ce privește suma de 565.249 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, cu consecința exonerării de la achitarea acestei sume și obligării pârâtei recurente la emiterea unei noi decizii care să reflecte aprobarea rambursării de TVA pentru suma de 565.249 RON.

Instanța de fond, admițând cererea astfel formulată de societatea reclamantă, a prezentat în detaliu argumentele avute în vedere în adoptarea acestei soluții, atât în ceea ce privește situația de fapt avută în vedere cât și raportat la prevederile legale analizate. Astfel Înalta Curte apreciază că nu se impune, în contextul recursului de față, reluarea acestor aspecte, urmând a fi examinate punctual criticile recurentei-pârâte. 4.1. Cu referire la criticile recurentei ANAF vizând prestarea efectivă a serviciilor de vânzări și marketing și în folosul operațiunilor taxabile ale societății reclamante. A susținut recurenta în dezvoltarea acestui motiv de recurs că societatea reclamantă nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări și marketing oferite de societatea belgiană UCO R.D.H.

NV, pe motiv că aceste servicii nu pot fi considerate ca fiind în interesul societății reclamante, ci au fost efectuate în interesul societății belgiene. Contrar celor afirmate de recurentă și în acord cu argumentația judecătorului fondului, Înalta Curte reține că o atare susținere este contrazisă de chiar documentația prezentată de reclamantă cu ocazia controlului fiscal. Astfel, în cuprinsul actelor fiscale contestate s-a menționat că serviciile din contractul de marketing nu au fost prestate în interesul societății belgiene, pe considerentul că participarea la târguri și expoziții s-a făcut sub numele acestei din urmă societăți și nu al societății reclamante, ceea ce demonstrează, în opinia organelor fiscale, că societatea belgiană și-a promovat propriul brand și nu pe cel al reclamantei-intimate.

În acord cu cele reținute și de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că documentația înfățișată de reclamantă care atestă, fără echivoc, că denumirea și marca „UCO Ț.” a fost singura promovată în antetul formularelor de comenzi folosite de agenții de vânzări ai societății belgiene, figurând pe cărțile de vizită, în news-letterele și broșurile trimise de societatea belgiană, alături de denumirea acesteia din urmă, este de natură a contrazice susținerile și aprecierile organelor fiscale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că relevanță prezintă și împrejurarea, de asemenea probată, în sensul că obiectele promoționale realizate și distribuite de societatea belgiană la târguri și expoziții purtau și promovau marca „UCO Ț.”, după cum și găsirea de noi clienți pentru produsele realizate de reclamantă nu putea fi decât în interesul direct al acesteia, reținând că activitatea de interpunere între societatea reclamantă UCO Ț. și clientul final nu este generatoare de profit pentru societatea belgiană. Rezultă așadar, din cuprinsul probatoriului administrat că susținerea recurentei în sensul că reclamanta-intimată, deși a prezentat o factură fiscală, nu a putut face dovada modalității de realizare a prestării de servicii de vânzare și marketing, și a prestării lor efective este vădit nefondată.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la susținerea recurentei, potrivit căreia nu există nicio dovadă, cu privire la fabricarea de țesături în scopul vânzării pe piața internațională, în condițiile în care, așa cum s-a reținut și în Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC, în baza căruia a fost emisă și Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, principalele venituri realizate de intimata-reclamantă provin din livrări intracomunitare și exporturi de bunuri. Pe de altă parte, deși susține că UCO Ț. nu poate să facă dovada prin documente prevăzute de legislația incidentă, în ce mod s-a realizat această prestare de servicii de strategie vânzare și marketing, recurenta nu reușește să indice niciun singur text lege care să prevadă documentația cu care, în opinia recurentei, UCO Ț. ar fi trebuit să demonstreze modul în care s-au realizat serviciile de vânzări și marketing pentru a putea exercita dreptul de deducere a TVA aferentă acestor servicii.

Nefondate sunt și susținerile de ordin general ale recurentei vizând greșita aplicare a legii de către prima instanță, în pronunțarea hotărârii ce formează obiectul prezentului recurs, cu referire specială la prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) și b) din C. fisc.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (2) C. fisc.: „Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; [..]; c) operațiuni scutite de taxă, conform art. 143, art. 144 și art. 144 1 ; [..]". În ceea ce privește sfera operațiunilor taxabile, aceasta cuprinde, potrivit art. 128 - 131 din Cap. 4 (Operațiuni cuprinse în sfera de aplicare a taxei) al Titlului VI (Taxa pe valoarea adăugată) din C. fisc., următoarele operațiuni: livrarea de bunuri (art. 128), prestarea de servicii (art. 129), schimbul de bunuri sau servicii (art. 130), achizițiile intracomunitare de bunuri (art. 130 1 ), importul de bunuri (art. 131). Raportat la cauza de față, este de menționat că din actele dosarului se reține că principala activitate economică a UCO Ț. constă în producția de țesături denim și alte produse textile.

UCO Ț. realizează venituri din comercializarea propriilor produse, respectiv din operațiuni constând în livrări de bunuri pe teritoriul României-operațiuni taxabile, conform art. 128 C. fisc., livrări intracomunitare de bunuri-operațiuni scutite de TVA, conform art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc.; exporturi de bunuri-operațiuni scutite de TVA, conform art. 143 alin. (1) lit. a) și b) C. fisc. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 145 alin. (2) C. fisc., toate cele trei categorii de operațiuni (livrări interne, livrări intracomunitare și exporturi de bunuri) realizate de reclamanta intimată în cadrul activității sale economice dau dreptul la deducerea TVA aferentă achizițiilor. Pe de altă parte, din materialul probator administrat în cauză rezultă că serviciile de vânzări și marketing achiziționate de reclamanta-intimată de la societatea belgiană UCO R.D.H.

NV au constat în: promovarea produselor UCO Ț., prin participarea la târguri și expoziții; ofertarea potențialilor cumpărători; menținerea relațiilor cu clienții existenți și captarea de noi clienți, prin informări periodice sub forma broșurilor, news-letterelor, invitațiilor la târguri; realizarea pachetului de identitate corporativă a societății UCO Ț.: cărți de vizită, mape de prezentare, formulare de comandă care să promoveze marca „UCO Ț."; realizarea de obiecte promoționale pentru târguri și expoziții cu marca „UCO Ț."; gestionarea relațiilor cu clienții finali ai UCO Ț.; urmărirea executării comenzilor primite de la clienți și a încasărilor aferente livrărilor intracomunitare de bunuri etc., scopul principal al acestor servicii fiind acela de a susține în mod direct activitatea de comercializare a produselor UCO Ț. și, implicit, a activității de producție, în condițiile în care UCO Ț. nu are în structura organizatorică un departament propriu de marketing și vânzări.

Din această perspectivă, existența unei legături directe între serviciile de vânzări și marketing prestate de societatea belgiană UCO R.D.H. NV și operațiunile de comercializare a producției UCO Ț. este neîndoielnică. Cele arătate demonstrează, astfel cum în mod just a reținut și prima instanță, că serviciile în discuție au fost prestate în folosul operațiunilor taxabile. În ceea ce privește condițiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de servicii, art. 146 alin. (1) C. fisc.

prevede: „Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: [..] b) pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2) - (6), să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 sau documentele prevăzute la art. 155 1 alin. (1): [..]". Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 146 C. fisc., „Prin norme se vor preciza cazurile în care documentele sau obligațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se vor prezenta sau îndeplini pentru a justifica dreptul de deducere a taxei." În acest sens, dispozițiile pct. 46 alin. (6) din partea 189 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, prevăd următoarele: „Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă sau persoana juridică neimpozabilă, obligată la plata taxei în condițiile art. 150 alin. (2) - (4) și (6) și art. 151 din C. fisc., trebuie să dețină o factură care cuprinde cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 din C. fisc.

sau o autofactură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 1 alin. (1) sau (2) din C. fisc." Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 146 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. fisc., și ale pct. 46 alin. (6) din partea 189 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, rezultă că documentul pe care persoana impozabilă trebuie să îl dețină atât pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, cât și pentru justificarea deducerii TVA aferentă serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2), este o factură care cuprinde cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 din C. fisc.

sau o autofactură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 1 alin. (1) sau (2) din C. fisc. Or, în condițiile în care intimata-reclamantă a prezentat toate facturile aferente serviciilor achiziționate de la societatea belgiană, Înalta Curte reține că nici susținerile recurentei, potrivit cu care societatea reclamantă nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări și marketing în condițiile în care nu se justifică cu documente achiziția acestora în folosul operațiunilor sale taxabile, nu au suport legal și nici probator, urmând a fi respinse ca neîntemeiate. Aceeași concluzie se impune și din interpretarea dispozițiilor pct. 46 alin. (4) din art. 189 1 din Normele metodologice de aplicare a codului fiscal, la care și instanța de fond a făcut trimitere.

Rezultă că, pentru achizițiile de servicii pentru care persoana impozabilă, care este înregistrată în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc., este obligată la plata taxei prin mecanismul taxării inverse conform art. 150 alin. (2) - cum e și cazul reclamantei-dreptul de deducere a taxei nu poate fi anulat decât dacă: (i) achizițiile sunt destinate exclusiv realizării de operațiuni care nu dau drept de deducere și (ii) persoana respectivă nu deține un document care corespunde cerințelor prevăzute la art. 146 din C. fisc. În acest sens, sunt și dispozițiile pct. 46 alin. (5) lit. c) din partea 189 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Sub acest aspect, în mod corect a reținut instanța de fond în considerentele hotărârii atacate că niciuna din cele două situații menționate mai sus nu a fost invocată de organul fiscal în motivarea Deciziei de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 prin care intimatei-reclamante i s-a anulat dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor achiziționate de la UCO R.D.H. NV - Belgia. Față de aceste considerente, rezultă că soluția instanței de fond de anulare a actelor administrativ-fiscale emise de ANAF cu încălcarea prevederilor legale în materie de TVA, este legală și temeinică. 4.2. Cu referire la criticile recurentei Agenția Națională de Administrare Fiscală vizând soluția instanței de fond în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

Recurenta a criticat soluția instanței de fond și în ceea ce privește cheltuielile de judecată în cuantum de 4.000 RON, susținând, în esență, că „în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ." Critica recurentei este neîntemeiată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată." Contrar susținerilor recurentei ANAF, dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu prevăd nici condiția ca partea care solicită cheltuieli de judecată să fi câștigat irevocabil procesul, nici condiția ca în sarcina părții care a căzut în pretenții să se fi reținut reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a putea fi obligată să suporte cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește condiția culpei procesuale a părții obligate să suporte cheltuielile de judecată-invocată de recurentă -, așa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, aceasta este dovedită tocmai prin aceea că partea a pierdut procesul. În aceste condiții, având în vedere că, în cauza de față, cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost admisă în întregime, partea căzută în pretenții fiind pârâta, rezultă că, în mod corect, instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult, în cauză, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond a procedat la reducerea onorariului de avocat achitat de reclamantă, apreciind că acesta este nepotrivit de mare față de munca avocatului, și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată doar în limita sumei de 4.000 RON.

Pentru toate cele mai sus arătate, apreciind așadar în sensul legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul promovat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 897 din 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - LM