ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5631/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 3768 din 27 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC C.A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a obligat pârâta ANAF la plata către reclamantă a sumei de 3.177.961 RON cu titlu de dobânzi de întârziere aferente sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA admis la rambursare, stabilită prin Decizia de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009 și Raportul de inspecție fiscală nr. 28060 din 30 octombrie 2009 și a obligat pârâta la 27.945 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut situația de fapt potrivit căreia societatea reclamantă a reprezentat obiectul unei inspecții fiscale având ca obiectiv verificarea realității modului de constituire a soldului sumei negative a taxei pe valoare adăugată solicitată la rambursare prin deconturile de TVA. Rezultatele controlului au fost consemnate în Raportul de inspecție fiscală nr. 28060 din 30 octombrie 2009 în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009 prin care pentru decontul aferent lunii februarie 2009 a fost admisă la rambursare TVA în suma de 15.889.805 RON și a fost respinsă la rambursare TVA suma de 1.263.472 RON. La data de 25 noiembrie 2009, prin nota de restituire emisă de organele fiscale, s-a dispus rambursarea efectivă a sumei de 15.889.805 RON către reclamantă, societatea solicitând la 22 decembrie 2009, prin contestația formulată, acordarea de dobânzi pentru nerambursarea în termen a acestei sume.

Curtea a constatat că autoritățile pârâte au invocat, prin întâmpinare, în justificarea depășirii termenului de 45 de zile pentru soluționarea unui decont de TVA aferent unei luni calendaristice, dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. fisc. care prevăd posibilitatea prelungirii termenului de 45 de zile pentru soluționarea unui asemenea decont, la dosarul cauzei neexistând însă vreo dovadă că s-ar fi solicitat informații suplimentare sau că ar fi existat anumite cauze de suspendare sau întrerupere a acestui termen, astfel încât această susținere a fost înlăturată de către prima instanță. Pornind de la această premisă, Curtea a analizat dacă în raport de dispozițiile legale interne și internaționale incidente în cauză societatea reclamantă are dreptul la plata dobânzilor aferente sumei aprobate de organele fiscale la rambursare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat contribuabilul are dreptul la dobânda din ziua următoare celei în care expiră termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea cererii. Potrivit pct. 1 din cap. 2 al Ordinului 1899/2004 al ministrului finanțelor publice pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 112 alin. (2), art. 199 alin. (1) și (2), contribuabilul are dreptul la dobânda care se calculează potrivit pct. 2 cap. 2 din același ordin, respectiv începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 2 sau al celui prevăzut la cap. 1.4 alin. (3), singura excepție reprezentând-o impozitul pe venit.

Instanța de fond a remarcat că legislația românească este în acord din acest punct de vedere cu legislația europeană și cu jurisprudența Curții Europene de Justiție, care în mai multe cauze similare a statuat că un contribuabil trebuie să recupereze în întregime suma care îi este datorată după rambursarea TVA, într-o perioadă rezonabilă de timp prin plată sau mijloace echivalente. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că susținerile autorităților fiscale referitoare la legalitatea inspecției fiscale precum și la soluționarea decontului de TVA cu opțiune de rambursare depus de reclamantă în termenul legal nu au legătură cu cererea de chemare în judecată în condițiile în care nu au fost criticate aceste aspecte, ci s-a solicitat în exclusivitate acordarea unor dobânzi pentru sume restituite cu întârziere.

De asemenea, s-a reținut că nici competența exclusivă a organelor fiscale în calcularea sumelor datorate cu titlu de dobânzi nu este întemeiată în condițiile în care reclamanta s-a adresat autorităților fiscale cu cerere în acest sens, nesoluționarea acesteia conducând la formularea prezentei cereri de chemare în judecată. Potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, judecătorul fondului a reținut că au fost calculate sume cu titlu de dobânzi pentru întârzierea nejustificată în rambursarea sumei de 15.889.805 RON pentru 200 de zile (perioada cuprinsă între data expirării termenului legal de soluționare a decontului cu sume negative de TVA și data de soluționare a decontului), suma totală fiind aceea de 3.177.961 RON, sumă pe care instanța a reținut-o ca reprezentând cuantumul dobânzilor datorate de către autoritățile fiscale.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recursul a fost îndreptat și împotriva Încheierii din 29 octombrie 2010 prin care instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de ANAF. - Criticile aduse Încheierii din 29 octombrie 2010 au fost încadrate de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că: Dreptul reclamantei de a solicita dobânzi în conformitate cu prevederile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 se naște după data restituirii sumelor de la bugetul de stat, iar cererea de soluționare a acestei cereri, implicit modalitatea de stabilire a dobânzilor, aparține exclusiv organului fiscal, instanța de judecată urmând să aprecieze asupra unei eventuale nelegalități a actului administrativ emis în acest sens.

Or, reclamanta a formulat cerere de acordare a dobânzilor la data de 14 mai 2009, cerere care la acea dată era prematur formulată întrucât textul legal condiționează formularea cererii de data restituirii efective a cererii de restituire sau rambursare. În acest sens au fost invocate pct. 2, 3 și 4 din OMFP nr. 1899/2004, precizându-se că o astfel de cerere putea fi formulată numai după data de 5 noiembrie 2009 când reclamantei i-a fost restituită suma de 15.889.805 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare. Cel mult, prin acțiune se putea solicita obligarea DGAMC la soluționarea cererii de acordare de dobânzi. Inadmisibilitatea acțiunii privește deopotrivă atât nerespectarea art. 124 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003, a pct. 4 Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004 și art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât și nerespectarea dispozițiilor pct. 3, 6 și 7 cap. 2 Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004. Astfel, fără ca organul fiscal să dea o soluție cererii de acordare a dobânzilor, reclamanta a formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, solicitând obligarea la acordarea sumei de 3.177.961 RON cu titlu de dobânzi calculate până la data de 25 noiembrie 2009 data rambursării sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA. Totodată, conform prevederilor legale invocate contribuabilul nu are posibilitatea calculării dobânzilor, singurul în măsură să realizeze acest calcul fiind organul fiscal competent care întocmește în acest sens documentația privind calculul dobânzilor.

Inadmisibilitatea cererii reclamantei este susținută, în opinia recurentei, pe de o parte, de faptul că obiectul unei cereri de chemare în judecată nu poate fi decât anularea unui act administrativ sau obligarea la soluționarea unei cereri (art. 18 din Legea nr. 554/2004), iar pe de altă parte, de faptul că hotărârile pronunțate în contenciosul administrativ nu pot fi hotărâri constitutive de drepturi, prin care autoritatea publică să fie obligată la plata unor sume de bani, cu excepția situațiilor care vizează acordarea unor despăgubiri ca urmare a anulării unor acte administrative. - În privința fondului cauzei, recurenta a apreciat ca incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea fiind nemotivată și vizând aspecte străine de natura cauzei, precum și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Nemotivarea soluției pronunțate decurge din analiza acțiunii exclusiv în funcție de art. 124 din O.G. nr. 92/2003 și de prevederile pct. 1 din OMFP nr. 1899/2004, singurul aspect reținut de instanță fiind acela că contribuabilul are dreptul la dobândă pentru soluționarea cu întârziere a cererilor de restituire sau rambursare, fiind necesar ca soluționarea să se facă într-un termen rezonabil. Soluționarea decontului de TVA depus de reclamantă pentru luna februarie 2009 s-a efectuat într-un termen rezonabil, nefiind datorate în aceste condiții dobânzi pentru cele 200 de zile menționate în expertiza judiciară și în hotărârea instanței.

Având în vedere că societatea reclamantă a fost încadrată în categoria contribuabililor cu risc fiscal mare, ceea ce presupune că soluționarea decontului de TVA să fie realizată cu control anticipat și în funcție de rezultatele inspecției să se constate dacă societatea are dreptul de rambursare TVA și în ce cuantum, că în cauză controlul a fost finalizat la 30 octombrie 2009 prin emiterea RIF-ului nr. 28060 din 30 octombrie 2009 și a Deciziei de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009, nu se poate reține că termenul de 45 de zile a fost depășit în cauză și, deci, că autoritatea administrativă ar datora dobânzi pentru perioada cuprinsă între data depunerii decontului de TVA și data soluționării controlului.

Rambursarea TVA nu se putea face decât potrivit metodologiei prevăzute de OMFP nr. 1857/2007 care prevede expres că deconturile se soluționează cu control anticipat în cazul societăților încadrate în categoria cu risc mare, iar hotărârea a fost dată cu ignorarea acestui OMFP (Cap. 2 pct. C și Cap. 3 pct. C). În plus, în aprecierea termenului rezonabil nu s-a ținut seama de volumul de muncă și perioada de realizare a inspecției fiscale, de incidența art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, decontul lunii februarie 2009 fiind soluționat într-un termen rezonabil de 200 de zile. Sub aspectul termenului de soluționare s-a arătat că legislația europeană nu impune un anume termen statelor membre. În ceea ce privește calculul sumelor reprezentând dobânzi conform dispozițiilor pct. 3, pct. 6 și pct. 7 cap. 2 Anexa 1 din OMFP nr. 1899/2004 contribuabilul nu are posibilitatea calculării dobânzilor, singurul abilitat legal fiind organul fiscal competent.

- Sentința a fost criticată și sub aspectul aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă fiind obligată la plata sumei de 27.945 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă pe care o consideră extrem de mare față de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat. Prin întâmpinare, SC "C.A." SRL a răspuns punctual criticilor recurentei, concluzionând că sentința atacată este legală și temeinică. Astfel: - Pretinsa inadmisibilitate a capetelor principale (pct. A din acțiune) nu este susținută, fiind dreptul societății de a obține, pe cale judecătorească, protecția drepturilor sale care au fost și sunt în continuare nesocotite de autoritățile fiscale române care nici până în prezent nu au soluționat cererea de dobânzi și contestația fiscală, deși au trecut aproximativ 4 ani de la momentul formulării acestora.

Poziția adoptată de reclamantă, de atac împotriva pasivității culpabile a organului fiscal, este pe deplin justificată, așa cum a considerat și instanța de fond prin respingerea excepției, fiind susținută de jurisprudență și doctrina în materie potrivit cărora "pasivitatea nejustificată a administrației capătă o conotație ilicită, urmând a fi sancționată printr-o acțiune specifică în contenciosul administrativ". În situația exercitării plângerii prealabile (art. 205 C. proc. civ. și art. 7 din Legea nr. 554/2004) acțiunea este pe deplin admisibilă. În lumina art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ coroborat cu art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., tăcerea administrației este un act administrativ asimilat veritabil, susceptibil de a fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ, așa cum s-a întâmplat și în speța de față.

O soluție contrară celei de respingere a excepției inadmisibilității ar conduce la încălcarea dreptului de acces liber la justiție consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil. Intimata a precizat că în măsura în care instanța de control judiciar își va însuși apărările recurentei asupra inadmisibilității capetelor principale ale acțiunii, urmează să se facă aplicația art. 304 1 C. proc. civ., respectiv să aprecieze cauza sub toate și în consecință să se admită capetele subsidiare ale acțiunii introductive. - Asupra fondului, intimata a subliniat că pretinsa nemotivare nu poate fi reținută, instanța de fond analizând dreptul societății de a-i fi acordate dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a unor sume de TVA și, indicând, pas cu pas, modalitatea în care a ajuns la această concluzie.

Trimiterile la legislația europeană și la jurisprudența Curții Europene de Justiție nu sunt străine de natura pricinii, ele fiind făcute de reclamantă numai pentru a întări argumentele legislative naționale pentru ca, de îndată ce condițiile legale sunt îndeplinite, dobânzile pentru soluționarea cu întârziere a solicitărilor de rambursare TVA să fie acordate. S-a mai arătat că recurenta se află într-o gravă eroare atunci când susține că instanța nu a analizat ce anume presupune un termen rezonabil în soluționarea decontului de TVA, instanța fiind învestită strict cu verificarea dreptului contribuabilului de a-i fi acordate dobânzi, mai exact dacă decontul de TVA a fost soluționat într-un termen legal, de 45 de zile - cap. 1 pct. 6 OMFP nr. 1857/2007.

Intimata a combătut și susținerea recurentei privind incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în speță, soluționarea decontului de TVA a avut loc cu depășirea termenului legal și că instanța a aplicat corect art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. recunoscând dreptul la dobândă din ziua următoare celei în care a expirat termenul prevăzut de lege pentru soluționarea cererii contribuabilului. Depășirea/prelungirea termenului prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. prin încadrarea societății în categoria contribuabililor cu risc fiscal mare reprezintă, din punctul de vedere al intimatei, o justificare lipsită de fundament probator și legal, cu atât mai mult cu cât această încadrare a avut loc la data de 29 iunie 2009, deci după expirarea termenului de soluționare a decontului de TVA.

Unui astfel de argument al ANAF i se opune atât legislația națională (cap. 1 pct. 6 și cap 2 pct. 5 din OMFP nr. 1857/2007) cât și jurisprudența CJUE (Speța Enel Maritsa - § 53 și 61) și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1084 din 29 februarie 2012. Calculul dobânzilor solicitate a fost efectuat de societate în mod provizoriu, fiind confirmat de expertiza tehnică contabilă administrată în cauză, așa încât susținerile organului fiscal, în sensul că prerogativa de a calcula cuantumul dobânzilor poate aparține în mod exclusiv organului fiscal, contravin în mod evident regulilor procedurale ce guvernează procesul civil. - Răspunzând și celei din urmă critici, intimata a arătat că instanța fondului a aplicat corect dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., obligând partea care "a căzut în pretenții" la plata cheltuielilor de judecată, apreciind totodată că este tendențioasă și profund eronată afirmația recurentei potrivit căreia prezenta cauză nu ar avea un grad ridicat de complexitate și nu ar fi necesitat un volum ridicat de muncă. Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a probatoriului administrat și a criticilor aduse de recurentă, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în continuare: - Referitor la admisibilitatea petitului principal al acțiunii sau la prematuritatea acestuia, conform nuanțărilor făcute în calea de atac Societatea reclamantă a respectat în totalitate dispozițiile art. 205 C. proc.

fisc. și pe cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, urmând procedura prealabilă concretizată în cererea de acordare de dobânzi pentru nerambursarea în termen a sumelor solicitate potrivit Decontului lunii februarie 2009 (14 mai 2009) și în contestația fiscală motivată de nesoluționarea în termen a cererii de dobânzi (22 decembrie 2009), astfel că în temeiul art. 8 coroborat cu art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a formulat acțiune în justiție împotriva "tăcerii" autorității. Refuzul nejustificat al rezolvării unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde în termen legal solicitantului, constituie acte administrative asimilate în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, iar acestea pot face obiectul cenzurii instanței de contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) teza a II-a din același act normativ.

Stabilirea caracterului nejustificat al refuzului în sensul că art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 constituie o chestiune de fond în cadrul judecării acțiunii, iar printre soluțiile pe care instanța le poate pronunța în temeiul art. 18 alin. (1) din aceeași lege se regăsește și aceea de a dispune măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, putând impune obligații pentru repararea pagubei cauzate. Rezultă, așadar, că instanța nu are doar rolul de a obliga autoritatea să reevalueze petiția pentru că în acest fel s-ar încălca principiul efectivității consacrat de dreptul comunitar și recunoscut de jurisprudența CJUE (spre exemplificare: hotărârea preliminară în cauza C-565/11).

În speță, prin soluția pronunțată instanța de contencios administrativ a Curții de Apel București a sancționat refuzul nejustificat de rezolvare a cererii de acordare de dobânzi în temeiul art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., obligând pârâta ANAF la plata acestor dobânzi solicitate și stabilite prin expertiză contabilă judiciară, ceea ce reprezintă modalitatea de reparare efectivă a pagubei produse reclamantei. Este relevant, în acest context, că din actele dosarului reiese că nici cererea ce dobânzi și nici contestația fiscală nu au primit până la acest moment un răspuns din partea autorității fiscale competente, deși au trecut aproximativ 4 ani de la momentul formulării acestora.

Dacă s-ar accepta soluția propusă de recurentă și s-ar respinge capătul principal de cerere, instanța ar nega societății dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin întoarcerea în fața unei autorități lipsită de diligență care ar fi repusă astfel în termenul legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., ceea ce ar însemna, practic, o sancționare a reclamantei în lipsa culpei acesteia.

Deoarece în cuprinsul cererii de recurs ANAF face referire și la o presupusă prematuritate a acțiunii, trebuie menționat că dreptul la dobânzi este condiționat de nașterea răspunderii fiscale, respectiv odată cu expirarea termenului legal de rambursare a sumelor solicitate pe calea Decontului lunii februarie 2009. Ca urmare, nu se poate vorbi de prematuritate atâta timp cât cererea de dobânzi a fost formulată după expirarea termenului legal de 45 de zile de soluționare a Decontului lunii februarie 2009. În condițiile în care acțiunea este admisibilă și nu este prematură, nu se mai justifică o analiză a capetelor de cerere subsidiare în temeiul art. 304 1 C. proc. civ.

Referitor la fondul litigiului Instanța fondului a constatat că reclamanta a adresat autorității fiscale spre soluționare Decontul lunii februarie 2009, cerere care potrivit legii, trebuie soluționată în termen de 45 de zile de la data formulării sale, în măsura în care acest termen nu este prelungit în conformitate cu art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., când "sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei". Cum organul fiscal nu a probat că ar fi avut nevoie de astfel de informații suplimentare, instanța a arătat că, potrivit art. 124 C. proc. fisc.

și Ordinului nr. 1899/2004 contribuabilul căruia nu i-au fost rambursate sumele la care era îndreptățit înlăuntrul termenului legal are dreptul la dobândă, calculată începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de zile și până la data rambursării efective (în speță - 25 noiembrie 2009). Considerentele sentinței demonstrează că este neîntemeiată critica recurentei privind nemotivarea sentinței, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nemotivarea sentinței este adecvată, respectă întocmai cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta a imputat primei instanțe și greșita aplicare a legii deoarece își întemeiază soluția numai pe dispozițiile art. 124 C. proc.

fisc. și pe cele ale OMFP nr. 1899/2004, însă instanța de control judiciar constată că nici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se impune reformarea sentinței recurate. Sub acest aspect, raționamentul recurentei s-a axat pe ideea că decontul de TVA ar fi fost soluționat cu respectarea termenului legal de 45 de zile, întrucât acesta ar fi fost prelungit în mod automat prin declanșarea inspecției fiscale (10 iunie 2009, conform Raportului de inspecție fiscală). Se observă, din probatoriul existent, că încadrarea societății reclamante în categoria "risc fiscal mare" a avut loc la data de 29 iunie 2009, deci după expirarea termenului legal de soluționare a decontului de TVA.

Efectuarea inspecției fiscale nu suspendă termenul de soluționare prevăzut de lege, iar invocarea de către recurenta ANAF a gradului de încărcare al inspectorilor fiscali și a metodologiei pe care o aplică este nerelevantă, cu atât mai mult cu cât se face trimitere la art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., text legal a cărui incidență nu poate fi primită în cauză, așa cum s-a arătat mai înainte, căci nu s-a făcut dovada solicitării de către organul fiscal a unor informații suplimentare.

Recurenta a invocat OMFP nr. 1857/2007 privind aprobarea Metodologiei de soluționare a documentelor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, numai că prevederile din cap. 1 pct. 6 din ordin statuează că "Solicitările de rambursare se soluționează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termen de maxim 45 de zile de la data depunerii decontului de TVA cu sume negative cu opțiune de rambursare". Faptul că în termenul de 45 de zile este inclusă și durata inspecției fiscale, inițierea unei astfel de control neputând conduce la prelungirea termenului legal, rezultă fără dubiu din dispozițiile cap. 2 lit. c) pct. 5 din OMFP nr. 1857/2007.

În sprijinul acestei abordări vine și jurisprudența CJUE, mai exact hotărârea preliminară pronunțată la data de 12 mai 2011 în cauza C-107/10, Enel Maritsa Izate K 3 AD, hotărâre în a cărei motivare se arată că: "Rezultă că termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sasnowska, citată anterior, punctul 27). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale". Așadar, CJUE statuează că deși statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condițiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiții nu pot aduce atingere principiului neutralității fiscale care reprezintă transpunerea în plan fiscal a principiului general al nediscriminării în materia TVA, în sensul că din această perspectivă a TVA, competitorii nu pot fi tratați în mod diferit,

spre exemplu contribuabilul care beneficiază de o rambursare imediată și fără întârziere a TVA în raport cu cel care nu se bucură de același tratament. Or, acordarea de dobânzi pentru rambursarea TVA cu întârziere vine în sprijinul respectării principiului neutralității fiscale. Atât în privința principiului efectivității (reconfirmat de CJUE în Cauza C-565/11 - Mariana Irimie) cât și în privința principiului neutralității fiscale, ambele analizate de CJUE în cadrul unor hotărâri preliminare trebuie amintit că deși aceste hotărâri nu sunt direct obligatorii, dezlegările date se impun tuturor instanțelor naționale privind problemele respective de drept comunitar, așa cum se specifică în Cauza C 283/81/Cilfit.

Or, prin soluția pronunțată, chiar în lipsa unei motivări explicite, s-a dat eficiență celor două principii.

Va fi înlăturată și critica recurentei care vizează prerogativa exclusivă a autorității fiscale de a stabili și calcula dobânzi, deoarece în speță în fața pasivității evidente a ANAF, sumele solicitate în mod provizoriu de societatea reclamantă au fost confirmate de expertiza tehnică-contabilă administrată, ca probă în condiții procedurale, care a stabilit că pentru rambursarea TVA cu o întârziere de 200 de zile reclamanta are dreptul de a i se acorda dobânzi în cuantum de 3.177.961 RON, aferente sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA admisă la rambursare și stabilită prin Decizia de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009. Soluția pronunțată, atât cu privire la admisibilitate cât și cu privire la dezlegarea fondului este susținută de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în materia TVA, în acest sens fiind corect invocate, în apărare de către intimată, Deciziile nr. 1084/2012 și nr. 3351/2012.

- Referitor la cheltuielile de judecată Instanța a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată"; ANAF este partea care a căzut în pretenții, iar cheltuielile de judecată cerute de societatea reclamantă și dovedite includ onorariul de avocat, onorariul pentru expertiză, taxa judiciară de timbru. În ce privește onorariul de avocat, neputându-se contesta gradul ridicat de complexitate al litigiului și volumul ridicat de muncă din partea avocatului, în mod corect prima instanță nu a procedat la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. pentru micșorarea onorariului.

Nu același lucru se poate afirma însă și despre volumul de muncă în fața instanței de recurs, astfel că asupra onorariului de avocat dovedit cu factura nr… se va face aplicația art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii la aproximativ ½ a onorariului avocatului, cu atât mai mult cu cât recursul a fost soluționat la primul termen de judecată stabilit, respectiv 23 mai 2013. Pentru toate cele arătate și având în vedere și dispozițiile art. 312 alin (1) C. proc. civ., art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 3768 din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC "C.A." SRL, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 iunie 2013. Procesat de GGC - LM