ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5631/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5631/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3768 din 27 mai

2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC C.A. SRL, în

contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a

obligat pârâta ANAF la plata către reclamantă a sumei de 3.177.961 RON cu titlu

de dobânzi de întârziere aferente sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA

admis la rambursare, stabilită prin Decizia de impunere nr. 244 din 30

octombrie 2009 și Raportul de inspecție fiscală nr. 28060 din 30 octombrie 2009

și a obligat pârâta la 27.945 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut situația de fapt potrivit căreia societatea

reclamantă a reprezentat obiectul unei inspecții fiscale având ca obiectiv

verificarea realității modului de constituire a soldului sumei negative a taxei

pe valoare adăugată solicitată la rambursare prin deconturile de TVA.

Rezultatele

controlului au fost consemnate în Raportul de inspecție fiscală nr. 28060 din

30 octombrie 2009 în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 244 din 30

octombrie 2009 prin care pentru decontul aferent lunii februarie 2009 a fost

admisă la rambursare TVA în suma de 15.889.805 RON și a fost respinsă la

rambursare TVA suma de 1.263.472 RON.

La data de 25

noiembrie 2009, prin nota de restituire emisă de organele fiscale, s-a dispus

rambursarea efectivă a sumei de 15.889.805 RON către reclamantă, societatea

solicitând la 22 decembrie 2009, prin contestația formulată, acordarea de

dobânzi pentru nerambursarea în termen a acestei sume.

Curtea a constatat că

autoritățile pârâte au invocat, prin întâmpinare, în justificarea depășirii

termenului de 45 de zile pentru soluționarea unui decont de TVA aferent unei

luni calendaristice, dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. fisc. care prevăd

posibilitatea prelungirii termenului de 45 de zile pentru soluționarea unui

asemenea decont, la dosarul cauzei neexistând însă vreo dovadă că s-ar fi

solicitat informații suplimentare sau că ar fi existat anumite cauze de

suspendare sau întrerupere a acestui termen, astfel încât această susținere a

fost înlăturată de către prima instanță.

Pornind de la această

premisă, Curtea a analizat dacă în raport de dispozițiile legale interne și

internaționale incidente în cauză societatea reclamantă are dreptul la plata dobânzilor

aferente sumei aprobate de organele fiscale la rambursare.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., în cazul sumelor de restituit

sau de rambursat de la bugetul de stat contribuabilul are dreptul la dobânda

din ziua următoare celei în care expiră termenul de 45 de zile prevăzut pentru

soluționarea cererii.

Potrivit pct. 1 din

cap. 2 al Ordinului 1899/2004 al ministrului finanțelor publice pentru sumele

nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 112 alin. (2), art.

199 alin. (1) și (2), contribuabilul are dreptul la dobânda care se calculează

potrivit pct. 2 cap. 2 din același ordin, respectiv începând cu ziua imediat

următoare expirării termenului prevăzut la pct. 2 sau al celui prevăzut la cap.

1.4 alin. (3), singura excepție reprezentând-o impozitul pe venit.

Instanța de fond a

remarcat că legislația românească este în acord din acest punct de vedere cu

legislația europeană și cu jurisprudența Curții Europene de Justiție, care în

mai multe cauze similare a statuat că un contribuabil trebuie să recupereze în

întregime suma care îi este datorată după rambursarea TVA, într-o perioadă

rezonabilă de timp prin plată sau mijloace echivalente.

Pe de altă parte,

Curtea a apreciat că susținerile autorităților fiscale referitoare la

legalitatea inspecției fiscale precum și la soluționarea decontului de TVA cu

opțiune de rambursare depus de reclamantă în termenul legal nu au legătură cu

cererea de chemare în judecată în condițiile în care nu au fost criticate

aceste aspecte, ci s-a solicitat în exclusivitate acordarea unor dobânzi pentru

sume restituite cu întârziere.

De asemenea, s-a

reținut că nici competența exclusivă a organelor fiscale în calcularea sumelor

datorate cu titlu de dobânzi nu este întemeiată în condițiile în care

reclamanta s-a adresat autorităților fiscale cu cerere în acest sens,

nesoluționarea acesteia conducând la formularea prezentei cereri de chemare în

judecată.

Potrivit concluziilor

raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, judecătorul fondului a

reținut că au fost calculate sume cu titlu de dobânzi pentru întârzierea

nejustificată în rambursarea sumei de 15.889.805 RON pentru 200 de zile

(perioada cuprinsă între data expirării termenului legal de soluționare a

decontului cu sume negative de TVA și data de soluționare a decontului), suma

totală fiind aceea de 3.177.961 RON, sumă pe care instanța a reținut-o ca

reprezentând cuantumul dobânzilor datorate de către autoritățile fiscale.

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a declarat recurs, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recursul a fost îndreptat și împotriva Încheierii din 29 octombrie 2010 prin

care instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare

în judecată, invocată de ANAF.

- Criticile aduse

Încheierii din 29 octombrie 2010 au fost încadrate de recurentă în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că:

Dreptul reclamantei

de a solicita dobânzi în conformitate cu prevederile art. 124 din O.G. nr.

92/2003 se naște după data restituirii sumelor de la bugetul de stat, iar

cererea de soluționare a acestei cereri, implicit modalitatea de stabilire a

dobânzilor, aparține exclusiv organului fiscal, instanța de judecată urmând să

aprecieze asupra unei eventuale nelegalități a actului administrativ emis în

acest sens.

Or, reclamanta a

formulat cerere de acordare a dobânzilor la data de 14 mai 2009, cerere care la

acea dată era prematur formulată întrucât textul legal condiționează formularea

cererii de data restituirii efective a cererii de restituire sau rambursare. În

acest sens au fost invocate pct. 2, 3 și 4 din OMFP nr. 1899/2004,

precizându-se că o astfel de cerere putea fi formulată numai după data de 5

noiembrie 2009 când reclamantei i-a fost restituită suma de 15.889.805 RON

reprezentând TVA solicitată la rambursare. Cel mult, prin acțiune se putea

solicita obligarea DGAMC la soluționarea cererii de acordare de dobânzi.

Inadmisibilitatea

acțiunii privește deopotrivă atât nerespectarea art. 124 alin. (1) din O.G. nr.

92/2003, a pct. 4 Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004 și art. 7 din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, cât și nerespectarea dispozițiilor pct.

3, 6 și 7 cap. 2 Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004. Astfel, fără ca organul fiscal

să dea o soluție cererii de acordare a dobânzilor, reclamanta a formulat

prezenta acțiune în contencios administrativ, solicitând obligarea la acordarea

sumei de 3.177.961 RON cu titlu de dobânzi calculate până la data de 25

noiembrie 2009 data rambursării sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA.

Totodată, conform prevederilor legale invocate contribuabilul nu are

posibilitatea calculării dobânzilor, singurul în măsură să realizeze acest

calcul fiind organul fiscal competent care întocmește în acest sens

documentația privind calculul dobânzilor.

Inadmisibilitatea

cererii reclamantei este susținută, în opinia recurentei, pe de o parte, de

faptul că obiectul unei cereri de chemare în judecată nu poate fi decât

anularea unui act administrativ sau obligarea la soluționarea unei cereri (art.

18 din Legea nr. 554/2004), iar pe de altă parte, de faptul că hotărârile

pronunțate în contenciosul administrativ nu pot fi hotărâri constitutive de

drepturi, prin care autoritatea publică să fie obligată la plata unor sume de

bani, cu excepția situațiilor care vizează acordarea unor despăgubiri ca urmare

a anulării unor acte administrative.

- În privința

fondului cauzei, recurenta a apreciat ca incidente dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., hotărârea fiind nemotivată și vizând aspecte străine de natura

cauzei, precum și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Nemotivarea soluției

pronunțate decurge din analiza acțiunii exclusiv în funcție de art. 124 din

O.G. nr. 92/2003 și de prevederile pct. 1 din OMFP nr. 1899/2004, singurul

aspect reținut de instanță fiind acela că contribuabilul are dreptul la dobândă

pentru soluționarea cu întârziere a cererilor de restituire sau rambursare,

fiind necesar ca soluționarea să se facă într-un termen rezonabil.

Soluționarea

decontului de TVA depus de reclamantă pentru luna februarie 2009 s-a efectuat

într-un termen rezonabil, nefiind datorate în aceste condiții dobânzi pentru

cele 200 de zile menționate în expertiza judiciară și în hotărârea instanței.

Având în vedere că

societatea reclamantă a fost încadrată în categoria contribuabililor cu risc

fiscal mare, ceea ce presupune că soluționarea decontului de TVA să fie

realizată cu control anticipat și în funcție de rezultatele inspecției să se

constate dacă societatea are dreptul de rambursare TVA și în ce cuantum, că în

cauză controlul a fost finalizat la 30 octombrie 2009 prin emiterea RIF-ului

nr. 28060 din 30 octombrie 2009 și a Deciziei de impunere nr. 244 din 30

octombrie 2009, nu se poate reține că termenul de 45 de zile a fost depășit în

cauză și, deci, că autoritatea administrativă ar datora dobânzi pentru perioada

cuprinsă între data depunerii decontului de TVA și data soluționării

controlului.

Rambursarea TVA nu se

putea face decât potrivit metodologiei prevăzute de OMFP nr. 1857/2007 care

prevede expres că deconturile se soluționează cu control anticipat în cazul

societăților încadrate în categoria cu risc mare, iar hotărârea a fost dată cu

ignorarea acestui OMFP (Cap. 2 pct. C și Cap. 3 pct. C).

În plus, în

aprecierea termenului rezonabil nu s-a ținut seama de volumul de muncă și

perioada de realizare a inspecției fiscale, de incidența art. 70 alin. (2) din

O.G. nr. 92/2003, decontul lunii februarie 2009 fiind soluționat într-un termen

rezonabil de 200 de zile. Sub aspectul termenului de soluționare s-a arătat că

legislația europeană nu impune un anume termen statelor membre.

În ceea ce privește

calculul sumelor reprezentând dobânzi conform dispozițiilor pct. 3, pct. 6 și

pct. 7 cap. 2 Anexa 1 din OMFP nr. 1899/2004 contribuabilul nu are

posibilitatea calculării dobânzilor, singurul abilitat legal fiind organul

fiscal competent.

- Sentința a fost

criticată și sub aspectul aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă fiind obligată la plata sumei de 27.945 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată, sumă pe care o consideră extrem de mare față de

valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat.

Prin întâmpinare, SC

"C.A." SRL a răspuns punctual criticilor recurentei, concluzionând că

sentința atacată este legală și temeinică. Astfel:

- Pretinsa

inadmisibilitate a capetelor principale (pct. A din acțiune) nu este susținută,

fiind dreptul societății de a obține, pe cale judecătorească, protecția

drepturilor sale care au fost și sunt în continuare nesocotite de autoritățile

fiscale române care nici până în prezent nu au soluționat cererea de dobânzi și

contestația fiscală, deși au trecut aproximativ 4 ani de la momentul formulării

acestora.

Poziția adoptată de

reclamantă, de atac împotriva pasivității culpabile a organului fiscal, este pe

deplin justificată, așa cum a considerat și instanța de fond prin respingerea

excepției, fiind susținută de jurisprudență și doctrina în materie potrivit

cărora "pasivitatea nejustificată a administrației capătă o conotație

ilicită, urmând a fi sancționată printr-o acțiune specifică în contenciosul

administrativ".

În situația

exercitării plângerii prealabile (art. 205 C. proc. civ. și art. 7 din Legea

nr. 554/2004) acțiunea este pe deplin admisibilă.

În lumina art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ coroborat cu art. 70

alin. (1) C. proc. fisc., tăcerea administrației este un act administrativ

asimilat veritabil, susceptibil de a fi cenzurat pe calea contenciosului

administrativ, așa cum s-a întâmplat și în speța de față.

O soluție contrară

celei de respingere a excepției inadmisibilității ar conduce la încălcarea

dreptului de acces liber la justiție consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și

într-un termen rezonabil.

Intimata a precizat

că în măsura în care instanța de control judiciar își va însuși apărările recurentei

asupra inadmisibilității capetelor principale ale acțiunii, urmează să se facă

aplicația art. 304

1

C. proc. civ., respectiv să aprecieze cauza sub

toate și în consecință să se admită capetele subsidiare ale acțiunii

introductive.

- Asupra fondului,

intimata a subliniat că pretinsa nemotivare nu poate fi reținută, instanța de

fond analizând dreptul societății de a-i fi acordate dobânzi pentru rambursarea

cu întârziere a unor sume de TVA și, indicând, pas cu pas, modalitatea în care

a ajuns la această concluzie.

Trimiterile la

legislația europeană și la jurisprudența Curții Europene de Justiție nu sunt

străine de natura pricinii, ele fiind făcute de reclamantă numai pentru a

întări argumentele legislative naționale pentru ca, de îndată ce condițiile legale

sunt îndeplinite, dobânzile pentru soluționarea cu întârziere a solicitărilor

de rambursare TVA să fie acordate.

S-a mai arătat că

recurenta se află într-o gravă eroare atunci când susține că instanța nu a

analizat ce anume presupune un termen rezonabil în soluționarea decontului de

TVA, instanța fiind învestită strict cu verificarea dreptului contribuabilului

de a-i fi acordate dobânzi, mai exact dacă decontul de TVA a fost soluționat

într-un termen legal, de 45 de zile - cap. 1 pct. 6 OMFP nr. 1857/2007.

Intimata a combătut

și susținerea recurentei privind incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., arătând că în speță, soluționarea decontului de TVA a avut loc cu

depășirea termenului legal și că instanța a aplicat corect art. 124 alin. (1)

C. proc. fisc. recunoscând dreptul la dobândă din ziua următoare celei în care

a expirat termenul prevăzut de lege pentru soluționarea cererii

contribuabilului.

Depășirea/prelungirea

termenului prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. prin încadrarea

societății în categoria contribuabililor cu risc fiscal mare reprezintă, din

punctul de vedere al intimatei, o justificare lipsită de fundament probator și

legal, cu atât mai mult cu cât această încadrare a avut loc la data de 29 iunie

2009, deci după expirarea termenului de soluționare a decontului de TVA.

Unui astfel de

argument al ANAF i se opune atât legislația națională (cap. 1 pct. 6 și cap 2

pct. 5 din OMFP nr. 1857/2007) cât și jurisprudența CJUE (Speța Enel Maritsa -

din 29 februarie 2012.

Calculul dobânzilor

solicitate a fost efectuat de societate în mod provizoriu, fiind confirmat de

expertiza tehnică contabilă administrată în cauză, așa încât susținerile

organului fiscal, în sensul că prerogativa de a calcula cuantumul dobânzilor

poate aparține în mod exclusiv organului fiscal, contravin în mod evident

regulilor procedurale ce guvernează procesul civil.

- Răspunzând și celei

din urmă critici, intimata a arătat că instanța fondului a aplicat corect

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligând partea care "a

căzut în pretenții" la plata cheltuielilor de judecată, apreciind totodată

că este tendențioasă și profund eronată afirmația recurentei potrivit căreia prezenta

cauză nu ar avea un grad ridicat de complexitate și nu ar fi necesitat un volum

ridicat de muncă.

Examinând cauza prin

prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a probatoriului administrat

și a criticilor aduse de recurentă, Înalta Curte reține că recursul este

nefondat și îl va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în

continuare:

- Referitor la

admisibilitatea petitului principal al acțiunii sau la prematuritatea acestuia,

conform nuanțărilor făcute în calea de atac

Societatea reclamantă

a respectat în totalitate dispozițiile art. 205 C. proc. fisc. și pe cele ale

art. 7 din Legea nr. 554/2004, urmând procedura prealabilă concretizată în

cererea de acordare de dobânzi pentru nerambursarea în termen a sumelor

solicitate potrivit Decontului lunii februarie 2009 (14 mai 2009) și în

contestația fiscală motivată de nesoluționarea în termen a cererii de dobânzi

(22 decembrie 2009), astfel că în temeiul art. 8 coroborat cu art. 11 lit. c)

din Legea nr. 554/2004 a formulat acțiune în justiție împotriva

"tăcerii" autorității.

Refuzul nejustificat

al rezolvării unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim,

ori, după caz, faptul de a nu răspunde în termen legal solicitantului,

constituie acte administrative asimilate în accepțiunea art. 2 alin. (2) din

Legea contenciosului administrativ, iar acestea pot face obiectul cenzurii

instanței de contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) și art. 8 alin.

(1) teza a II-a din același act normativ. Stabilirea caracterului nejustificat

al refuzului în sensul că art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004

constituie o chestiune de fond în cadrul judecării acțiunii, iar printre

soluțiile pe care instanța le poate pronunța în temeiul art. 18 alin. (1) din

aceeași lege se regăsește și aceea de a dispune măsuri pentru recunoașterea și

restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, putând impune

obligații pentru repararea pagubei cauzate. Rezultă, așadar, că instanța nu are

doar rolul de a obliga autoritatea să reevalueze petiția pentru că în acest fel

s-ar încălca principiul efectivității consacrat de dreptul comunitar și

recunoscut de jurisprudența CJUE (spre exemplificare: hotărârea preliminară în

cauza C-565/11).

În speță, prin

soluția pronunțată instanța de contencios administrativ a Curții de Apel

București a sancționat refuzul nejustificat de rezolvare a cererii de acordare

de dobânzi în temeiul art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., obligând pârâta ANAF

la plata acestor dobânzi solicitate și stabilite prin expertiză contabilă

judiciară, ceea ce reprezintă modalitatea de reparare efectivă a pagubei

produse reclamantei.

Este relevant, în

acest context, că din actele dosarului reiese că nici cererea ce dobânzi și

nici contestația fiscală nu au primit până la acest moment un răspuns din

partea autorității fiscale competente, deși au trecut aproximativ 4 ani de la

momentul formulării acestora.

Dacă s-ar accepta

soluția propusă de recurentă și s-ar respinge capătul principal de cerere,

instanța ar nega societății dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 §

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin întoarcerea în fața unei

autorități lipsită de diligență care ar fi repusă astfel în termenul legal de

45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., ceea ce ar însemna,

practic, o sancționare a reclamantei în lipsa culpei acesteia.

Deoarece în cuprinsul

cererii de recurs ANAF face referire și la o presupusă prematuritate a

acțiunii, trebuie menționat că dreptul la dobânzi este condiționat de nașterea

răspunderii fiscale, respectiv odată cu expirarea termenului legal de

rambursare a sumelor solicitate pe calea Decontului lunii februarie 2009. Ca

urmare, nu se poate vorbi de prematuritate atâta timp cât cererea de dobânzi a

fost formulată după expirarea termenului legal de 45 de zile de soluționare a

Decontului lunii februarie 2009.

În condițiile în care

acțiunea este admisibilă și nu este prematură, nu se mai justifică o analiză a

capetelor de cerere subsidiare în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.

Referitor la fondul

litigiului

Instanța fondului a

constatat că reclamanta a adresat autorității fiscale spre soluționare Decontul

lunii februarie 2009, cerere care potrivit legii, trebuie soluționată în termen

de 45 de zile de la data formulării sale, în măsura în care acest termen nu

este prelungit în conformitate cu art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., când

"sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea

deciziei". Cum organul fiscal nu a probat că ar fi avut nevoie de astfel

de informații suplimentare, instanța a arătat că, potrivit art. 124 C. proc.

fisc. și Ordinului nr. 1899/2004 contribuabilul căruia nu i-au fost rambursate

sumele la care era îndreptățit înlăuntrul termenului legal are dreptul la

dobândă, calculată începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de

zile și până la data rambursării efective (în speță - 25 noiembrie 2009).

Considerentele

sentinței demonstrează că este neîntemeiată critica recurentei privind

nemotivarea sentinței, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Nemotivarea sentinței

este adecvată, respectă întocmai cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ.

Recurenta a imputat

primei instanțe și greșita aplicare a legii deoarece își întemeiază soluția

numai pe dispozițiile art. 124 C. proc. fisc. și pe cele ale OMFP nr.

1899/2004, însă instanța de control judiciar constată că nici din perspectiva

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se impune reformarea sentinței recurate.

Sub acest aspect,

raționamentul recurentei s-a axat pe ideea că decontul de TVA ar fi fost

soluționat cu respectarea termenului legal de 45 de zile, întrucât acesta ar fi

fost prelungit în mod automat prin declanșarea inspecției fiscale (10 iunie

2009, conform Raportului de inspecție fiscală).

Se observă, din

probatoriul existent, că încadrarea societății reclamante în categoria

"risc fiscal mare" a avut loc la data de 29 iunie 2009, deci după

expirarea termenului legal de soluționare a decontului de TVA.

Efectuarea inspecției

fiscale nu suspendă termenul de soluționare prevăzut de lege, iar invocarea de

către recurenta ANAF a gradului de încărcare al inspectorilor fiscali și a

metodologiei pe care o aplică este nerelevantă, cu atât mai mult cu cât se face

trimitere la art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., text legal a cărui incidență nu

poate fi primită în cauză, așa cum s-a arătat mai înainte, căci nu s-a făcut

dovada solicitării de către organul fiscal a unor informații suplimentare.

Recurenta a invocat

OMFP nr. 1857/2007 privind aprobarea Metodologiei de soluționare a documentelor

cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, numai

că prevederile din cap. 1 pct. 6 din ordin statuează că "Solicitările de

rambursare se soluționează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la

organul fiscal, în termen de maxim 45 de zile de la data depunerii decontului

de TVA cu sume negative cu opțiune de rambursare". Faptul că în termenul

de 45 de zile este inclusă și durata inspecției fiscale, inițierea unei astfel

de control neputând conduce la prelungirea termenului legal, rezultă fără dubiu

din dispozițiile cap. 2 lit. c) pct. 5 din OMFP nr. 1857/2007.

În sprijinul acestei

abordări vine și jurisprudența CJUE, mai exact hotărârea preliminară pronunțată

la data de 12 mai 2011 în cauza C-107/10, Enel Maritsa Izate K 3 AD, hotărâre

în a cărei motivare se arată că: "Rezultă că termenul de rambursare a

excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării

unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să fie considerată

nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este

necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea

Sasnowska, citată anterior, punctul 27).

Cu toate acestea,

dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu

excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi

compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului

neutralității fiscale".

Așadar, CJUE

statuează că deși statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea

condițiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiții nu pot aduce

atingere principiului neutralității fiscale care reprezintă transpunerea în

plan fiscal a principiului general al nediscriminării în materia TVA, în sensul

că din această perspectivă a TVA, competitorii nu pot fi tratați în mod

diferit, spre exemplu contribuabilul care beneficiază de o rambursare imediată

și fără întârziere a TVA în raport cu cel care nu se bucură de același

tratament. Or, acordarea de dobânzi pentru rambursarea TVA cu întârziere vine

în sprijinul respectării principiului neutralității fiscale.

Atât în privința

principiului efectivității (reconfirmat de CJUE în Cauza C-565/11 - Mariana

Irimie) cât și în privința principiului neutralității fiscale, ambele analizate

de CJUE în cadrul unor hotărâri preliminare trebuie amintit că deși aceste

hotărâri nu sunt direct obligatorii, dezlegările date se impun tuturor

instanțelor naționale privind problemele respective de drept comunitar, așa cum

se specifică în Cauza C 283/81/Cilfit.

Or, prin soluția

pronunțată, chiar în lipsa unei motivări explicite, s-a dat eficiență celor

două principii.

Va fi înlăturată și

critica recurentei care vizează prerogativa exclusivă a autorității fiscale de

a stabili și calcula dobânzi, deoarece în speță în fața pasivității evidente a

ANAF, sumele solicitate în mod provizoriu de societatea reclamantă au fost

confirmate de expertiza tehnică-contabilă administrată, ca probă în condiții

procedurale, care a stabilit că pentru rambursarea TVA cu o întârziere de 200

de zile reclamanta are dreptul de a i se acorda dobânzi în cuantum de 3.177.961

RON, aferente sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA admisă la rambursare și

stabilită prin Decizia de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009.

Soluția pronunțată,

atât cu privire la admisibilitate cât și cu privire la dezlegarea fondului este

susținută de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal în materia TVA, în acest sens fiind corect

invocate, în apărare de către intimată, Deciziile nr. 1084/2012 și nr.

3351/2012.

- Referitor la

cheltuielile de judecată

Instanța a făcut o

corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit

cărora: Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată"; ANAF este partea care a căzut în pretenții, iar

cheltuielile de judecată cerute de societatea reclamantă și dovedite includ

onorariul de avocat, onorariul pentru expertiză, taxa judiciară de timbru. În

ce privește onorariul de avocat, neputându-se contesta gradul ridicat de

complexitate al litigiului și volumul ridicat de muncă din partea avocatului,

în mod corect prima instanță nu a procedat la aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. pentru micșorarea onorariului.

Nu același lucru se

poate afirma însă și despre volumul de muncă în fața instanței de recurs,

astfel că asupra onorariului de avocat dovedit cu factura nr. ... se va face

aplicația art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii la aproximativ

½ a onorariului avocatului, cu atât mai mult cu cât recursul a fost

soluționat la primul termen de judecată stabilit, respectiv 23 mai 2013.

Pentru toate cele

arătate și având în vedere și dispozițiile art. 312 alin (1) C. proc. civ.,

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței

civile nr. 3768 din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta

Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata sumei de 10.000 RON

reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC "C.A." SRL, cu

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 6 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM