ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3624/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 iunie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 22695/3/2007, reclamanta Conferința M. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Președintele României, Administrația Prezidențială, Municipiul București, prin Primarul general și Consiliul Local al sectorului 1, prin primar, solicitând instanței să dispună constatarea nulității absolute a Decretului prezidențial nr. 129/1986.

În motivarea cererii, reclamanta a solicitat să se constate că decretul susmenționat nu a fost publicat în Buletinul Oficial și nici nu i-a fost comunicat niciodată, acesta fiind, pentru motivele invocate, nul, dar și neconstituțional în raport de prevederile Constituției României din 1965. S-a susținut că prin decretul sus-menționat s-a încălcat regimul proprietății private protejat de Constituția României din 1965, terenul fiind și în prezent neafectat de investiția reclamată de regimul comunist pentru justificarea actului exproprierii. Reclamanta a precizat în mod concret că prin acest act normativ i-au fost expropriate abuziv următoarele bunuri imobile: terenul în suprafață de 352 m.p și clădirile situate în București, str. E.G., astăzi str. P., și terenul în suprafața de 320 m.p.

și clădirile aferente, situate în București, str. S.V.. La data de 16 octombrie 2007, reclamanta și-a completat acțiunea solicitând citarea în cauză și a Consiliului Local sector 6, prin primar, în calitate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 902 din 13 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâții Președintele României, Administrația Prezidențială, Consiliul Local sector 1, prin Primar și Consiliul Local al sectorului 6, prin Primar, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea nulității decretului, a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar general.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu prioritate că reclamanta este un cult religios recunoscut în România. În privința bunurilor imobile revendicate, în urma administrării și aprecierii probatoriului cauzei, s-a reținut că imobilul teren în suprafață de 320 m.p., situat în București, str. S.V., sector 6 a fost cumpărat de Comunitatea Școlară a A.Z.Ș. din București prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, din 27 octombrie 1937 iar imobilul teren în suprafață de 352 m.p., situat în București, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de societatea anonimă C.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat, din 06 februarie 1936. Reclamata a formulat cererea de retrocedare din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare din 23 noiembrie 2005, în fundamentarea cererilor fiind invocate dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România. Prin decizia administrativă nr. 1209 din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea în natură cu un alt imobil, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce privește terenurile în litigiu, și, drept consecință, s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Decizia sus-menționată putea fi atacată în termen de 30 de zile de la data comunicării, la instanța de contencios administrativ în a cărei circumscripție este situat imobilul solicitat spre retrocedare.

Față de cele arătate și ținând seama de capetele de cerere ale acțiunii precizate (acțiune în constatare nulității absolute a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986 și acțiune în revendicare imobiliară), prima instanță a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă, întrucât exproprierea a fost realizată în favoarea statului. Tribunalul a constatat că pârâții Președintele României, Administrația Prezidențială, Consiliul Local al sectorului 1, prin Primar, Consiliul Local al sectorului 6 București, prin Primar, nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu sunt posesori ai imobilelor revendicate și nici nu au expropriat, respectiv nu au beneficiat de exproprierea imobilelor în litigiu.

S-a reținut că pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind revendicarea, date fiind dispozițiile Legii administrației publice locale. Excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea nulității decretului de expropriere a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât, de principiu, acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic poate fi introdusă de către persoanele ce se consideră vătămate de respectivul act, neexistând nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de cereri. Cu toate acestea, relativ la primul capăt de cerere, Tribunalul a găsit întemeiată excepția lipsei de interes, cu motivația că, în ipoteza admiterii, reclamanta nu ar obține nici un folos practic.

De altfel, caracterul abuziv al exproprierii și nelegalitatea titlului statului au fost recunoscute și reținute ca atare în cuprinsul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007, ceea ce face inutilă constatarea faptul pretins. Cât privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, Tribunalul a găsit-o întemeiată, întrucât reclamanta a obținut despăgubiri pentru imobilele ce fac obiectul prezentei cauze în baza O.U.G. nr. 94/2000. Pentru orice nemulțumire a părții față de faptul că prin decizia nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, imobilele nu i-au fost restituite în natură, aceasta avea la îndemână posibilitatea atacării în justiție, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanța de contencios administrativ.

Reclamanta a susținut că a atacat decizia administrativă, fără însă a depune înscrisuri la dosar din care să rezulte modul de soluționare a respectivei căi de atac. Din moment ce regimul juridic al imobilelor ce fac obiectul cauzei este stabilit printr-o lege specială la care reclamanta a apelat, și în condițiile în care, potrivit acestei legi, reclamantei i-au fost acordate despăgubiri, existând chiar posibilitatea obținerii imobilelor în natură în situația în care instanța de contencios administrativ va modifica decizia administrativă, introducerea acțiunii în revendicare de drept comun, apare ca fiind inadmisibilă, atât potrivit principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate, cât și potrivit principiului electa una via.

Prin decizia civilă nr. 52 A din 3 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: S-a reținut că primele patru motive de apel, astfel cum au fost expuse de către reclamantă, vizează incidența pentru situația restituirii în natură a imobilelor în discuție, a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000, republicată, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. În cazul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, relațiile sociale în legătură cu dreptul de proprietate, născute sub imperiul legii vechi, privesc conflictul între două categorii de norme juridice: dispozițiile cu caracter general ale art. 480-481 C. civ.

(dreptul comun) și dispozițiile cu caracter special ale O.U.G. nr. 94/2000 (republicată potrivit Legii nr. 247/2005). Posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, este înlăturată prin dispozițiile legii noi, care - pentru o rezolvare cât mai rapidă și eficientă a cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv, dar și pentru a crea un climat de stabilitate și securitate a raporturilor juridice referitoare la dreptul de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ special se referă - impun o procedura a revendicării cu caracter administrativ prealabil, derogatorie, imperativă și obligatorie, subordonată controlului judecătoresc.

Conform principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală), concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens și chiar făcând abstracție de principiul la care prima instanță a făcut referire subsidiară (electa una via non datur recursus ad alteram). Prin urmare, nu se poate considera, astfel cum susține apelanta-reclamantă, ca nefiind în vigoare la data introducerii acțiunii dispozițiile cu caracter special menționate în materia revendicării, ori înlăturată prevalența lor față de dispozițiile de drept comun. Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt imobile, în sensul ordonanței, construcțiile împreună cu anexele acestora și terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

Ca atare, conform specificării exprese a textului normativ, nu se poate face, pe cale de excepție, o altă distincție între imobile, potrivit destinației acestora, astfel cum sugerează apelanta-reclamantă.

Cât privește soluționarea dată primului capăt de cerere, în sensul respingerii ca lipsită de interes a solicitării de constatare a nulității absolute a decretului prezidențial, Curtea reține că atâta vreme cât există o recunoaștere cu caracter prealabil judecății asupra caracterului abuziv al exproprierii și a nelegalității titlului statului, prin efectul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, dată în procedura specială menționată și recunoașterea calității reclamantei de persoană îndreptățită la a beneficia de despăgubiri, nu se mai justifică o nouă constatare în același sens, chiar prin enunțarea unor drepturi suplimentare, posibil a fi încălcate, de vreme ce scopul cererii constă în valorificarea dreptului de proprietate imobiliară, cu reintrarea acestuia în patrimoniul reclamantei.

Nu se poate reține că pârâții a căror calitate procesuală pasivă a fost constatată ca inexistentă, ar putea justifica o identitate în raportul juridic dedus judecății cu titularul obligației de restituire în discuție pentru a fi primită susținerea finală a apelantei, de raportare a calității procesuale la obiectul și finalitatea judecății. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 septembrie 2009, reclamanta Conferința M., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: În mod neîntemeiat instanța a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă, considerând că aceasta a obținut despăgubiri pentru imobilele revendicate în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 a fost formulată de către Uniunea de Conferințe a Bisericii Creștine A.Z.Ș. și nu de către reclamanta Conferința M. Așadar, beneficiarul deciziei este, nu Conferința M, ci Uniunea de Conferințe, care, la momentul deposedării abuzive, nu avea calitatea de proprietar, astfel încât nu putea să fie titularul cererii de despăgubire, indiferent de modalitatea de reparație propusă și obținută - în natură sau prin echivalent. Uniunea de Conferințe a Bisericii Creștine A.Z.Ș. este o persoană juridică diferită de reclamantă, ambele având personalitate juridică, patrimonii proprii, așa cum rezultă din actele depuse la dosar. În consecință, această dispoziție nu le este opozabilă și nu poate constitui motiv de respingere a cererii reclamantei.

Pentru ca decizia să aibă măcar o justificare, trebuia să existe identitate între persoana care a recurs la calea alternativă - O.U.G. nr. 94/2000 - și cea care a recurs la calea dreptului comun a revendicării. În ce privește aplicarea principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt aplicabile în speță, întrucât conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, „regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială". Imobilul care a fost preluat abuziv avea destinația de lăcaș de cult, fiind loc de rugăciune. S-a susținut totodată că, fiind vorba de construcții demolate, O.U.G. nr. 94/2000 nu ar fi fost aplicabilă, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3). Chiar dacă ar fi formulat cerere în baza O.U.G.

nr. 94/2000 și ar fi fost titularii unei dispoziții date de către Comisia specială pentru retrocedare, această situație nu ar fi atras aplicarea principiului specialia generalibus derogant, întrucât calea specială nu este în prezent efectivă, adică despăgubirile acordate pe această cale nu sunt în mod real acordate. Este de notorietate, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statutat în acest sens, că despăgubirile acordate la Fondul Proprietatea nu sunt despăgubiri efective de care să beneficieze proprietarul deposedat. În aceste condiții, considerația instanței, pe care își întemeiază practic raționamentul juridic, în sensul că cererea de revendicare nu poate fi primită, este fără temei, întrucât: a) nu a primit până la acest moment vreo despăgubire reală și efectivă; b) O.U.G.

nr. 94/2000 nu era aplicabilă, deoarece imobilul (construcția și terenul aferent) a avut destinația de lăcaș de cult; c) în aceste condiții, neexistând un act normativ care să reglementeze regimul juridic al lăcașurilor de cult preluate abuziv, se aplică norma comună - C. civ. În același sens, s-a arătat că este nelegală și netemeinică soluția instanței și în ce privește lipsa de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al exproprierii și a nelegalității titlului statului, ele fiind etape premergătoare restituirii.

Există interes în promovarea acestora atât raportat la acțiunea în revendicare, caracterizată prin compararea de titluri, de unde interesul de a demonstra că titlul statului, elementul cu care se face comparația, este mai puțin caracterizat sau, cu atât mai mult, nul, cât și din perspectiva faptului că, interesul fiind unul general, dat fiind caracterul nulității, recurenta, în calitate de persoană deposedată abuziv, are interesul reparării juridice a situației create prin deposedare, a calificării corecte a faptului juridic produs la acel moment, cu consecințele juridice pe care legislația le prevede. Pe fondul cauzei, din expertiza efectuată în dosar, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul este liber, că poate fi restituit, că nu este în posesia sau proprietatea unui terț, neexistând nici un impediment la restituire, potrivit dispozițiilor C. civ.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Este important de reținut că instanțele anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situației de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, după cum urmează: Prima instanță a reținut că reclamanta este un cult religios recunoscut în România, aspect necontestat în cauză. S-a stabilit astfel că imobilul teren în suprafață de 320 m.p., situat în București, str. S.V., sector 6 a fost cumpărat de Comunitatea Școlară a A.Z.Ș. din București prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 octombrie 1937, iar imobilul teren în suprafață de 352 m.p., situat în București, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de Societatea Anonimă C.E.

în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 06 februarie 1936. S-a reținut totodată că reclamata a formulat cererea de retrocedare din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare din 23 noiembrie 2005, în fundamentarea cererilor fiind invocate dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România. Drept consecință, prin decizia nr. 1209 din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea în natură cu un alt imobil, întrucât această măsură reparatorie nu este prevăzută de cadrul legal incident, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei în ceea ce privește terenurile în litigiu, respectiv dreptul acesteia la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte redate anterior fac posibilă și judicioasă aprecierea instanței conform căreia, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare abuzivă a imobilelor, este înlăturată prin dispozițiile legii noi, cu caracter special, care, din considerente de urgentare a rezolvării situațiilor litigioase, dar și pentru a crea un climat de stabilitate și securitate a raporturilor juridice referitoare la dreptul de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ special se referă, au impus o procedură a revendicării cu caracter administrativ prealabil, derogatorie, imperativă și obligatorie, subordonată controlului judecătoresc.

În sprijinul acestei argumentații în mod corect s-a invocat principiul specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală), concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens și chiar făcând abstracție de principiul la care prima instanță a făcut referire subsidiară (electa una via non datur recursus ad alteram). Conform definiției pe care însuși textul legii o impune - art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 - imobilele, în sensul ordonanței, sunt construcțiile, împreună cu anexele acestora și terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile reclamantei, conform cărora s-ar impune, pe cale de excepție, și o altă distincție între imobile, anume potrivit destinației acestora. Soluționarea primului capăt de cerere - solicitarea de constatare a nulității absolute a decretului prezidențial – în considerarea ideii lipsei de interes, apare ca fiind judicioasă, în condițiile în care există o recunoaștere cu caracter prealabil judecății asupra caracterului abuziv al exproprierii și a nelegalității titlului statului, prin efectul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, dată în procedura specială menționată, și recunoașterea expresă a calității reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri.

Împrejurarea că cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 ar fi fost formulată de o altă persoană juridică, Uniunea de Conferințe a Bisericii Creștine A.Z.Ș., și nu de către reclamanta Conferința M., respectiv contestarea calității acesteia de proprietară a imobilelor în litigiu, reprezintă chestiuni ce țin de fondul raportului juridic litigios, în soluționarea căruia sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la lipsa caracterului efectiv al procedurii instituite prin dispozițiile legii speciale, nu pot fi reținute și analizate în alt cadru procesual decât cel instituit de legea specială pentru asigurarea restabilirii situației anterioare, cu atât mai mult cu cât accesul la instanța competentă este recunoscut și necontestat, procedura concretă de urmat, îndeplinirea condițiilor impuse pentru obținerea retrocedării, în natură sau prin echivalent, realitatea măsurilor propuse din perspectiva exigențelor normelor de drept european, urmând să constituie chestiuni de procedură/de fond ce se pretează în mod categoric controlului judiciar. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Conferința M. împotriva deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Conferința M. împotriva deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2010.