ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5146/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5146/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă,

la data de 5 octombrie 2011, reclamanta SC A. SRL a

chemat în judecată pe pârâtul Mun. București prin Primarul General, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acestuia la

plata despăgubirilor pe care i le datorează pentru exproprierea imobilului

situat în București, sector 1, evaluate provizoriu la suma de 508.000 euro în

echivalent lei la cursul din ziua plății, până la stabilirea cuantumului exact

prin expertiza judiciară.

În motivare,

s-a arătat că în baza Legii nr. 198/2004, imobilul – benzinărie, proprietatea

sa, situat în București, sector 1, cu suprafața construită de 35 mp și teren în

suprafața de 181 mp, a fost expropriat.

În urma

demersurilor efectuate de aceasta pentru a obține clarificarea modului în care

a operat exproprierea, a aflat că la sfârșitul lunii septembrie 2009 s-a

procedat la consemnarea sumei de 757.351 lei, reprezentând contravaloarea

imobilului sau astfel cum fost evaluat, însă nu i-a fost comunicată hotărârea

de stabilire a cuantumului despăgubirilor și, implicit, nici baza de evaluare a

proprietății. Apreciază că suma propusă de expropriator în vederea despăgubirii

a fost obținută în urma unei evaluări eronate. Pentru acest motiv, a refuzat

debitare contului în care s-a virat cuantumul despăgubirii.

În drept

cererea s-a întemeiat pe art, 22 alin. (1) si (3) din Legea nr. 255/2010, art. 21

- 27 din Legea nr. 33/1994, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004.

La termenul de

judecată din 18 mai 2012, pârâtul a invocat excepția tardivității formulării

cererii.

Prin Sentința

civilă nr. 1505 din 14 septembrie 2032, Tribunalul București a admis excepția

tardivității formulării acțiunii și a respins ca tardiv formulată cererea

reclamantei, reținând că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004

modificată, expropriatul nemulțumit de cuantumul păgubirii consemnate în

condițiile art, 5 alin. (4) și (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa

instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de ia a la care i-a

fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului păgubim, sub sancțiunea

decăderii.

Hotărârea

de stabilire a despăgubirilor nr. 169 din 3 septembrie 2010 a fost comunicată

reclamantului îa data de 13 august 2010 la adresa din București, sector 1 (fila

98 și

112

dosar), precum și la adresa

din sector 1 București (fila 103).

Potrivii

certificatului constatator de Ia O.N.R.C. de pe lângă Tribunalul București,

reclamanta își are sediul la adresa din București, sector 1, în baza unui

contract de vânzare-cumpărare, ultima înregistrare în registrul comerțului

datând din anul 2009.

S-a reținut că

pârâtul și-a îndeplinit obligația de comunicare a Hotărârii de stabilire a

despăgubirilor nr. 169 din 3 septembrie 2010 prin comunicarea acesteia la data

de 13 august 2010 la adresa din București, sector 1, sediul social apărut în

evidențele O.N.R.C., nefiind nicio modificare cu privire la sediul până la

momentui judecății. Așa fiind, termenul pentru depunerea cererii. de 30 de zile

este cu mult depășit față de data comunicării hotărârii și de data introducerii

cererii de chemare în judecată 5 octombrie 2011, neexistând nicio cerere de

repunere în termen.

Astfel

fiind, Tribunalul a constatat incidența art, 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004

modificată.

Prin Decizia civilă

nr. 19/ A din 5 februarie 2013, Curtea de Apel București,

-secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta SC A. SRL.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Criticile

aduse de apelantă hotărârii instanței de fond vizează analizarea, eronată în

opinia apelantei, a situației de fapt referitoare la comunicarea către aceasta

a Hotărârii nr. 169 din 3 septembrie 2010 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii

nr. 198/2004, în aprecierea sa concluzia instanței, potrivit cu care hotărârea

a fost

comunicată în conformitate cu

dispozițiile art. 7 din Legea nr. 198/2004, fiind nelegală.

Ținând seama

de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat că susținerile apelantei nu

sunt întemeiate.

Invitația

de a participa la ședința Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004

stabilită pentru data de 3 septembrie 2010 a fost comunicată apelantei - reclamante

la data de 13 august 2010 la adresa din București, sector 1 (cu care apelanta

reclamantă figurează în evidențele Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă

Tribunalul București) precum și la adresa din București, sector 1.

Întrucât Poșta

Română a restituit plicul (transmis prin scrisoare recomandată) conținând invitația,

cu mențiunea „destinatar necunoscut la adresă", reprezentanta intimatului -

pârât (împuternicit de acesta cu efectuarea formalităților de comunicare) a

procedat la comunicarea acestei convocări și prin intermediul publicității,

anume prin publicarea convocării într-un ziar de largă circulație.

Dată fiind

împrejurarea menționată anterior, următorul act emis în desfășurarea procedurii

de expropriere, respectiv hotărârea de stabilire a despăgubirilor, a fost

comunicată la adresa din București, sector 1, cu care apelanta - reclamantă

figura în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare din 13 octombrie 1997 la

B.N.P. C.A. Brăila, act ce constituia titlul de proprietate asupra imobilului

suspus exproprierii. De asemenea, la data de 23 septembrie 2010, hotărârea a

fost afișată (filele 69 - 74) la avizierul sediului Consiliului General al Mun.

București și pe pagina proprie de internet a Primăriei Mun. București, potrivit

prevederilor art. 7 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile

lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local.

Curtea a

reținut că art. 7 din Legea nr. 198/2004 instituie pe de o parte obligația

expropriatorului de a comunica hotărârea de stabilire a cuantumului

despăgubirilor către solicitantul despăgubirilor și, pe de altă parte, pe aceea

de a asigura publicitatea hotărârii, atât pentru persoana expropriată, aflată

în situația în care nu a primit efectiv hotărârea, cât și pentru terțe persoane

care s~ar considera îndreptățite la despăgubiri pentru imobilul expropriat.

Această ultimă ipoteză este, de altfel, prevăzută de același act normativ în art.

9 alin. (2), potrivit cu care, în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată,

orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea

imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3

ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în

condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii.

Curtea a

apreciat ca intimatul - pârât (prin reprezentantul desemnat) și-a îndeplinit

obligațiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 198/2004 de comunicare a

hotărârii (ce interesează în prezentul litigiu) și pe cea privind asigurarea

publicității

acesteia, într-o modalitate care să asigure primirea actului de către acesta și

nu în mod obligatoriu la sediul social cu care societatea apelantă era înscrisă

în Registrul Comerțului, ca urmare a faptului că societatea expropriată nu avea

în fapt sediul la adresa menționată în Registrul Comerțului.

Prin

urmare, în mod corect expropriatorul (prin reprezentantul SP C.C.A. SRL) a

decis să comunice următoarele înscrisuri emise în cadrul procedurii la adresa

din București, sector 1, care era menționată în contractul de vânzare - cumpărare

ce constituia titlul de proprietate al apelantei-recl amante ca fiind sediul

acesteia din urmă.

Astfel

fiind, nu se poate imputa intimatului - pârât că nu și-a îndeplinit obligația

de comunicare și nu poate fi apreciată ca având temei susținerea apelantei

potrivit cu care îi sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004

în sensul că, nefiindu-i comunicată hotărârea și fiind persoană îndreptățită la

despăgubire, poate beneficia de termenul de 3 ani de la data afișării

hotărârii, pentru a formula o acțiune injustiție, câtă vreme nu se poate reține

că hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu a fost comunicată.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SRL pentru motive

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

acestora, recurenta a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat clar pe

motivele de apel, în sensul că, pe de o parte, a reținut ca și corectă

susținerea potrivit căreia constatările instanței de fond cu privire la comunicarea

hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu corespunde realității, iar, pe de

altă parte, a respins apelul formulat ca nefondat.

Curtea a

apreciat că nu are temei susținerea apelantei potrivit cu care îi sunt

aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 în sensul că,

nefiindu~i comunicată hotărârea și fiind persoana îndreptățită la despăgubiri,

poate beneficia de termenul de 3 ani de la data afișării hotărârii, pentru a

formula o acțiune în justiție, câtă vreme nu se poate reține că hotărârea

de stabilire a despăgubirilor nu a fost comunicată.

Astfel,

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit textele de lege deoarece,

conform art. 87 pct. 2 C. proc. civ., persoanele juridice se citează la sediul

principal sau cel al sucursalei. Or, din actele depuse la dosar rezultă fără

putință de tăgadă că la sediul societății nu s-a făcut nicio comunicare.

Nu are

relevanță faptul că sediul societății se afla sau nu faptic la adresa din

București, sector 1. Dacă pârâta a constatat că a epuizat posibilitățile de

comunicare, trebuia să aplice prevederile legii și nu să justifice efectuarea

comunicării la alte adrese care nu au legătură cu societatea.

Mai

mult, instanța de apel în mod eronat reține că hotărârea de stabilire a

despăgubirilor se consideră a fi comunicată, dat fiind faptul că aceasta a fost

transmisă la adresa din București, sector 1, unde se află adresa unuia dintre

asociații Ia societatea reclamantă, acesta având și calitatea de administrator.

Recurenta

consideră că această adresă a fost aleasă în mod unilateral de către instanță,

pe baza presupunerilor proprii că ar avea legătură cu societatea.

De la

data încheierii contractului, 13 octombrie 1997 la B.N.P. C.A. Brăila

societatea și-a schimbat sediul social la noua adresa, respectiv București, sector

3, la această dată societatea neavând absolut nicio legătură cu adresa din

București, sector 1.

Mai

mult, în temeiul art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății

trebuie să o dovedească, deci intimata - pârâtă avea obligația să prezinte

dovada actuală că adresa din București, sector 1 asigură comunicarea efectivă

către societatea recurentă.

Prevederile

art. 7 din Legea nr. 198/2004 raportate la art. 87 pct. 2 C. proc. civ. impun

ca hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii să fie comunicată SC A.

SRL și nu la domiciliul unuia dintre cei trei asociați. Or, pârâta a transmis

hotărârea doar la domiciliul unuia dintre asociați și nu la toți asociații.

Se

observă de asemenea că dovada de primire nu a fost semnată, iar, în cazul în

care hotărârea de expropriere a fost comunicată potrivit legii, ar fi trebuit

să existe și această dovadă.

Conform art. 94

C. proc. civ., când comunicarea actelor nu se poate face din cauză că s-a

dărâmat clădirea, a devenit de neiocuit sau din alt motiv asemănător,

comunicarea actelor se va face prin publicitate. Prevederile acestui articol se

coroborează cu art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 potrivit căruia "în

cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră

îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa

instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de Ia data afișării

hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 7, sub

sancțiunea decăderii".

Din

interpretarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 198/2004 rezultă că hotărârile

de stabilire a cuantumului despăgubirii trebuie comunicate solicitantului, în

acest context, termenul de 30 de zile în care expropriatul poate sa se adreseze

instanțelor judecătorești, prevăzut la art. 9 alin (1) din Legea nr. 198/2004,

curge de la momentul comunicării hotărârii de expropriere.

Prin

urmare, pentru a se putea considera că s-a depășit termenul de 30 de zile

prevăzut de Legea nr. 198/2004, era necesar ca hotărârea de despăgubire să fie

comunicată, astfel încât să se poată stabili data de la care termenul a început

să curgă și, implicit, data la care cele 30 de zile s-au împlinit.

În condițiile

în care hotărârea nr. 169 din 3 septembrie 2010 nu a fost comunicată recurentei

până în prezent, rezultă că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 198/2004 ci, dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004

potrivit cărora „în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice

persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea

imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3

ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în

condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii.

Cum hotărârea

a fost publicată la data de 23 septembrie 2010, iar acțiunea a fost introdusă

la 5 octombrie 2011, rezultă fără echivoc că. acțiunea a fost formulată înlăuntrul

termenului de 3 ani.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticiie menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind

fondat pentru următoarele considerente:

Hotărârea de

stabilire a cuantumului despăgubiri: a fost comunicată societății recurente la

o altă adresă decât cea a sediului său principal, cu încălcarea art. 82 alin.

(2) C. proc. civ., care prevede că persoanele juridice de drept privat vor fi

citate prin reprezentanții lor, „la sediul principal sau la cel al sucursalei

ori, după caz, al reprezentanței".

În ipoteza în

care, din comunicările anterioare efectuate la sediul principal, reieșea că

societatea expropriată nu își mai avea în fapt sediul la acea adresă,

comunicarea urma a se realiza în temeiul art. 94 C. proc. civ. care prevede că,

atunci „când comunicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a

dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alt motiv asemănător, agentul

va depune actul la grefa instanței, care va înștiința din timp partea despre

această împrejurare (...) Când reclamantul învederează că, deși a făcut tot ce

i-a stat în putință, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, președintele

instanței va dispune citarea acestuia prin publicitate".

Realizându-se

comunicarea hotărârii contestate, nu prin publicitate, ci la o altă adresă

decât cea a sediului principal, fără a face dovada că aceasta reprezintă sediul

sucursalei ori, după caz, al reprezentanței, instanțele de fond au făcut o

greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, astfel că

procedura de comunicare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nu

a fost legal îndeplinită.

Persoana

expropriată, nemulțumită de cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărâre, se

putea adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile,

conform art. 7 al Legii nr. 198/2004, termen care începe să curgă de ia

momentul comunicării hotărârii.

Întrucât comunicarea

hotărârii nu s-a realizat în mod legal, termenul de formulare a contestației nu

a început să curgă, deci nu se putea împlini anterior formulării contestației,

motiv pentru care Înalta Curte consideră că soluția de respingere a

contestației ca tardivă este nelegală.

Înalta Curte

apreciază ca fiind nefondate susținerile recurentei potrivit cărora în cauză ar

fi incidente prevederile art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 conform cărora

„în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se

consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se

poate

adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de la data

afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 7,

sub sancțiunea decăderii".

Recurenta

susține că, în ipoteza în care nu i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a

cuantumului despăgubirii, îi sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) al

Legii nr. 198/2004, astfel că termenul în care poate contesta hotărârea este

cel de 3 ani, calculat de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului

despăgubirii.

Această

apărare nu poate fi primită, întrucât art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 se

referă exclusiv la terțe persoane, excluzând persoanele menționate în hotărâre

pentru care este prevăzut In mod expres un termen mai scurt al contestație, în

art, 9 alin. (1) al Legii nr. 198/2004, determinat de faptul că acestora li se

comunică hotărârea de stabilire a despăgubirii, spre deosebire de terțele

persoane care, la rândul lor, sunt afectate de expropriere și îndreptățite la

despăgubire, dar cărora măsura exproprierii și a despăgubirii le-a fost adusă

la cunoștință în mod indirect, prin afișare, ceea ce justifică și acordarea

unui termen mai lung pentru a formula contestație.

Opinia

recurentei că neîndeplinirea în mod legal a comunicării echivalează cu lipsa

comunicării, ceea ce o plasează în ipoteza terțelor persoane, astfel că va beneficia

de un termen mas lung pentru formularea contestației, lipsește de conținut atât

art, 9 alin. (1) al Legii nr. 198/2004, cât și regulile procedurale care

privesc curgerea termenului de decădere de 30 de zile. menționate anterior.

De altfel,

distincția făcută de art. 7 al Legii nr. 198/2004 între comunicare (aceasta

realizându-se către titularii exproprierii, inclusiv către titularii aparenți)

și publicitate (care îi vizează exclusiv pe terți), corespunde reglementării

cuprinse în cele două aliniate ale art. 9 al aceleiași legi, care se referă la

reguli de procedură diferite aplicabile persoanelor expropriate și terților.

Astfel, în

alin. (1) al art. 9 se stabilește un termen de decădere de 30 de zile pentru

contestație, In favoarea persoanei expropriate, acest termen începând să curgă

de la momentul comunicării, iar în art. 9 alin. (2) se identifică un alt termen

de decădere, mai lung, de 3 ani, pentru contestația formulată de către terți,

care curge de la data afișării.

Ca

atare, Înalta Curte consideră că recurentei îi sunt aplicabile dispozițiile art.

9 alin. (1) al Legii nr. 198/2004, însă termenul de decădere pentru formularea

contestației, cel de 30 de zile de la comunicare, nu a început să curgă

deoarece comunicarea hotărârii a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor art.

82 alin. (2) și art. 94 C. proc. civ., motiv pentru care în mod greșit

contestația a fost respinsă ca tardivă.

Luând în

considerare argumentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

recursul va fi admis, va fi modificată în tot decizia recurată, în sensul că va

fi admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1505

din 14 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a

civilă.

În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a

fost modificat

prin Legea

nr. 202/2010, aplicabilă în cauză, deoarece prima instanță a fost

învestită ulterior intrării în vigoare a acestei

legi, la data de 5 octombrie 2011, întrucât

părțile nu au solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare

primei

instanțe de fond, urmează ca

sentința să fie anulată, iar cauza să fie trimisă la

instanța de apel

pentru evocarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL

împotriva

Deciziei nr. 19/ A din 5 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția

a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și

asigurări

sociale.

Modifică

în tot decizia recurată, în sensul că:

Admite apelul

declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva

Sentinței

nr. 1505 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București,

secția

a II-a civilă.

Anulează

sentința și trimite cauza la instanța de apel pentru evocarea fondului.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică astăzi, 8 noiembrie 2013.