ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 934/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 934/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată, la data de 22 octombrie 2010, pe rolul Tribunalului

București, reclamanta SC P. SRL,

în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Direcția Transporturi,

Drumuri și Sistematizarea Circulației, a formulat contestație împotriva

Hotărârii nr. 148 din 02 septembrie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 198/2004 a municipiului București în ceea ce privește despăgubirile

acordate în cuantum de 216.331 lei pentru exproprierea suprafeței de 162 mp

teren situat în București, și obligarea pârâtului la plata sumei de 186.300

euro cu titlu de despăgubiri (1.150 euro X 162 mp) având în vedere valoarea

reală a imobilului.

Reclamanta

a arătat că întrucât prețul de achiziție al terenului a fost de 1.150 euro pe

metrul pătrat despăgubirile trebuie să se ridice măcar la nivelul prețului de

achiziție, altfel s-ar crea un prejudiciu.

Prin

sentința civilă nr. 1610 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, Secția a

IV a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin expertiza efectuată în cauză s-a

stabilit o valoare de circulație a terenului expropriat în suprafață de 162 mp

de 287 euro/mp, ceea ce echivalează, la data expertizei (1 Euro = 4,15 lei), cu

o valoare de 46.494 Euro sau 193.256,96 lei, valoare inferioară celei stabilite

prin hotărârea de expropriere (respectiv 216.331 lei). Prin aceeași expertiză

s-a stabilit că nu există un alt prejudiciu adus reclamantei prin expropriere

(de tipul necesității demolării vreunui bun imobil sau al scăderii, prin

expropriere, a valorii suprafeței rămase în proprietate, etc.) decât cel

constând în valoarea terenului expropriat.

Tribunalul

a înlăturat presupusul prejudiciu legat de diferența de valoare dintre momentul

exproprierii și cel al efectuării expertizei, apreciind că prejudiciul nu este unul

cert întrucât nu există niciun indiciu din care să rezulte că reclamanta ar fi

avut intenția să înstrăineze imobilul la data exproprierii, iar prin

expropriere să fi fost forțat să accepte doar despăgubirea oferită de

expropriator.

Tribunalul a

apreciat că în condițiile în care reclamanta nu a probat intenția reală de

vânzare a terenului expropriat chiar în perioada exproprierii, nu se poate

reține că aceasta ar fi fost prejudiciată prin neobținerea acelui preț din

vânzarea la acel moment a bunului.

În al

doilea rând, tribunalul a înlăturat susținerile reclamantei privind existența

unui prejudiciu care să fie inclus în despăgubiri, decurgând din diferențele de

valori în raport de data achiziției sau a exproprierii, pentru că prejudiciul

avut în vedere de art. 26 alin. (1), (2) din Legea nr. 33/1994, ca parte a

despăgubirii, se referă la eventuala scădere a valorii bunului rămas

neexpropriat sau la pierderi concrete și efective ori beneficii nerealizate

suferite ca urmare nemijlocită a exproprierii, iar nu la diferențele de preț al

imobilului ce apar în urma fluctuațiilor valorice firești generate de evoluția

social-economică pe parcursul procedurii (fie în creștere, fie în scădere).

Tribunalul a

reținut că, în condițiile în care legea dă un reper temporal în funcție de care

se stabilește valoarea de circulație a bunului (și anume, data efectuării

expertizei, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994), nu este firesc ca

expropriatul să își aleagă momentul convenabil în funcție de care să

beneficieze de stabilirea valorii imobilului, respectiv momentul în care prețul

era mai mare.

Prin

urmare, tribunalul a reținut că nu poate fi acordată sub denumirea de

„prejudiciu" diferența dintre prețul suprafeței expropriate la data

expertizei și cea de la momentul exproprierii, tot astfel cum nu ar fi putut fi

considerată „spor de valoare", cu consecința reducerii despăgubirii,

diferența ce ar fi rezultat, în urmă cu câțiva ani, din creșterea prețului

imobilelor pe parcursul procesului.

De

altfel, tribunalul a apreciat că în măsura în care nu avea loc exproprierea,

reclamanta ar fi stăpânit în prezent un imobil cu o valoare inferioară celei de

la data exproprierii sau de la data achiziției, respectiv ar fi stăpânit un

imobil cu valoarea actuală de circulație.

Chiar dacă suma stabilită de expertiză este inferioară

celei atribuite de

expropriator,

tribunalul nu a acordat noua valoare, întrucât a considerat că s-ar crea o

situație mai grea reclamantei în propria cale de atac, iar art. 27 din Legea nr.

33/1994 arată că nu va putea fi acordată o valoare mai mică decât cea oferită

de expropriator.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta SC P. SRL.

Curtea

de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 187 din 4 mai 2012, a

respins ca nefondat apelul

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că legea cadru în materia

exproprierilor, respectiv Legea nr. 33/1994, a stabilit un criteriu legal ce

trebuie avut în vedere de comisia de experți numită de instanță, în

conformitate cu dispozițiile art. 25 din lege, în sensul că evaluarea

imobilului supus exproprierii se face în raport de prețurile de tranzacționare

ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică

de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se

stabilește cuantumul despăgubirii.

Cu

privire la condiția ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă la momentul

stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească, instanța

este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994, conform cărora „La calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare

și dovezile prezentate de aceștia.

De

asemenea, instanța a arătat că în dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994

s-a prevăzut expres că și dacă suma stabilită de expertiza efectuată în fața

instanței de judecată este inferioară celei atribuite de expropriator, nu va fi

acordată noua valoare, întrucât s-ar crea o situație mai grea reclamantei în

propria cale de atac arată că nu va putea fi acordată o valoare mai mică decât

cea oferită de expropriator.

Instanța

de apel a reținut că o asemenea reglementare nu poate fi considerată ca fiind

contrară art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, deoarece în jurisprudența sa Curtea

Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislație prin care să

stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului

expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmărește realizarea unui scop

de utilitate publică și este consecința unor reforme economice sau sociale

(paragraful 15 din cauza Granitul contra României, hotărârea din 24 aprilie

2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a

valorii bunului expropriat, instanța de apel a invocat jurisprudența Curții

Europene, respectiv cauza Papamichalopoulos et autres c. Grece din 31 octombrie

1995, cauza

Scor dino c. Italie

w. 3 6813/97, § 249, și cauza Kozacioglu c.

Turquie [GC],

nr. 2334/03 din 19 februarie 2009.

Instanța de

apel a reținut că în cauză, măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea

unui obiectiv de utilitate publică, în contextul social economic al crizei la

nivel mondial, iar valoarea despăgubirii a fost stabilită în funcție de anumite

criterii obiective (prețurile de tranzacționare), care permit stabilirea unei

despăgubiri apropiate de valoarea reală a bunului.

În ceea ce

privește susținerea reclamantei în sensul că suma oferită cu titlu de

despăgubire este inferioară celei de achiziționare al terenului expropriat,

instanța de apel a reținut că, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, din 18 aprilie 2008, dintre apelantă și Z.E., era deja

declanșată procedura exproprierii, așa cum rezultă din notificarea transmisă

sub nr. 302 din 24 iulie 2007 și că, cel puțin vânzătoarea cunoștea atât faptul

că o parte din suprafață va fi expropriată, cât și prețul de expropriere

oferit.

În aceste

condiții, cumpărarea imobilului în timpul procedurii de expropriere la un

anumit preț reprezintă asumarea suportării diferenței dintre valoarea de

cumpărare a imobilului și valoarea oferită de expropriator.

Instanța de

apel a apreciat că în condițiile în care reclamantei i s-a adus la cunoștință

de către vânzătoare declanșarea procedurii de expropriere, atunci aceasta și-a

asumat riscul obținerii unei valori a terenului expropriat mai mic (calculată

în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994), iar în cazul în

care nu a avut cunoștință de acest aspect, atunci are posibilitatea legală de a

se regresa împotriva vânzătoarei cu o acțiune de garanție în evicțiune, în

condițiile art. 1337 și urm. C. civ. din 1864.

Decizia

instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, printr-o primă critică, recurenta reclamantă susține că soluția

dată de instanța de apel este nelegală întrucât la stabilirea cuantumului

despăgubirilor s-a avut în vedere doar suprafața expropriată de 162 mp, iar

tranzacțiile efectuate pe piața imobiliară nu au avut ca obiect o suprafață

atât de redusă ca întindere, motiv pentru care raportarea instanței la prețul

cu care se vând terenurile în zonă nu este relevantă. Recurenta reclamantă

susține că întrucât dezmembrarea afectează și suprafața rămasă în proprietatea

sa, pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite, se impunea stabilirea valorii

actuale a întregului teren și apoi a valorii terenului rămas în proprietate

după expropriere. Arată că suma stabilită ca valoare a despăgubirilor este mult

subevaluată si încalcă norma constituțională cuprinsă în art. 41 alin. (3),

potrivit căreia exproprierea poate fi făcuta numai cu o dreapta despăgubire.

Recurenta

reclamantă mai susține că, prin exproprierea doar a unei părți din teren, s-a

cauzat un prejudiciu și restului de teren neexpropriat și că întrucât terenul

se afla într-o zonă favorabilă extinderii urbane, valoarea acestuia este

ridicată.

În

continuare, recurenta reclamantă arată că motivarea instanței de apel cum că „măsura

exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică,

în contextul social al crizei la nivel mondial" este greșită, arătând că

nu criza mondială justifică privarea de proprietate. Susține că în mod greșit

instanța de apel a reținut în motivarea deciziei recurate faptul că la momentul

cumpărării terenului era declanșată procedura exproprierii, arătând, în acest

sens, că este irelevant dacă i s-a adus sau nu la cunoștință că terenul urma să

fie suspus exproprierii, ci prezintă importanță prețul la care s-a încheiat

tranzacția, un preț „real" și „actual", care reflecta nivelul

tranzacțiilor comerciale la acea vreme. A arătat că necesitatea unei

despăgubiri care să fie reală rezultă și din jurisprudența instanței de

contencios european.

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirii, prin raportare la prevederile art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994, recurenta arată că instanța de apel nu a ținut cont

de faptul că ea a achiziționat imobilul prin credit bancar, dobânda și

comisioanele aferente fiind calculate la nivelul întregii suprafețe de teren

achiziționate, și nicidecum la nivelul suprafeței diminuate prin măsura

exproprierii și la un preț de 1.150 euro/mp. Susține că această diminuare a

valorii terenului nu poate fi corelată cu o reducere a obligațiilor bănești

față de instituția de credit, motiv pentru care nu consideră just ca o persoană

privată să suporte consecințele unei masuri sociale, cu implicații pentru

întreaga colectivitate.

Analizând

criticile formulate de reclamantă, înalta Curte constată următoarele:

În

primul rând, trebuie precizat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ. nu va fi avut în vedere întrucât niciuna dintre criticile

formulate nu poate fi circumscrisă acestui caz de modificare a deciziei

recurate, nepunând în discuție interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, în sens de „negotium".

Analizând hotărârea recurată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește prima critică formulată de recurenta reclamantă, se

constată că nici un text

din Legea nr. 198/2004, în vigoare la data formulării acțiuni, nici din Legea nr.

255/2010, adoptată pe parcursul judecării cauzei și nici din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publica nu prevede ca evaluarea

imobilului supus exproprierii să se facă în raport de prețurile de

tranzacționare ale unor imobile similare ca suprafață cu imobilul expropriat,

astfel cum susține recurenta.

Dimpotrivă,

dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 - lege cadru în

materia exproprierilor prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a

imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și

instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului

de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor

persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Textul

legal enunțat stabilește atât criteriile de determinare a despăgubirii compuse

din valoarea reală a bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și

momentul (data de referință în raport cu care se determină cuantumul

despăgubirii, care este „data întocmirii raportului de expertiză" întocmit

în conformitate cu prescripțiile art. 25 din lege, aceasta fiind proba și

modalitatea sa de administrare admisă de textul ce o reglementează).

Așa fiind, cât

timp prin dispozițiile legale privind modalitatea de calcul a despăgubirilor nu

se instituie cerința invocată de recurenta reclamantă (ci, dimpotrivă se

autoriză instanța să constituie o comisie de experți care să calculeze

despăgubirea în funcție de prețul de circulație al imobilului la data

întocmirii raportului), pe cale de consecință, critica de nelegalitate se

dovedește a fi străină în raport de textul legii și, ca atare, nefondată.

În

cauză, experții desemnați de instanță au determinat cuantumul despăgubirii prin

raportare la criteriile impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că

valoarea reală/valoarea de circulație a bunului expropriat în suprafață de 162

mp este de 287 Euro/mp, la data efectuării expertizei și au conchis că valoarea

totală a despăgubirii este de 46494 euro sau 193.256,96 lei.

De

menționat că, potrivit aceluiași raport de expertiză (fila 156 dosar tribunal),

experții evaluatori au constatat că prin exproprierea lotului de 162 mp restul

proprietății reclamantei nu suferă nici un spor sau scădere de valoare,

reclamanta nesuportând nici un fel de prejudiciu cu excepția celui constând în

deposedarea de bunul expropriat.

În

dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta susține că prin exproprierea

parțială (doar a suprafeței de 162 mp teren) s-a diminuat valoarea economică a

întregului teren pe care îl deține în proprietate, fiindu-i cauzate prejudicii

datorită faptului că terenul se află într-o zonă favorabilă extinderii urbane.

Înalta

Curte constată că această susținere a reclamantei nu s-a constituit în critică

în apelul declarat de aceasta împotriva sentinței tribunalului, fiind formulată

omisso medio.

În

aceste condiții instanța de recurs nu poate exercita un control de legalitate

asupra unor aspecte care nu au fost invocate pe calea apelului, deși exista

această posibilitate, întrucât s-ar ajunge la încălcarea principiului „ non

omisso medio ", ceea ce este inadmisibil.

De

altfel, recurenta reclamantă avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni pe

acest aspect la raportul de expertiză efectuat în faza judecății în primă

instanță, dar a înțeles să rămână în pasivitate.

În ceea

ce privește susținerea recurentei reclamante cum că suma stabilită ca valoare a

despăgubirilor este mult subevaluată și încalcă dispozițiile constituționale

cuprinse în art. 44 alin. (3), se constată că, aplicând în cauză dispozițiile art.

26 din Legea nr. 33/1994, instanța nu a încălcat textul constituțional

sus-menționat.

De

altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că reglementarea legală

cuprinsă în articolul sus-menționat conține suficiente garanții menite să

ocrotească și să garanteze dreptul de proprietate al titularilor, drept

consacrat de art. 44 din Constituție (Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, nr. 388

din 26 aprilie 2012).

În ce privește

jurisprudența europeană invocată, se constată că prin soluția adoptată,

instanța nu a nesocotit exigențele acesteia referitoare la despăgubirea

echitabilă care se cuvine în situația lipsirii de proprietate prin expropriere.

Așa cum a

reținut și instanța de apel, respectarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în

stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei implică și

satisfacerea exigențelor art. 1 din Protocolul adițional Convenției Europene a

Drepturilor Omului. Cât timp legiuitorul a prevăzut criterii de evaluare a

despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar instanța a

aplicat și respectat aceste criterii, hotărârea astfel pronunțată nu poate

reprezenta o încălcare a normei naționale sau a celei europene.

Considerentele

prezentate mai sus confirmă, așadar, că instanța de apel, aplicând corect

dispozițiile legale incidente în speță, a pronunțat o decizie legală, nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar

dispozițiile art. 304 pct. 8 din același cod fiind indicate doar formal.

În

consecință, recursul declarat în cauză, nefiind fondat, urmează să fie respins

ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P.

SRL

împotriva deciziei nr.

187A din 4 mai 2012 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.