ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 934/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 22 octombrie 2010, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 148 din 02 septembrie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a municipiului București în ceea ce privește despăgubirile acordate în cuantum de 216.331 lei pentru exproprierea suprafeței de 162 mp teren situat în București, și obligarea pârâtului la plata sumei de 186.300 euro cu titlu de despăgubiri (1.150 euro X 162 mp) având în vedere valoarea reală a imobilului.

Reclamanta a arătat că întrucât prețul de achiziție al terenului a fost de 1.150 euro pe metrul pătrat despăgubirile trebuie să se ridice măcar la nivelul prețului de achiziție, altfel s-ar crea un prejudiciu. Prin sentința civilă nr. 1610 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, Secția a IV a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit o valoare de circulație a terenului expropriat în suprafață de 162 mp de 287 euro/mp, ceea ce echivalează, la data expertizei (1 Euro = 4,15 lei), cu o valoare de 46.494 Euro sau 193.256,96 lei, valoare inferioară celei stabilite prin hotărârea de expropriere (respectiv 216.331 lei).

Prin aceeași expertiză s-a stabilit că nu există un alt prejudiciu adus reclamantei prin expropriere (de tipul necesității demolării vreunui bun imobil sau al scăderii, prin expropriere, a valorii suprafeței rămase în proprietate, etc.) decât cel constând în valoarea terenului expropriat. Tribunalul a înlăturat presupusul prejudiciu legat de diferența de valoare dintre momentul exproprierii și cel al efectuării expertizei, apreciind că prejudiciul nu este unul cert întrucât nu există niciun indiciu din care să rezulte că reclamanta ar fi avut intenția să înstrăineze imobilul la data exproprierii, iar prin expropriere să fi fost forțat să accepte doar despăgubirea oferită de expropriator. Tribunalul a apreciat că în condițiile în care reclamanta nu a probat intenția reală de vânzare a terenului expropriat chiar în perioada exproprierii, nu se poate reține că aceasta ar fi fost prejudiciată prin neobținerea acelui preț din vânzarea la acel moment a bunului.

În al doilea rând, tribunalul a înlăturat susținerile reclamantei privind existența unui prejudiciu care să fie inclus în despăgubiri, decurgând din diferențele de valori în raport de data achiziției sau a exproprierii, pentru că prejudiciul avut în vedere de art. 26 alin. (1), (2) din Legea nr. 33/1994, ca parte a despăgubirii, se referă la eventuala scădere a valorii bunului rămas neexpropriat sau la pierderi concrete și efective ori beneficii nerealizate suferite ca urmare nemijlocită a exproprierii, iar nu la diferențele de preț al imobilului ce apar în urma fluctuațiilor valorice firești generate de evoluția social-economică pe parcursul procedurii (fie în creștere, fie în scădere).

Tribunalul a reținut că, în condițiile în care legea dă un reper temporal în funcție de care se stabilește valoarea de circulație a bunului (și anume, data efectuării expertizei, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994), nu este firesc ca expropriatul să își aleagă momentul convenabil în funcție de care să beneficieze de stabilirea valorii imobilului, respectiv momentul în care prețul era mai mare. Prin urmare, tribunalul a reținut că nu poate fi acordată sub denumirea de „prejudiciu" diferența dintre prețul suprafeței expropriate la data expertizei și cea de la momentul exproprierii, tot astfel cum nu ar fi putut fi considerată „spor de valoare", cu consecința reducerii despăgubirii, diferența ce ar fi rezultat, în urmă cu câțiva ani, din creșterea prețului imobilelor pe parcursul procesului.

De altfel, tribunalul a apreciat că în măsura în care nu avea loc exproprierea, reclamanta ar fi stăpânit în prezent un imobil cu o valoare inferioară celei de la data exproprierii sau de la data achiziției, respectiv ar fi stăpânit un imobil cu valoarea actuală de circulație. Chiar dacă suma stabilită de expertiză este inferioară celei atribuite de expropriator, tribunalul nu a acordat noua valoare, întrucât a considerat că s-ar crea o situație mai grea reclamantei în propria cale de atac, iar art. 27 din Legea nr. 33/1994 arată că nu va putea fi acordată o valoare mai mică decât cea oferită de expropriator. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta SC P. SRL.

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 187 din 4 mai 2012, a respins ca nefondat apelul Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că legea cadru în materia exproprierilor, respectiv Legea nr. 33/1994, a stabilit un criteriu legal ce trebuie avut în vedere de comisia de experți numită de instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din lege, în sensul că evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de prețurile de tranzacționare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii.

Cu privire la condiția ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească, instanța este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

De asemenea, instanța a arătat că în dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 s-a prevăzut expres că și dacă suma stabilită de expertiza efectuată în fața instanței de judecată este inferioară celei atribuite de expropriator, nu va fi acordată noua valoare, întrucât s-ar crea o situație mai grea reclamantei în propria cale de atac arată că nu va putea fi acordată o valoare mai mică decât cea oferită de expropriator.

Instanța de apel a reținut că o asemenea reglementare nu poate fi considerată ca fiind contrară art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, deoarece în jurisprudența sa Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislație prin care să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmărește realizarea unui scop de utilitate publică și este consecința unor reforme economice sau sociale (paragraful 15 din cauza Granitul contra României, hotărârea din 24 aprilie 2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii bunului expropriat, instanța de apel a invocat jurisprudența Curții Europene, respectiv cauza Papamichalopoulos et autres c. Grece din 31 octombrie 1995, cauza Scor dino c. Italie w. 3 6813/97, § 249, și cauza Kozacioglu c. Turquie [GC], nr. 2334/03 din 19 februarie 2009. Instanța de apel a reținut că în cauză, măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în contextul social economic al crizei la nivel mondial, iar valoarea despăgubirii a fost stabilită în funcție de anumite criterii obiective (prețurile de tranzacționare), care permit stabilirea unei despăgubiri apropiate de valoarea reală a bunului.

În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul că suma oferită cu titlu de despăgubire este inferioară celei de achiziționare al terenului expropriat, instanța de apel a reținut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, din 18 aprilie 2008, dintre apelantă și Z.E., era deja declanșată procedura exproprierii, așa cum rezultă din notificarea transmisă sub nr. 302 din 24 iulie 2007 și că, cel puțin vânzătoarea cunoștea atât faptul că o parte din suprafață va fi expropriată, cât și prețul de expropriere oferit. În aceste condiții, cumpărarea imobilului în timpul procedurii de expropriere la un anumit preț reprezintă asumarea suportării diferenței dintre valoarea de cumpărare a imobilului și valoarea oferită de expropriator.

Instanța de apel a apreciat că în condițiile în care reclamantei i s-a adus la cunoștință de către vânzătoare declanșarea procedurii de expropriere, atunci aceasta și-a asumat riscul obținerii unei valori a terenului expropriat mai mic (calculată în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994), iar în cazul în care nu a avut cunoștință de acest aspect, atunci are posibilitatea legală de a se regresa împotriva vânzătoarei cu o acțiune de garanție în evicțiune, în condițiile art. 1337 și urm. C. civ. din 1864. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, printr-o primă critică, recurenta reclamantă susține că soluția dată de instanța de apel este nelegală întrucât la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere doar suprafața expropriată de 162 mp, iar tranzacțiile efectuate pe piața imobiliară nu au avut ca obiect o suprafață atât de redusă ca întindere, motiv pentru care raportarea instanței la prețul cu care se vând terenurile în zonă nu este relevantă. Recurenta reclamantă susține că întrucât dezmembrarea afectează și suprafața rămasă în proprietatea sa, pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite, se impunea stabilirea valorii actuale a întregului teren și apoi a valorii terenului rămas în proprietate după expropriere.

Arată că suma stabilită ca valoare a despăgubirilor este mult subevaluată si încalcă norma constituțională cuprinsă în art. 41 alin. (3), potrivit căreia exproprierea poate fi făcuta numai cu o dreapta despăgubire. Recurenta reclamantă mai susține că, prin exproprierea doar a unei părți din teren, s-a cauzat un prejudiciu și restului de teren neexpropriat și că întrucât terenul se afla într-o zonă favorabilă extinderii urbane, valoarea acestuia este ridicată. În continuare, recurenta reclamantă arată că motivarea instanței de apel cum că „măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în contextul social al crizei la nivel mondial" este greșită, arătând că nu criza mondială justifică privarea de proprietate.

Susține că în mod greșit instanța de apel a reținut în motivarea deciziei recurate faptul că la momentul cumpărării terenului era declanșată procedura exproprierii, arătând, în acest sens, că este irelevant dacă i s-a adus sau nu la cunoștință că terenul urma să fie suspus exproprierii, ci prezintă importanță prețul la care s-a încheiat tranzacția, un preț „real" și „actual", care reflecta nivelul tranzacțiilor comerciale la acea vreme. A arătat că necesitatea unei despăgubiri care să fie reală rezultă și din jurisprudența instanței de contencios european.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirii, prin raportare la prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, recurenta arată că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că ea a achiziționat imobilul prin credit bancar, dobânda și comisioanele aferente fiind calculate la nivelul întregii suprafețe de teren achiziționate, și nicidecum la nivelul suprafeței diminuate prin măsura exproprierii și la un preț de 1.150 euro/mp. Susține că această diminuare a valorii terenului nu poate fi corelată cu o reducere a obligațiilor bănești față de instituția de credit, motiv pentru care nu consideră just ca o persoană privată să suporte consecințele unei masuri sociale, cu implicații pentru întreaga colectivitate.

Analizând criticile formulate de reclamantă, înalta Curte constată următoarele: În primul rând, trebuie precizat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi avut în vedere întrucât niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui caz de modificare a deciziei recurate, nepunând în discuție interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de „negotium". Analizând hotărârea recurată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește prima critică formulată de recurenta reclamantă, se constată că nici un text din Legea nr. 198/2004, în vigoare la data formulării acțiuni, nici din Legea nr. 255/2010, adoptată pe parcursul judecării cauzei și nici din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publica nu prevede ca evaluarea imobilului supus exproprierii să se facă în raport de prețurile de tranzacționare ale unor imobile similare ca suprafață cu imobilul expropriat, astfel cum susține recurenta.

Dimpotrivă, dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 - lege cadru în materia exproprierilor prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Textul legal enunțat stabilește atât criteriile de determinare a despăgubirii compuse din valoarea reală a bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și momentul (data de referință în raport cu care se determină cuantumul despăgubirii, care este „data întocmirii raportului de expertiză" întocmit în conformitate cu prescripțiile art. 25 din lege, aceasta fiind proba și modalitatea sa de administrare admisă de textul ce o reglementează). Așa fiind, cât timp prin dispozițiile legale privind modalitatea de calcul a despăgubirilor nu se instituie cerința invocată de recurenta reclamantă (ci, dimpotrivă se autoriză instanța să constituie o comisie de experți care să calculeze despăgubirea în funcție de prețul de circulație al imobilului la data întocmirii raportului), pe cale de consecință, critica de nelegalitate se dovedește a fi străină în raport de textul legii și, ca atare, nefondată.

În cauză, experții desemnați de instanță au determinat cuantumul despăgubirii prin raportare la criteriile impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că valoarea reală/valoarea de circulație a bunului expropriat în suprafață de 162 mp este de 287 Euro/mp, la data efectuării expertizei și au conchis că valoarea totală a despăgubirii este de 46494 euro sau 193.256,96 lei. De menționat că, potrivit aceluiași raport de expertiză (fila 156 dosar tribunal), experții evaluatori au constatat că prin exproprierea lotului de 162 mp restul proprietății reclamantei nu suferă nici un spor sau scădere de valoare, reclamanta nesuportând nici un fel de prejudiciu cu excepția celui constând în deposedarea de bunul expropriat.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta susține că prin exproprierea parțială (doar a suprafeței de 162 mp teren) s-a diminuat valoarea economică a întregului teren pe care îl deține în proprietate, fiindu-i cauzate prejudicii datorită faptului că terenul se află într-o zonă favorabilă extinderii urbane. Înalta Curte constată că această susținere a reclamantei nu s-a constituit în critică în apelul declarat de aceasta împotriva sentinței tribunalului, fiind formulată omisso medio. În aceste condiții instanța de recurs nu poate exercita un control de legalitate asupra unor aspecte care nu au fost invocate pe calea apelului, deși exista această posibilitate, întrucât s-ar ajunge la încălcarea principiului „ non omisso medio ", ceea ce este inadmisibil.

De altfel, recurenta reclamantă avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni pe acest aspect la raportul de expertiză efectuat în faza judecății în primă instanță, dar a înțeles să rămână în pasivitate. În ceea ce privește susținerea recurentei reclamante cum că suma stabilită ca valoare a despăgubirilor este mult subevaluată și încalcă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 44 alin. (3), se constată că, aplicând în cauză dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța nu a încălcat textul constituțional sus-menționat.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că reglementarea legală cuprinsă în articolul sus-menționat conține suficiente garanții menite să ocrotească și să garanteze dreptul de proprietate al titularilor, drept consacrat de art. 44 din Constituție (Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, nr. 388 din 26 aprilie 2012). În ce privește jurisprudența europeană invocată, se constată că prin soluția adoptată, instanța nu a nesocotit exigențele acesteia referitoare la despăgubirea echitabilă care se cuvine în situația lipsirii de proprietate prin expropriere. Așa cum a reținut și instanța de apel, respectarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei implică și satisfacerea exigențelor art. 1 din Protocolul adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cât timp legiuitorul a prevăzut criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar instanța a aplicat și respectat aceste criterii, hotărârea astfel pronunțată nu poate reprezenta o încălcare a normei naționale sau a celei europene. Considerentele prezentate mai sus confirmă, așadar, că instanța de apel, aplicând corect dispozițiile legale incidente în speță, a pronunțat o decizie legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispozițiile art. 304 pct. 8 din același cod fiind indicate doar formal. În consecință, recursul declarat în cauză, nefiind fondat, urmează să fie respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P. SRL împotriva deciziei nr. 187A din 4 mai 2012 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.