ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3561/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 1342/59/2011, la 07 septembrie 2011, reclamanții N.D. și N.C.P. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, pentru a se dispune anularea parțială a H.G. 488/2011, pentru modificarea și completarea H.G.R. nr. 416/2010, în privința poziției nr. 225 din Anexa 2 la H.G. nr. 416/2010. În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin H.G. nr. 488/2011 a fost modificată și completată H.G.

nr. 416/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică, că prin hotărârea de modificare s-a stabilit că lista cuprinzând imobilele supuse exproprierii situate pe raza localității Pecica, proprietarii sau deținătorii acestora, precum și sumele individuale aferente despăgubirilor este cea prevăzută în anexa nr. 2, care face parte integrantă din hotărârea de guvern; că reclamanții au solicitat revocarea H.G. nr. 488/2011 în privința anexei nr. 2 la H.G. nr. 416/2010, cuprinzând lista imobilelor ce constituie coridorul de expropriere, proprietarii sau deținătorii lor și sumele individuale aferente despăgubirilor, cu referire la poziția nr. 225 din lista.

Reclamanții au susținut că H.G. nr. 488/2011 a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacrată principiul neretroactivității legii civile, întrucât prin H.G. nr. 416/2010 a fost aprobată doar o sumă globală estimată ca fiind necesară cu titlu de justă despăgubire pentru imobilele de pe amplasamentul lucrării de utilitate publică menționate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, abrogată prin Legea nr. 255/2010, care prevede aplicarea dispozițiilor proprii în cazul procedurilor de expropriere în curs de desfășurare.

Reclamanții au subliniat că Guvernul nu este competent să stabilească el însuși cuantumul despăgubirilor datorate persoanelor supuse exproprierii și despăgubirea trebuie stabilită de un evaluator neutru membru al Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, că Legea nr. 198/2004 exclude posibilitatea stabilirii unilaterale de către expropriator a nivelului despăgubirilor cuvenite celor expropriați, precum și că, raportat la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, anexa nr. 2 la H.G. nr. 488/2011 este nelegală, aplicându-se unor situații juridice create sub imperiul legii vechi. S-a mai arătat că actele administrative cu caracter normativ a căror anulare parțială se solicită contravin normei din art. 44 alin. (3) din Constituție.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, susținându-se că actele atacate în speță sunt legale și temeinice, că despăgubirile propuse în cuprinsul acestora au fost stabilite pornind de la suma globală estimată pentru realizarea obiectivului de utilitate publică, determinată prin raportul de expertiză întocmit de un expert autorizat A.N.E.V.A.R., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. La termenul de judecată din 18 ianuarie 2012, s-a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, admisă în principiu în ședința publică de la același termen de judecată.

La același termen de judecată, instanța a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate a acțiunii, raportat la dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin Sentința nr. 45 din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins ca inadmisibilă cererea promovată de reclamanții N.D. și N.C.P. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii în interesul pârâtului Guvernul României. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că legiuitorul a reglementat prin lege calea de atac susceptibil a fi urmată pentru ipoteza în care actele administrative emise în procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică sunt considerate nelegale, în ce privește stabilirea despăgubirilor.

A mai reținut Curtea că, la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se precizează că „soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului Municipiului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, se arată, pe de o parte, că instanța competentă material să soluționeze acțiunea în contencios administrativ care are ca și obiect anularea totală sau parțială a unei hotărâri de Guvern, este Curtea de Apel, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., în speța dedusă judecății competența generală revenind, în opinia recurenților, Curții de Apel Timișoara. Pe de altă parte, sub aspectul motivelor de nelegalitate a H.G. nr. 488/2011 se arată că H.G. nr. 488/2011 a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor tranzitorii ale art. 31 din Legea nr. 255/2010, ale dispozițiilor Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcții de autostrăzi, ale art. 15 alin. (2) din Constituție care consacră principiul neretroactivității legii civile. Se mai arată că art. 3 1 din H.G. nr. 416/2010 în forma în care a fost introdus prin articolul unic al H.G. nr. 488/2011, contravine dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituție, ale art. 1 paragraf 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.

și Libertăților Fundamentale și ale art. 14 din Convenție. Examinând cauza prin prisma criticilor din recurs, în raport cu art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. H.G. nr. 488/2011 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 416/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică, a fost adoptată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) și ale art. 31 și art. 32 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. La momentul promovării H.G.

nr. 416/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Nădlac-Arad", procedurile de expropriere aplicabile au fost cele prevăzute de Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare și de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 434/2009. În prezent, cadrul legal în materie de expropriere îl reprezintă Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 255/2010 "în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi". Potrivit dispozițiilor art. 3 1 , astfel cum a fost introdus prin H.G. nr. 488/2011 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 416/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Nădlac Arad", au fost prevăzute lista imobilelor situate pe raza localității Pecica care sunt supuse exproprierii (anexa 2 la hotărâre), valoarea totală a despăgubirilor aferente imobilelor din anexa nr. 2 la hotărâre, în cuantum de 684.410,50 lei, precum și sumele individuale stabilite ca despăgubire pentru fiecare imobil în parte.

Astfel, pentru imobilul care se identifică în proprietatea reclamanților s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 2708,69 lei, conform Legii nr. 255/2010. Această suma se regăsește în suma globală estimată și precizată în H.G. nr. 416/2010 și H.G. nr. 488/2011 și rezultă din Raportul de expertiză întocmit de către un expert autorizat al A.N.E.V.A.R., în conformitate cu prevederile Legii nr. 255/2010 și ale H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, în executarea căreia a fost emisă H.G. nr. 488/2011, pentru modificarea și completarea H.G.

416/2010, „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii”. La alin. (3) din același articol se precizează că „acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 și art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii”.

Față de cele anterior menționate, reiese că legiuitorul a reglementat prin lege, calea de atac susceptibilă a fi urmată pentru ipoteza în care actele administrative emise în procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică sunt considerate nelegale, în ce privește stabilirea despăgubirilor. La art. 21 alin. (1) din Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se precizează că „soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului Municipiului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere”, fiind reglementată în pasajele următoare procedura de analizare a cererilor în care se contestă cuantumul despăgubirilor stabilite cu titlu de despăgubire pentru privarea de proprietate.

Prin urmare, legea organică (în speță Legea nr. 255/2010) reglementează prin art. 22 o procedură judiciară de atac, în fața instanțelor civile, a actelor administrative emise în procedura exproprierii referitoare la cuantumul despăgubirilor. În ceea ce privește susținerile privind încălcarea prevederilor Constituției României, ale C. Civ., ale Legii nr. 33/1994 și ale C.E.D.O. și a Libertăților Cetățenești, se apreciază că acestea nu pot fi primite, sumele individuale aferente despăgubirilor pentru exproprierea persoanelor în cauză fiind stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de reformare a hotărârii atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții N.D. și N.C.P. împotriva sentinței nr. 45 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2013.